Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Spiritul crestinismului

de Andrei Marga, 28 decembrie 2015

Neobisnuit de ampla dezbatere din jurul lui Isus Cristos s-a imbogatit cu date noi in secolele din urma. Iar odata cu inaintarea cercetarilor, cititorul gaseste raspunsuri mai detaliate la intrebari pe care si le pune in legatura cu cel care a avut cel mai mare impact in istoria cunoscuta.
Bunaoara, azi stim sigur ca Isus avea o formatie impresionanta si "cunostea perfect atat Scriptura Sfanta, cat si traditia orala, si stapanea folosirea ambelor" (vezi David Flusser, Jesus, L'Eclat, Paris, 2005). stim mai precis cum si-a privit Isus insasi misiunea (dupa ce Rudolf Bultmann a deschis cercetarea ei cu Jesus, Mohr Siebeck, Tübingen,1983). stim mai mult despre traseul vietii lui Isus, reconstituit adesea arheologic. stim ceea ce s-a petrecut in ultimele zile ale vietii sale pamantesti si putem localiza cu exactitate evenimentele din jurul anului 30 pe harta Ierusalimului (vezi Shimon Gibson, The Final Days of Jesus, Lion, New York, 2009). Observam ca descrierea istorica nu poate da seama de ceea ce s-a petrecut dupa rastignire si ca "explicatia materialista si cea astronautica" sunt excedate de resurectia descrisa de martori (Gianfranco Ravasi, Le cardinal et le philosophe, Plon, Paris, 2013). Se lamureste ce inseamna iubirea la Isus, in relatia dintre eros, agape si phillia (Benedict XVI, Deus caritas est, 2005), in care avea sa fie preluata. Se inteleg mai profund alti termeni, plasandu-i deopotriva in contextul originar si in cultura actuala.

Mai stim ca intre ceea ce a spus Isus si ceea ce se poate citi astazi s-au interpus multi, de la cei care l-au urmat pe Isus si au scris, trecand prin cei care au stabilit canoane, la cei care au tradus termenii si au propus interpretari. Un contact fara intermediar cu Isus ramane o aspiratie anevoie de satisfacut, chiar daca este legitima. Trebuie luata in seama, cum a aratat Bart D. Ehrman in Gesu non l'ha mai detto (Mondadori, Milano, 2007), eventualitatea unor formulari datorate celor care au transmis informatiile altor generatii, firesti, desigur, pe parcursul lungii istorii ce s-a scurs.

In pofida unei asemenea eventualitati, trei fapte raman insa sigure. Se poate cunoaste ceea ce a spus Isus efectiv, incat unii istorici, rigurosi de altfel, nu au avut dreptate in retinerea lor. Ceea ce a spus Isus se lasa tradus in limbajele actuale, incat nu au dreptate nici cei care acuza diferente insurmontabile de limbaj. Iar cercetarea istorica este mai pregatita astazi decat oricand sa ni-l redea pe Isus asa cum a fost si s-a manifestat. Nu este posibila o biografie propriu-zisa a lui Isus, dar raman realizabile monografii cu pretentii legitime de adevar.

Peste toate, ramane adevarata observatia privind continua infrangere a limitei drept caracteristica a impunatorului fel de a gandi al lui Isus: „atitudinea morala suprima pozitivitatea, obiectivitatea poruncilor; iubirea suprima limitele atitudinii morale; religia suprima limitele iubirii" (Hegel, L'esprit du christianisme et son destin, precede de L'esprit du judaisme, Vrin, Paris, 2003). Invatatura lui Isus este organizata in acest fel.

La orice discutie despre Isus, intra insa in atentie nu numai istoria, ce ramane mereu instructiva, ci si semnificatia actiunii si spuselor sale, ce au dat forma crestinismului. Le putem privi sub neobisnuit de multe unghiuri de vedere: reactia la evenimentele timpului si locurilor; innoirea religioasa pe care a initiat-o; raporturile cu traditia; relatia cu autoritatile timpului; impactul politic in realitatea vremii; deschiderea unui nou orizont pentru umanitate si multe altele. In cele ce urmeaza, vreau sa captez ceea ce se desprinde din spusele si faptele lui Isus, nu atat pentru evolutia generala a lumii civilizate, fapt deja lamurit de numerosi exegeti, cat pentru situatia din zilele noastre.

