Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Capitolul VII – O despartire dureroasa

Mesajul din metrou m-a determinat sa cred in continuare in sansa mea de a fi cu Nicoleta. Simteam in adancul sufletului ca eram predestinati unul altuia. Toate drumurile duceau la ea. Trebuia doar sa o vad in realitate si sa-mi confirm acest lucru.

Nu credeai in esec, orice ti-ar fi spus lumea din jur, oricate incertitudini ar fi existat.

toate drumurile duc la tine
acesta este destinul si totusi
multi au spus ca este prea frumos
pentru a fi adevarat
 
astfel apar primele intrebari
primele supozitii
si nu mai sunt sigur daca totul
este o minciuna inventata de altii
sau de propria mea indoiala
aduceti-mi o dovada, un cuvant, orice
as vrea sa stiu pe cine trebuie
sa ucid cu sange rece
sa ma eliberez de spaima esecului
 
inima striga, se bate cu pumnii in piept
isi rupe camasa, isi face harachiri
cu sageata lui Cupidon
inima asta imi apartine
sau este o pasare care a migrat
din paradisul placentei in infernul cald
al carnii mele irepetabile?
mama, de ce m-ai nascut
inainte de sfarsitul tuturor dorintelor?
 
poate ca un test va face diferenta, mi-am spus
sa fiu altcineva, sa fiu glacial
sa privesc totul din exterior ca un judecator
dar testele sunt menite sa distruga increderea
iubirea nu are nevoie de teste, ci de fapte
 
si singurul lucru care ne tine impreuna
este ca tu esti patria cuvintelor mele
si dorinta pe care mi-am pus-o candva
sa existi, draga mea Nicoleta
 
Dumnezeu ne da, dar nu ne baga si-n sac
in care sac ma intreb, in cel al lacrimilor
nu sunt decat suferinte
in buzunare doar chei de deschis usile
bordelului cotidian
iubirea este un sac fara fund
in care ne aruncam sperantele
ca pe niste haine murdare
sperand mai apoi sa ne creasca
pene de inger
sa fim fericiti fredonand cantece
de amagit nemurirea

Implinirea visului tau nu mai avea nicio legatura cu vechea dorinta de a fi cel mai mare poet in viata, cu toate ca poezia iti curgea din nou prin vene.

Chiar renuntasem definitiv la aceasta dorinta, deoarece ajunsesem la concluzia ca nu exista un poet mai mare ca altul, iar aceste clasificari artificiale nu aveau nicio relevanta in comparatie cu ceea ce simteam ca ma face cu adevarat fericit. Mai mult de atat, lumea literara nu imi mai placea la fel de mult ca atunci cand ma aflam la debutul carierei mele de scriitor. Ajungand s-o cunosc mai bine, realizam ca sunt din ce in ce mai putin compatibil cu ea. De fapt, eu nu facusem niciodata parte din lumea literara,  fusesem doar un om care incercase sa-si salveze sufletul prin scris, iar acum, mai mult ca niciodata, aveam sansa unui nou inceput.

Cu alte cuvinte, hotarasesi sa nu mai dai cu piciorul fericirii, asa cum poate o facusesi in alte ocazii. Nimic altceva nu mai conta in afara de sentimentele tale…

azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
este prea frumoasa, prea sincera
imi seamana prea mult
in gandire si gesturi
nu mi-a gresit cu nimic
m-a iubit asa cum sunt
a vrut sa fie doar a mea si atat
 
imi strang fericirea la piept
ii ascult vorbele calde si inima ei
cum bate numai si numai pentru mine
imi ajunge cat am fost pasare calatoare
cu lacrimi de soare
insingurat in apus
 
iubind fericirea am imblanzit
pana si moartea
pisica neagra ce impinge ghemul
de lana albastra prin univers
 
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
nici maine, nici poimaine
nicicand

Considerai ca a iubi si a fi iubit sunt singurele teluri care conteaza cu adevarat in viata, restul fiind doar niste iluzii…

Daca as fi ajuns in fata lui Dumnezeu, la dreapta sa judecata, cu siguranta ca nu ar fi contat cat de mare ajunsesem ca poet in viziunea proprie sau a celorlalti oameni, ci cat de mult iubisem.

Sentimentele pentru Nicoleta ti-au dat un imbold puternic pentru plecarea in Romania, la fel de puternic ca cel provocat de starea de sanatate din ce in ce mai rea a tatalui tau.

