Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

MITUL EDENULUI ÎN UNIVERSUL POETIC AL SECOLULUI XX

Al Florin TENE

Aceasta lucrare incearca sa evidentieze si sa clarifice modul de abordare al Mitului Edenului ca Paradis in poezia europeana, cu sensurile, semnificatiile conceptului de Paradis, Eden sau Rai, inclusive cu toposurile ce tangentiaza acest concept in diferite locatii al spatiului dintre Marea Mediterana, Marea Nordului, oceanul Atlantic, pana in Muntii Urali.  Tot odata incercam sa clarificam modul de intelegere si perceptie al Edenului si ipostazele acestuia in poezia europeana a secolului trecut.

In contextual acestei teme edenul ca simbol cultural are la baza ceea ce scria Eugen Simion in „Scriitori romani de azi”, a lua in considerare binecunoscuta mitologie a pendularii intre doua universuri. Prin constructia psihica a omului, natura existentei este duplicitara si conflictuala, iar profilul spiritului sau creator analizat, cum prisma descompune lumina - ne lasa vederii starea de gratie lirica nesigura, discontinua, ce trebuie continuata, exploatata printr-un travaliu intellectual care sa restranga pana la ultimile limite inspiratia ca hazard. Orice mare creatie de cultura, cum scria Nichifor Crainic in „Nostalgia paradisului”, e insufletita de avantul transcenderii limitelor terestre.
 
Exista la omul European, si mai ales la poet, o nostalgie  a paradisului ca impuls fundamental al imaginarului, iar poezia este salvarea particularului in universal, a trairii clipei in eternitate, caci frumusetea poetica aspira spre inefabil, spre climatul superior, din ale carui gradini paradisiace s-a faramitat, candva. (Nichifor Crainic-Nostalgia paradisului, Editura Moldova, Bucuresti, 1987, pg. 526/527).

Se observa la poetii europeni ca nu toti percep si simt edenul in acelas mod si sens. Daca pentru unii este spatiul fericirii supreme, pentru altii este efortul intelectual si fizic care, in final, creeaza euforia paradisiaca mult visata.

Poezia europeana prin reprezentantii ei de seama proiecteaza fiinta omeneasca intre lumina paradisului si intunericul iadului, ca bezna a neputintei, acestea fiind cele doua dimensiuni extreme ale vesniciei si infinitului. Insa de la inceputurile ei poezia europeana isi are originile in imnurile cultice si odele pindarice. Dupa explozia romantica orice regula clasicist-abstracta este abolita in numele apropierii de natura, ca fenomen edenic, pentru recastigarea naivitatii originare a poetului;insa nu peste mult timp, parnasianismul va preconiza ca sursa de inspiratie nu realul, ci artificialul creat de poet, poezia insasi. Paul Valery, in acest context aseaza imaginea mentala a lui uomo universale sub semnul poesis-ului, avertizandu-ne acela care n-a privit in albul hartiei lui o imagine tulburata de posibil, si de regretul dupa toate semnele ce nu vor fi alese, nici n-a vazut in limpedele aer a constructiei ce nu este acolo, acela pe care nu l-a bantuit ameteala indepartarii de un tel, nelinistea de mijloace, previziunea intarzierilor si-a deznadejdilor, nu a cunoscut edenul imaginar. Unii poeti europeni vad edenul in imaginea tulburata de posibil, asa cum dupa Valery, logica imaginativa specifica ochiului de creatie poetica reprezinta o singura insusire a lucrurilor si le evoca pe taote celelalte.

Edenul in poezie era vazut de A. E. Baconsky ca realitate suprapusa, iar G. B. Vico scrie ca toate natiunile erau natiuni de poeti caci poezia nu este decat imitatie. Numai contradictia acceptata si evidenta dintre frumosul natural si frumosul artistic realizat cu totul independent si sincronizat adeseori cu uratul natural, ne duce cu gandul la eden. Platon spune ca poetii creaza fantome, si nu realitati, fapt ce ne duce cu gandul la edenul visat, iar Heidegger spunea:  Poezia isi creeaza operele in cadrul limbajului si le creeaza din materia limbajului, tocmai aceasta materie construieste edenul poetic.

In secolul XX, la noi, au vazut lumina tiparului multe lucrari ce au abordat diferite aspecte si probleme ale poeziei europene insa foarte putine dintre acestea au analizat, doar in trecere, tema edenului in poezia europeana. T. S. Eliot spunea, chiar daca unele din ele vadesc o contigenta baudelairiana, ca Poezia nu este frau liber lasat emotiei, ci e un mod de a evada  sub imperiul ei. Si aceasta evadare, cum spunea,  sub imperiul poeziei este indubitabil zona inefabilului eden.