Nu este vorba de a transforma in filosofie ceea ce a fost de la inceput altceva. Cu o intentie laudabila, desigur, Erasmus a lansat formula "filosofia lui Cristos". Era o analogie totusi riscanta, caci, se stie, filosofia este, la origine, o creatie a grecilor antici, ca si stiinta, de altfel, daca este sa privim istoric aceste forme autonomizate ale constiintei, avand fiecare interogatii, procedee si rezultate proprii. Isus s-a format in traditia evreilor biblici, care ne-au lasat religia in forma prototipica. Intalnirea efectiva a celor doua traditii a avut loc mai tarziu; pana la Filon si Maimonide sau Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur sau Augustin si Toma d'Aquino, mai era inca un drum de parcurs. Poti oare, fara sa fortezi realitatea sa intre in cadre prejudecate, sa privesti sublimele reflectii ale lui Isus in orizontul mantuirii prin prisma interogatiilor lui Aristotel cu privire la substanta? Adica sa le vezi in acelasi registru de interogatii?

In reflectiile mele privesc cu totul altfel. Spus cat se poate de simplu, mai intai imi asum cotitura bogata in implicatii pe care Isus a infaptuit-o. Apoi, in situatia de criza de legitimare, de motivare, de rationalitate, de viziune de astazi, pun intrebarea: ce se desprinde din viziunea lui Isus pentru iesirea din neajunsurile si nesigurantele zilelor noastre?

Sa observam din capul locului cum procedeaza Isus. Tinta nu era nicidecum sa dea o filosofie, iar Predica de pe munte este cat se poate de elocventa. Dar nu era nici sa dea mai putin. Isus a dat ceva ce depasea organizarea clasica a cunoasterii si a trecut spre vremurile noastre, impreuna cu acea organizare. Este interesant ca, din momentul constientizarii limitelor launtrice ale iluminismului, Nietzsche si Max Weber si-au dat seama de acest fapt. Preocupati sa explice geneza modernitatii, ambii au vazut intr-un fel nou ponderea religiei si l-au perceput pe Isus ca initiator al unei etici ce a schimbat societatea. Pe aceasta baza, s-a vorbit de crestinism ca "religie a iesirii din religie" (vezi Marcel Gauchet, Le Desenchantement du monde, Gallimard, Paris, 1985), chiar daca circumscrierea "iesirii" are inca nevoie de precizari. Facand oarecum un bilant al acestei interpretari, Frederic Lenoir (Le Christ philosophe, Plon, Paris, 2007) il vede pe Isus drept "un reformator al iudaismului sau fondator al religiei crestine. In realitate, Cristos a initiat mai ales o cale spirituala noua, fondata pe intalnirea cu persoana sa. Dar el a transmis, de asemenea, o invatatura etica de pondere universala: non-violenta, demnitatea egala a tuturor fiintelor umane, justitie si echitate, primatul individului in raport cu grupul si importanta libertatii sale de alegere, separarea politicii si religiei, iubirea aproapelui mergand pana la iertare si iubirea inamicilor. Aceasta invatatura este fondata pe revelatia unui Dumnezeu al iubirii si se inscrie, deci, intr-o perspectiva transcendenta. Nu mai putin se inscrie, de asemenea, intr-o rationalitate profunda. Acest mesaj etic este o veritabila <intelepciune>, in sensul in care o intelegeau filosofii greci". Viziunea este insa ceva mai mult.

Cu aceste observatii suntem pe cursul intelegerii propriu-zise. Isus a initiat o "cale (voie)" pe care a intalnit probleme ce pusesera in miscare "intelepciunea (sagesse)" greceasca, dar care a dus mult mai departe. Aceasta "cale" nu inlocuia filosofia si nu o facea dispensabila, dar nu o lasa neatinsa, din moment ce-i conferea un orizont nou. Dupa ce iluminismul a marginalizat religia si a facut ca pe albia filosofiei sa curga mai putina apa, am intrat cu doua-trei decenii in urma in "societatea postseculara", incat avem nevoie de stiinta, de "intelepciune" filosofica, dar si de viziune si, pentru aceasta, de "calea" lui Isus.
Vreau sa sprijin aceasta afirmatie luand in discutie, in limita spatiului, cateva probleme de orientare resimtite in societatile de astazi.

Traim in societati dezvoltate in diferite grade, dar avand, aproape toate, o enorma capacitate de a produce. Volumul si varietatea bunurilor si serviciilor depasesc pana si utopiile secolelor anterioare. Dar ne inselam daca conchidem ca fiecare om are acces la minimul de care are nevoie pentru a vietui. Foamea, proasta hranire, reaua stare nu sunt doar in locuri exotice; ele sunt in jur. Cum spunea nu de mult un observator al discrepantelor, saracia urca deja spre mijlocul social chiar si in cele mai bogate tari ale Europei actuale. In aceasta situatie, ceva va trebui facut daca cooperarea se prefera confruntarii. Tocmai intr-un context in care a aduna si a controla au devenit obsedante, chemarile lui Isus pot inspira alternative mai bune. "Sa nu faceti nimic mai mult decat va este randuit", spunea el la locul botezului (Luca, 3, 13). "Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer", spunea Isus in Predica de pe munte (Matei, 6, 19-20), dupa ce indemna la respectul celuilalt, la decenta si, in fond, la luciditate: "daca dreptatea voastra n-o va intrece pe a carturarilor si fariseilor, nu veti intra in imparatia cerurilor" (Matei, 5, 20).