Un amalgam ciudat intre nevoia de a fi cu femeia pe care o visam si datoria fata de parintele meu. Din pacate, tata se topea vazand cu ochii, iar doctorii ii mai dadeau de trait maxim un an. Chiar daca, prin absurd, povestea mea cu Nicoleta s-ar fi consumat inca de la prima noastra intalnire fizica, nu mi-as fi iertat niciodata daca tata s-ar fi stins fara sa-i fiu aproape in ultimele luni din viata. Asadar, am decis sa renunt la locul de munca si la garsoniera in care stateam, pastrandu-mi totusi niste relatii foarte bune in cazul unei intoarceri. Mai trebuia sa raman la munca pana la sfarsitul lunii noiembrie, deoarece sefii trebuiau sa-mi gaseasca un inlocuitor. Apoi urma sa plec intr-o scurta vacanta in sudul Spaniei, unul dintre locurile mele favorite pentru incarcarea bateriilor, iar de acolo destinatia finala era Romania.

Dar, inainte sa pleci, ti-au aparut durerile in zona lombara…

Eram la serviciu cand am simtit o imensa fierbinteala si dureri persistente in zona muschilor lombari. Pe moment nu mi-am facut griji deoarece mai avusesem dureri de spate de nenumarate ori pe timpul cand jucam rugby si scapasem repede de ele. Acum credeam ca aparusera din cauza efortului fizic, intrucat asezam pe rastele zeci de discuri pe care clientii le lasau imprastiate in Gym. Am luat niste antiinflamatoare si, cand am ajuns acasa, mi-am continuat discutiile cu Nicoleta. Mini laptopul Dell de pe care tastam era pe duca si se incingea foarte tare. Voiam sa-i dau si lui niste pastile, dar el nu stia de gluma si se inchidea automat. Asta ma enerva cel mai tare, fiindca mi se opreau discutiile cu Nicoleta exact cand erau mai interesante si trebuia sa-l las sa se raceasca minute in sir, inainte de a-l reporni. La un moment dat nu am mai suportat, am luat gheata din frigider, am pus-o intr-o punga si am asezat laptopul peste ea. Exoticul sistem de racire functiona pana cand se topea gheata, apoi luam alta punga si, in felul acesta, discutiile nu se mai opreau.

Calatoria se apropia, dar nu voiai sa pleci fara sa-ti iei ramas bun de la prietenii cei mai buni.

Pe 26 noiembrie 2011, am organizat o lansare de carte la sediul firmei Inter Pallas Voyages, invitandu-i pe membrii Asociatiei Scriitorilor de Limba Romana din Québec si pe ceilalti prieteni din Montréal care iubeau fenomenul literar. Firma apartinea Marcelei Trana si sotul ei, scriitorul Basile Gliga, doi oameni deosebiti care sustineau activitatile asociatiei noastre. Titlurile volumelor pe care le prezentam publicului erau „Gandul meu. Cum am devenit poet” si „Intreita suferinta”. Alaturi de mine isi lansa o carte si Lia Ruse. Dansa era mereu atenta cu invitatii, oferindu-le pe langa carti si o masa de protocol cum rar mai oferea cineva. De data aceasta contribuisem si eu, in special cu bautura.

Ai fost mahnit din cauza numarului mic de participanti, cu toate ca ii anuntasesi pe foarte multi ca pleci in Romania.