Mort la numai 27 de ani Georg Trakl a starnit interesul dupa al doilea razboi mondial. Poezia acestuia se intersecteaza cu cea a lui Robert Musil, concetatean austriac, pentru care edenul este o stare de spirit. Tonalitatea poeziei lui Trakl o aminteste pe aceea a lui Holderlin, la care edenul se afla in diafanele anale ale vantului., de fapt cum spune odinioara Don Luis de Gongora. Aerul enigmatic a lui Trakl interpretat sofistic de Heidegger, ne descopera un poet pentru care edenul este; Luna, ai spune un mort/Iesind din genunea-I albastra. (Occident).

In antiteza cu acest poet Constantinos Kavafis venind de pe un meridian exotic, la confluenta Levantului cu anticile civilizatiei, pentru marele poet grec edenul este o insula sau o calatorie. In versul lui simti gustul esentelor tari, a formelor imateriale ramase stravezii in vazdu,  asa cum ne inchipuim tipologic gradina biblica a edenului. Religia si experienta traita devine la el o ratiune a vietii. Acest fapt il vedem in poemul sau Itaca unde insula lui Ulise capata valoarea edenului, altfel decat in mitul Homeric. Ea este pretextul care in sine justifica imbogatirea: Du-te-n cetatile Egiptului/c a sa primesti de la-ntelepti invatatura. Tinta calatoriei ramane un reper simbolic, iar edenul ca rasplata fiind in ultima instanta insasi calatoria.

Genialitatea, spunea Eugenio Montale,  consta in a fi inteles ca elinul de atunci corespunde cu homo europaeus de astazi, si in a fi reusit sa ne scufunde in acea lume ca si cand ar fi fost a noastra. Aceasta e intr-adevar marea metafora (edenul) a lui Kavafis. Spre deosebire de poetul grec, Ruben Dario devenit un fenomen general in Spania in prima perioada a secolului XX,  caruia Unamuno ii  cere poetului sa gaseasca sufletul dincolo de carne, pentru care autorul Solitudinilor se declara simpatizant al Meditiaciones rurales,  unde regaseste edenul. La poetii europeni, inclusiv cei din spatiul carpato-danubiano-pontic, descoperim dimensiunea rationala al sublimului, cum spunea Kant, dar si jocul de fuga catre teritorii sublime.
 
La Eugenio Montale, poetul italian, ale carui poeme sunt invadate de simbolul concentrat de heraldica si de o frisonare dureroasa imbinata cu nostalgia pentru categoriile ideale, luate ca eden, coplesit fiind de anodin sau ravasit de spiritele ce peste convulsivul pamant/zboara in roiuri. (Tramontana). Edenul la Montale este virtualitatea ontologica, dar si marea ca suveran principiu al existentei si al vietii: Tu prima mi-ai spus/ ca maruntul zbucium/al inimii mele era doar o clipa. A te apropia de mare presupune a pastra neatins edenul ca intreg tezaur sufletesc. Universul edenic pentru poet sunt vechile radacini care convietuiesc cu tendinta spre inaltimi, spre lumina, spre banuite zone de combustie purificatoare sau de reviviscenta miraculoasa, aceasta simbioza creaza mitul marii ce se suprapune peste eden: Ada-mi tu planeta care te conduce/acolo unde blonde transparente rasar/ si ziua-ntreaga sa rasfranga, in oglinzile- albastre/ada-mi floarea-soarelui innebunita de lumina.

Planeta visata este edenul iar, pe cand inebunita de lumina este metafora care coboara peste noi extazele solare ale poetului Jorge Guillen, din aceeasi generatie cu Montale. In timp ce la Montale edenul este lumina, luata ca intelepciune, la T. S. Eliot edenul este o glosare pe marginea ideii de timp. Un rol important ]n ]n’elegerea edenului este crestinismul lui Eliot cu valoarea unei mitologii compozite, in care se interfereaza elementele biblice cu amintirea elina si cu succesiunea civilizatiilor. Edenul la acest poet este istoria cu acel ascentism modern de sorginte jansenista, asa cum subliniaza Clonde Viger. Melancolia timpului, a anilor care iau/Cu ei, departe, viori si flaute, care poarta falduri albi de lumina, pentru Eliot face parte din indisolubilul tablou ce ne aminteste de paradisul visat.

Umberto Saba,  propus pentru Premiul Nobel, nascut in Triest, este un poet al dramelor ascunse, (putem sa-l asemuim cu Bacovia), gaseste edenul in inserarea Europei, sau, mai degraba, in valoarea propriei biografii, fiindca nimic nu te odihneste de viata/ca viata. In estetica, poetilor amintiti pana aici, si in etica lor, totul se cladeste pe fundamentele labile ale unor valori spirituale pe care le indentificam ca spatiu edenic. Conceptele despre acesta sunt spectaculare sublimizari ale lui cogito, ce trec prin procese evolutive, de rafinare, nuantare si diversificare impuse de realitatea a carei esenta o exprima.