Suntem in societati care s-au despartit, juridic vorbind, de discriminari si inegalitati, in care libertatile si drepturile persoanei si cetateanului sunt baza normativa. Despartirea a fost o cotitura a istoriei, iar crestinismul a contribuit la ea. Nu s-ar putea explica generalizarea drepturilor si libertatilor fara a lua in considerare aportul sau. Este, insa, aceasta cotitura ultimul cuvant? Avocatii "sfarsitului istoriei" nu lipsesc, dar ei se inseala si-i duc in ispita si pe altii. Nu numai ca societatile de dupa aceasta cotitura sunt pe cale sa refaca un feudalism, adaptat acum la epoca libertatilor si drepturilor generalizate, dar etaleaza deja crize felurite. Putem incerca solutii - un liberalism calauzit de ideea extinderii continue a libertatilor (Mill), unul condus de cultivarea individualitatilor creative (Nietzsche), altul condus de ideea totalitatii (Hegel). Dar, fiecare dintre acestea a dus, atunci cand s-a aplicat, la relativism si, pana la urma, la propria negare. Devine limpede ca doar libertati si drepturi ancorate destul, precum la origini, in demnitatea umana (Jefferson) pot preveni crizele.

Demnitatea umana sta pe doua premise. Omul este creat de Dumnezeu - "l-a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau", cum sta scris (Facerea, 1, 27). Lui Dumnezeu trebuie oamenii sa-i dea socoteala - „caci El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni si face sa ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Matei, 5, 45). Cu cele doua premise, Isus il plaseaza pe om mai presus de celelalte fiinte. "Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in hambare, si Tatal vostru cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult altceva decat ele?" (Matei, 6, 25-27). Respecta-ti demnitatea si respecta demnitatea altuia ca pe a ta - este maxima lui Isus.

Societatile in care traim sunt complexe - aceasta insemnand ca, intre timp, si-a facut efectele al doilea mecanism de dezvoltare moderna, pe langa cel al relatiei dintre antreprenor si angajat - anume cel al „diferentierii": finantele s-au desprins de economie, economia de politica, politica de morala, morala de metafizica, metafizica de religie. Inauntrul fiecarei sfere, au avut loc alte diferentieri. Interactiunile sferelor autonomizate ajung sa sfideze astazi speranta prinderii intr-o privire integrativa a ceea ce se petrece. Se gandeste pe domenii, pe felii, fragmentar. La orice nivel, pare peste puteri sa se gaseasca unitatea intregului. Dar, ceea ce este mai grav, uneori evolutia insasi scapa de sub control. Evenimentele probabile sunt mai multe decat se pot prelua in orizontul asteptarilor. Iar pe acest fond, societatile sunt brusc inundate de pericole.

Daca nu ajungem din nou la o privire integrativa, cum ne spun denuntatorii traditiei (Luhmann), atunci nu avem de fapt solutii in fata unei lumi ce taraste oamenii in convulsiile ei. O astfel de privire nu mai este posibila fara angajarea de solutii cuprinzatoare. Aplicarea puterii administrative este mereu un candidat la indemana pentru a prelua controlul situatiei, dar pericolele ar spori doar; banii sunt un alt candidat, dar folosirea lor ar fi doar un expedient. Mai ramane la dispozitie acea solidaritate a oamenilor pe care conceptia lui Isus asupra iubirii (agape) o poate energiza.

Nu este vorba de a inlocui relatiile politice, economice, administrative cu iubirea. Nu este vorba nici de intelegerea curenta a afirmatiei "dati-i cezarului pe cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu" (Marcu, 12, 17), dupa ce a fost smulsa din context. Isus nu a autorizat niciodata oportunismul, caci stia pretul fiecarui gest. In conceptia lui Isus abandonul etic sau vorbirea fara suport erau contradictorii cu fiintarea umana. "Nimeni nu poate sluji la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Mamona", spunea el (Matei, 6, 24).