Cu toate acestea, nu au lipsit oamenii dragi care ma onorau cu prezenta la majoritatea evenimentelor literare: Adrian Erbiceanu, Adrian Ardelean, Traian Gardus, Ileana Anghel-Mester, Vicky Tarcau, Ion Gh. Ruse, Lia Ruse, Tamara Cernauteanu, Virginia Mateias, Emilia Iliescu, Victor Timofte, Marcela Trana, Basile Gliga, Ionela Manolescu, Anda Cismasiu, Ana-Maria Surugiu, Mike Farcas etc. As fi vrut sa fie prezenti si alti poeti sau buni prieteni, dar anuntasem evenimentul in ultima clipa si multi dintre ei erau ocupati cu serviciul sau alte activitati. Oricum, pe Carmen Poenaru, Decebal Armasu, Eugen Caraghiaur, George, Emilia si alti prieteni apropiati, i-am vizitat pe rand si mi-am luat ramas bun asa cum se cuvine. Ei imi umplusera viata si fusesera o adevarata familie pentru mine. Dar, dintre toti, cel mai greu mi-a fost sa ma despart de Adrian Erbiceanu, omul si poetul care imi fusese ca un al doilea tata in exilul creator, fiindu-mi alaturi la bine si la greu, impartasindu-mi tainele poeziei sale si incurajandu-ma sa merg acolo unde imi dicteaza inima, fara sa pun la suflet comentariile negative ale unora care nu credeau ca pot fi fericit in Romania. Adrian Erbiceanu m-a imbratisat cald la lansarea de carte si mi-a oferit un plic cu bani din partea sa si a asociatiei la care trudisem impreuna. Am fost emotionat pana la lacrimi, stare accentuata si de durerile de spate care devenisera atat de intense si chinuitoare incat abia ma mai puteam tine pe picioare. Oricum, oriunde as fi fost in lume, stiam ca legatura cu Adrian Erbiceanu va ramane la fel de puternica ca si pana atunci. Noi eram genul de oameni pe care distanta nu ii impiedica sa comunice, sa se ajute si sa se ocupe in continuare de destinele celor care faceau parte din Asociatia Scriitorilor de Limba Romana din Québec.

Cum a fost despartirea de locul de munca?

Dupa opt ani petrecuti in Gym-ul din centrul sportiv Gadbois, perioada in care m-am simtit excelent din toate punctele de vedere, practicand o meserie frumoasa, castigand o paine cinstita si facandu-mi numerosi prieteni, mi-a fost foarte greu sa plec de acolo. Cu sefii mei, Louise si Pierre, m-am inteles foarte bine, ei ma considerau un om de nadejde si le faceam o buna reclama atat ca sportiv, dar si ca scriitor. Tocmai de aceea nu se suparau daca scriam sau citeam in timpul programului de lucru, atunci cand nu erau multi clienti. Pentru toate aceste lucruri pe care mi le-au oferit cu inima larg deschisa, le voi fi vesnic recunoscator. Ei au fost mereu intelegatori si chiar au luat in consideratie recomandarile mele cand au angajat si alti romani in Gym, printre care Sorin Alexandru si Remus Moldovan, doi sportivi exceptionali, doi oameni deosebiti care m-au facut sa ma simt mai putin singur si un pic mai mult roman in acea lume straina.

Dar despartirea de garsoniera din Hampstead Tower, cum a fost?

Cat de greu mi-a fost sa ma despart de garsoniera in care imi petrecusem sapte ani din viata atat de intensi si revelatori. Cunosteam fiecare particica din locul acela care imi devenise casa dupa despartirea de Alexandra. Eu zugravisem peretii murdari din cauza fumului de tigara, eu cumparasem masa, covorul, canapeaua, biroul, draperiile, obiectele decorative, cartile din biblioteca si presul gros de la intrare pe care scria „Home, sweet home”. Eu indurasem acolo durerile atroce, singuratatea, nefericirea, dar tot eu ma bucurasem de privelistea magnifica din fiecare anotimp, de luminile orasului pe timp de noapte, de apusurile de soare sau de clipele frumoase petrecute in compania oamenilor pe care ii pretuiam. Acolo era singurul loc in care nu ma simteam ca in „Matrix”, acolo era refugiul meu si sanctuarul sentimentelor cele mai intime, acolo era locul de unde priveam orasul de la inaltimea celor douazeci si doua de etaje, simtindu-ma ca un adevarat rege. Dar intamplarile prin care trecusem in ultimii ani ma facusera sa vad dincolo de atasamentele care ma blocau sa merg mai departe in viata. Nu demult fusese un incendiu foarte puternic in blocul vecin, care se extinsese pana la blocul nostru. Atunci pompierii ne-au fortat sa ne parasim locuintele, in toiul iernii, purtand pe noi doar niste haine subtiri. Eu nu aveam nici portofel, nici laptop, nici carti, nimic din tot ce ma ajuta sa ma identific cu locul in care traiam. Odata ajuns in strada, mi-am dat seama cat de neinsemnate sunt lucrurile materiale in comparatie cu viata noastra atat de fragila, atat de pretioasa. Ajunsesem cumva la vorbele vecinului meu, americanul Mervin. Totusi, un lucru m-a facut foarte fericit in acea zi. Fiind invitati de pompieri sa intram in masinile lor pentru a bea un ceai fierbinte si a ne inveli cu paturi, am avut ocazia, noi oamenii, sa ne privim cu alti ochi, sa ne zambim, sa ne incurajam, sa fim altfel fata de cum ne comportam de obicei in societate. O nenorocire ne facuse sa ne aducem aminte de ceea ce trebuia sa ne punem cel mai mult in valoare: sufletul. A doua intamplare care m-a facut sa privesc dincolo de atasamentele mele materiale s-a petrecut cand niste hoti mi-au spart garsoniera si au furat tot ce au gasit de valoare inauntru, printre care si laptopul si aparatul foto. Norocul meu ca imi copiasem noile creatii literare pe stickul USB, altfel as fi avut mai putine carti publicate. A treia intamplare, cand mi s-a furat roata de la bicicleta, exact in fata centrului Gadbois. Aveam o bicicleta performanta, construita dintr-un aliaj foarte usor, dotata cu frane pe disc si schimbatoare de viteze marca Shimano. Ramasesem in felul acesta si fara mijlocul meu de locomotie preferat pe care platisem sute de dolari. Ajunsesem sa fac haz de necaz. Iata ca existau hoti si in Canada, iata ca lucrurile nu erau atat de perfecte precum pareau de la distanta miilor de kilometri. Dupa ce ca eram un om fara conturi grase bancare sau bani ascunsi sub saltea, dupa ce ca singurele mele averi erau acelea care ma ajutau sa scriu si sa surprind frumusetea lumii in care traiam, ajunsesem sa fiu privat si de ele.