Poezia edenului dezvolta o responsabilitate asumata din partea autorilor ei, ci implica o angajare a sperantei desarte, ca privire spre real, asemanatoare aruncata de Moise spre Pamantul Fagaduintei. (Observatie facuta de Kafka). Poetul Serghei Esenin, ajuns o legenda si prin accidentele existentei sale, are sentimentul naufragiului care-si repudiaza cosmosul, tocmai pentru faptul ca poetul rus nu are in perspectiva viziunii sale, edenul ca ultima speranta: Vanturi, o furtuni inzapezite/Maturati viata mea trecuta!Aceasta lupta cu propriul sau trecut va domina existenta si poezia lui din perioada urmatorilor ani pe care-i mai traieste, dupa 1919, cand a scris versurile citate. Dupa vizitarea Statelor Unite ale Americii Esenin este convins ca „adevarurile” pe care le aflase de la comunistii sovietici contraveneau realitatii. La inapoiere, se simte tot mai bolnav si edenul visat il gaseste in „universul” absintului si al vodcii. Este tot mai bolnav sufleteste si trupeste. Pentru el edenul nu mai exista, dar il reconstruieste, asa cum il intelege, in poezia Moscova carciumareasca, o capodopera a poeziei europene.

La fel ca odinioara Verlaine (Dis, qu/ as tu fait, toi que voila/ De ta jennesse?), poetul rus se intreaba: Oare nu mi-am baut, parca ieri, tineretea? Aceasta fiind timpul edenic, si isi marturiseste pustiul ce-l chinuie: Nu ma lasa cu privirea ta rece,/ nu m a-ntreba cati ani am, cum arat,/ Bantuit de un spasm epileptic/, sufletul mi-e ca un galben schelet. Poetul, totusi,  cunoaste frecvente interludii de scaparari de lumina, pe care le putem lua ca edenice, atunci scrie „Balada celor 26” si „Drumul meu”. Poezia eseniana refuza happy-end-ul. Puterea ei magica rezista in sinceritate, fiind poezie de confesiune dureroasa, tocmai de aceea edenul nu prea isi gaseste locul si datorita lipsei visului frumos. Exista un conflict fundamental intre structura visatorului cu naivitati de himera paradisiaca (aici edenul este tot mai indepartat) si viata dura a timpului sau de rascruce istorica.

Eugenio Montale in poeziile sale, cum subliniaza Angelo Jacomuzzi, rareori are o preocupare a unei comunicari fericite cu metafizicul, pentru a regasi vestigiile edenului, ca reminiscenta a unei divinitati ce a rupt valul si a tangentiat cu lumina oamenilor. Fiind masca poetica a unei iesiri in afara timpului, a unei intrari in mirajul edenic: negrele semen de ramuri pe alb/ca un alfabet esential. (Quasi una fantasio). In Elegia de Pico Farnease limbajul este alauatul care dospeste preistoria unei hermeneutici, framantat de un eu poetic stapanit de presentimentul unui sens spre edenul lucrurilor. In seria fantomelor salvatoare din In prag (In limine), analizate de Gianfranco Cotini, semnalam prezenta iubitei angelice. Aceasta este surprinsa intr-un gest enigmatic: …si deasupra/ vreun gest ce sovaie…/ Precum atunci/ te-ai rasucit si cu o mana, fruntea/ dezvaluind-o de sub nor de plete// m-ai salutat spre a intra in bezna. (La bufera). Evocarea acestui trecut moment, pentru poet, secunda suprema este edenica, la fel si invocarea divinitatii nu sunt altceva decat semnificatiile unei transsubstantiere a presentimentului aparitiei iubitei, moment ce-l considera poetul, edenic. Exista o serie de lucruri montaliene care circumscriu tematicii profetice, acel difuz presentiment obscur care ne conduce spre edenul imaginarului poetic.

Spre deosebire de Montale, la Fernando Pessoa edenul se afla intre abis si oglinda. Este acelas peisaj care, in realitate poetul si-l creiaza, prin limbajul poeziei dat de expresia recognoscibila. Paradoxul implicit al lui Pessoa este acela de a instaura un discurs poetic adecvat, uneori ironic, fiindca la poet iluzia de eden se confunda cu libertatea caci libertatea exista/Numai in iluzia libertatii.