Este vorba de cu totul altceva - anume de a face din nou loc iubirii (agape) in motivarea comportamentelor. Putem azi iesi, prin deconstructie istorica, din pesimismul lui Max Weber, care credea ca savantul ar fi destinat sa exploreze de ceea ce este, in conditiile abstinentei cu privire la ceea ce ar putea fi, iar politicianul ar fi condamnat sa lupte doar pentru putere. Putem apela, mai nou, la descoperirea acelui "instinct al compasiunii (compassionate instinct)", de catre cercetarile care atesta ca Darwin a conceptualizat o parte a specificului uman, ce poate fi acum intregita (Paul Gilbert, Compassionate Mind, New Hatbinger, Oakland Ca, 2009). Problema este astazi de a realimenta democratia cu o energie capabila sa transforme institutia dintr-o sumara tehnica de alegere periodica a reprezentantilor, in forma de viata. Inteleasa cuprinzator, chemarea lui Isus - "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc" (Matei, 5, 44) - ramane salvifica in cea mai realista intelegere a vietii umane.

Traim in societati coplesite de comercialism si relativism, al caror rezultat perceptibil pe scara mare este indiferenta. Pe buna dreptate, s-a spus ca "indiferenta este primul pas spre distrugerea valorilor esentiale ale umanitatii". In fata impetuoasei proliferari a acesteia, nu mai dau rezultate nici instituirea modelelor, cum se crede, nici exaltari absolutiste ale unei valori sau alteia, nici realinieri ideologice in detrimentul uneia sau alteia. Mai poate da rezultate doar refacerea valorilor ferme dupa noile experiente si, pentru aceasta, recuperarea credintei. Cum se stie, Isus s-a raportat continuu la Tatal ceresc. Nu este vorba de credinta ce paralizeaza vointa, nici de speranta ca simpla credinta rezolva orice. Este vorba de acea credinta ce te sustine sa actionezi stiind ca, atunci cand cauza ta este binecuvantata, reusita vine, chiar si in imprejurari potrivnice. "Dar cel ce are bogatia lumii si-l vede pe fratele sau in lipsuri si inima si-o inchide fata de el, cum ramane'ntru el iubirea lui Dumnezeu? Sa nu iubim cu vorba, nici cu vorbirea, ci'n fapta si'n adevar" (1, Ioan, 3, 17-18), spuneau discipolii nemijlociti ai lui Isus. Credinta presupune, la Isus, actiune, punere in opera. Cum se stie, raspunzind la o intrebare, Isus si-a concentrat viziunea in doua principii: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata putereea ta" si "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Marcu, 12, 30). Acum este cazul desfasurarii principiilor in implicatiile lor.

Traim in societati in care se multiplica ofertele de rationalitate. Stiintele ne spun tot mai mult. Arta atrage. Religiile nu au scazut in ceea ce priveste aderentii. Filosofia motiveaza decizii de viata. Se aplica, se spune, multa rationalitate, dar nesigurantele ii coplesesc chiar pe rationalizatori. Riscurile, degradarea sunt alaturi, la tot pasul.

Ce se poate face in aceasta situatie? Unii cred ca este prea multa necunoastere, incat laicizarea ar trebui extinsa. Este adevarat ca laicitatea este solutia. Se cuvine luata insa in seama imprejurarea ca laicitate, la propriu, inseamna (cum Rino Fisichella a amintit in Identita disolta, Mondadori, Milano, 2009), cautarea libera de preconceptii a adevarului, nu opozitie la o rationalitate sau alta. Fiind in fond libertate a cautarii, laicitatea este conditia oricarei rationalitati.

Avem nevoie acum de o noua ratiune integratoare - una care nu se opune diferitelor rationalitati, ci le poate stabili sensul. si aici Isus este inspirator, prin actiunile sale in sprijinul napastuitilor (Iacob, 2) si, desigur, prin largirea ratiunii spre "iubirea celuilalt ca pe tine insusi".

Traim in societati reticente, iar mai nou indiferente fata de traditie, pe care vor sa o trimita in muzeu. Recomandarea dominanta este acum sa ne marginim la a scrie istoria societatii.

Doar ca, intre timp, si istoria scrisa cu acuratete este in defensiva. Cu prea putine exceptii, istoria este acum, asa cum se poate sesiza usor, ba propagandistica, ba liricoida, ba comerciala, dar tot mai putin istorie lamuritoare. Dar nici cu aceasta nu s-ar sfarsi totul, caci chiar in scrierea istoriei trebuie ales intre viziuni cu privire la viata, la om, la lume.

Pe de alta parte, se apeleaza frecvent la istorie, cata vreme nu se stie cum se abordeaza o problema sau nu bat destule inimi pentru o cauza sau nu se cunosc cheile schimbarii, sau toate la un loc. Cata vreme, asadar, viziunile sunt in criza. Traim in societati pluralizate, fireste, dar, in acest pluralism, viziunea cuprinsa in spusele si faptele lui Isus nu este printre altele, ci este cea care bate in profunzime, pana la capat.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page