Ai stat o luna si ceva fara laptop, verificand cat esti de rezistent la o deconectare de lunga durata.

si daca pica serverul mai sunt poet?
si daca pica brusc internetul in toata lumea
cine va mai auzi de mine?

mi-ar placea sa se dea o lege
prin care sa se interzica poezia in locurile publice
sa te duci in locurile special amenajate
cu un creion si o foaie de hartie
sa scrii numai pentru tine
ca si cand poezia ta
ar fi un inel de logodna
sau o promisiune de iubire

mi-am ranit sufletul pe hartie
intr-o balta de cuvinte
tu ii spui cliseu
deseu sau pur si simplu vorbarie

in timp ce poezia este o trecere de pietoni
intre viata si moarte

sau un mistret fugarit de alice
intr-o padure virgina

ceea ce scriu nu-i o simpla indeletnicire
ci o dedicatie pentru Dumnezeu
care uneori iti pune palma
pe frunte
femeie

chiar daca viata inseamna un spital
in care oamenii te trateaza
cu pastile de sictir
in timp ce moartea inventariaza
suflete

daca ar pica internetul
as merge cu picioarele goale prin tarana
sa simt trupul rece al inaintasilor mei
sau m-as tunde zero
sa nu-si dea nimeni seama
cat de frumos ninge

as renunta la aceasta vorbarie
si ti-as trage un sut acolo
unde
te doare cel mai tare
sa-ti arat
cat de mult te iubesc

m-am nascut pe Google
toata lumea stie
si tot caut, tot caut locul
in care
sa ma spovedesc

Ai citit mult, ai scris si ai descoperit ca aceste activitati iti faceau mai bine ca orice.

In locul plimbarilor cu bicicleta, mergeam pe jos prin parcuri, ma asezam pe banci si citeam sau scriam. Indiferent de nenorocirile si ghinioanele prin care trebuia sa trec, aveam in literatura aliatul cel mai puternic care ma ajuta sa raman om in sensul cel mai profund al cuvantului. Cu cateva zile inainte de a pleca definitiv din garsoniera, am renuntat la toate lucrurile materiale, vanzandu-le pe bani de nimic la o consignatie. Cartile le-am oferit unuia dintre prietenii mei din Gym, un quebecos care avea o mare pasiune pentru lectura. Dupa ce mi-am golit garsoniera, parca mi s-a luat o piatra de pe inima. Acum nu mai ma tinea nimic in loc. Poate doar peretii aceia pe care ii zugravisem printre reprizele de plans din cauza despartirii de Alexandra si panorama superba de la etajul 22 pe care o aveam sa mi-o intiparesc definitiv in memorie. L-am chemat pe Mario, portarul, si am ciocnit un pahar de vin rosu in onoarea tuturor discutiilor avute impreuna seara de seara, atunci cand ma intorceam de la munca. I-am spus ca odata si odata voi scrie despre toate lucrurile pe care le-am trait in Canada, iar el va avea un loc de cinste in paginile viitoarei mele carti. Prin scris voiam sa ma revansez fata de toti oamenii care contribuisera, intr-un fel sau altul, la formarea mea spirituala.