In lirica elena I. M. Panayotpolos edenul se reflecta in dragostea de pamant, de padurile si clipocitul apelor. Em marturiseste undeva: Am iubit acest pamant din prima mea tinerete. Am umblat pe cararile lui, am ascultat freamatul freamatul padurilor, clipocitul apelor, am deslusit mesajul oceanelor (…). Descoperirea tainelor vietii, cunoasterea patimasa a iubirii ce depaseste frumusetea telurica, irupand spre spatiul invadat de lumina a ideii, sunt tot atatea elemente ale edenului poetului grec inteles de poetul grec: Femeie cu trup de arc intins, inca te astept/ langa vasul de-alabastru cu intrastate roze,/ macar ca noaptea apropape a trecut. (Asfintit-a luna). Clipele asteptarii, sunt momente ale timpului edenic: Mi te-nchipui simplu: intr-un balcon/ intoarsa spre o dalba roza sau pe un vapor/ imvapaiata de flacarile amurgului/. (Fantezie), in timp ce la Salvatore Quasimodo universul edenic e dominat de sentimentul plenitudinii inimii sale, care pastreaza tiparele imateriale ale lucrurilor edenice din preajma: Nu-i  nici un lucru care moare/ Fara ca-n mine sa ramana viu. Imaginea omului nu este un lucru etern, cum nici Orasul din insula/ scufundata in inima mea, /nu este etern,  fiindca edenul pentru poet este o bucurie ce o dezleaga de arborii visati.

Poetul suedez Artur Lundkvist descifreaza edenul in triumful deplin al tuturor energiilor disponibilitatilor umane: In viata noastra a patruns ceva nou// ii zarim prin multime sclipirea/si trebuie sa-l cautam ne-ncetat. Starea aceasta de euforie este momentul edenic al poeziei lui Lundkvista: Exista un fel de bucurie salbatica/ in tot ce e viu/Exista/ ceva imbatator si apartinand tuturora. (Exista un fel de bucurie salbatica…). In schimb la Miltos Sahtouris, edenul este perceput cand urc in cerul poeziei/imbracat in bunavestire a asteptarii pruncului/strabatand o cale in imensitate…

Vor veni zilele ce ne-au sorbit/ in cupele de alabastru ale amiezii, /din nou iluminand rasuflarea marii/si-nnebunind licuricii campiei, asa isi creioneaza in Epilog edenul, poetul Vasos Voiadzoglu care a trait o parte din viata, in insula Skiros, pe care o vede ca un spatiu edenic unde semnele bucuriei se vad, ca un dar al blestemului antic. Daca la Vvoiadzoglu edenul era o insula ce compensa miscarea tuturor simturilor a fondului emotional, la Iohannes Becher timpul ca simbol al noului este perceput ca eden al simturilor, fapt ce-l descoperim In munti, la umbra lor m-am fost nascut/ Din munti veneau la noi si vant si soare./Ma intrebam, prin ulite pierdut: Cat pot ei oare muntii sa masoare?(In umbra muntilor).

Fundamentul psihologico-stiintific-religios din care deriva mitul Edenului iese in evidenta in clipa cand geneza actului creator e identificata in viata psihica: iar problema ce se pune este, aceea a exprimarii ei. O stare interioara de bucurie, de beatitudine, localizata in timp, dar mai ales in spatiul care produce acea stare, determina cel mai adesea starea edenica, sau, pur si simplu, edenul ca expresie a poeticului.

Traind intens, poetul plonjeaza in sine, isi creeaza imaginea unui mit si astfel triumfa asupra naturii sale. Analizand conceptul kierkegaardian de angoasa, regasesc un mod de reafirmare a eului artistic ca loc al constructiei mitului edenic,  al carui sens duce la perfectionarea launtrica. Forma sub care acesta este conceput devine expresia echilibrului regasit. Edenul e reprezentat de psihologie sau, mai exact, de psihopatologie, in prelungirea imaginii sau viziunii poetului. Edenul este construit in poezia europeana a secolului XX printr-un dezechilibru, asimilabil sau, in orice caz, situabil in proximitatea starii patologice ce declanseaza procesul creator a carui implinire in opera revine la o restabilire a unui nou echilibru prin, insasi, constructia acestui mit. Edenul este de aici incolo rezultatul unui efort voit si coerent, in recrearea naturii primitive si tinzand sa organizeze intr-un cosmos edenic beatitudinea interioara pe care o trasmite si cititorilor.

Unii poeti europeni cazand in „capcana” propogandei comuniste au crezut, unii chiar sinceri, in viitorul luminos al socialismului si comunismului. Ei, in poezia lor, vedeau acest luminos viitor ca un eden al omenirii. Edenul de aceasta factura era ca iluzia optica din desert numita fata morgana. Putine poezii inspirate de propaganda comunista mai rezista astazi.

Astfel,  edenul in poezie apare ca un analog al sufletului, ca o obiectualizare facuta necesara de o insuportabila presiune interioara. Cum specifica Croce: ea e posibila atata vreme cat procesul creatiei care recreioneaza edenul e descries ca fenomen launtric. Edenul devenind transsubiectiv, el se desprinde de poet pentru a-si trai imaginea in imaginarul cititorului.  

Al Florin TENE
Cluj-Napoca
3 ianuarie 2016


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page