Apoi a urmat noaptea cea mai lunga…

chiar si fara sa vada
ochiul meu poate plange
chiar si fara sa vada
asa cum plange mana mamei
pe ochiul de lana
asa cum plange
vino acasa, ratacitorule
ti-am impletit dragostea
mainilor tale inghetate
vino acasa

acum este noaptea
in care moartea a inchis ochii
totul e viu si negru ca singuratatea
cu trup alunecos si rece
lenevind la focul inimii
cu burta plina de amintiri
 
dar eu inca mai sper
imi deschid ochiul in acoperisul mintii
si astept sa ninga cu polen albastru
din irisii lui Dumnezeu

Cum au fost ultimele clipe petrecute in Canada?

Eram in aeroportul Pierre Elliott Trudeau din Montréal si asteptam imbarcarea in avion. Cu Nicoleta vorbisem pe Internet inainte sa plec de acasa, dar deja mi-era dor de ea. Durerile mele de spate erau atat de mari incat nu-mi gaseam locul pe scaun. Luam antiinflamatoare pentru a rezista si ma rugam sa scap odata de chinul care se prelungea si se tot prelungea. Mi-am scos micutul laptop si m-am conectat la Internet, folosind semnalul din aeroport. Nicoleta era pe Messenger si m-am bucurat nespus sa vorbim in acel moment. Ea imi dadea puterea sa continui si ma facea sa uit de durerile care ma terorizau.

Cu toate acestea, nu voiai sa stie tot ce era in sufletul tau, aratandu-i doar partea optimista a lucrurilor. Insa poezia era martorul cel mai fidel al durerilor si trairilor tale cele mai profunde…

n-as vrea sa stii ce este acum in sufletul meu
o lacrima este de ajuns sa distruga
un castel de nisip
n-as vrea sa stii ca Icar este zborul
frantprescurtat
al primului meu arhetip
 
am renuntat la tot pentru tine
n-am in bagaje
decat dor de iubire
si niste bandajehartii
am renuntat la o lume mai buna
intorcandu-mi obrazul
celor care vor scuipa
si repetat vor lovi
 
n-as vrea sa stii ca imi pot pierde puterea
de a lupta, de a crede si de a trai
n-as vrea sa stii si totusi
iti spun toate acestea
nu sunt omul de piatra
sau prefacutul
care te poate minti

nota: fragment din romanul in curs de aparitie al lui Ionut Caragea: „Asculta-ti gandul si implineste-ti visele”, editura eLiteratura, Bucuresti, 2016. Mai multe detalii: www.ionutcaragea.ro
Fragment din prefata romanului: Asculta-ti gandul si implineste-ti visele! – cum se numeste cartea de fata – e o reconstructie biografica scrupuloasa, asistata de o memorie acuta, aproape de verva detaliilor si a preciziei, si proiectata in conventia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar ca nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria constiinta (sau, cum zice autorul, cu propriul ”gind” ca daimon). (...) E o confesiune de sine cu miza decisiva pe ”sinceritate”, pe acuratetea concreta a peripetiilor si pe interpretarea lor in orizontul unui destin. Ionut Caragea isi retraieste scriptural biografia, nu doar si-o reaminteste, in sensul ca plonjonul in amintire e atit de adinc si de ”imediat” incit pasajele reamintite par de-a dreptul retraite. (...) Dialogul autobiografic e presarat cu salturi in poezie, dar aceste intercalari de poeme nu si-au propus sa fie o antologie ilustrativa pentru drumul parcurs de Ionut Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectiva a discursului anamnetic si introspectiv pus pe doua voci se ridica si e nevoie de o sublimare a lui. (...) Asadar, de la suferinta la extaz, de la angoasa la iluminare si de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv si exemplar al poeziei. In orice caz, Ionut Caragea pe el merge. (Al. Cistelecan)
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page