Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Ceea ce lipseste

de Andrei Marga
 
Constiinta a ceea ce lipseste, dar ar putea fi, este propriu-zis europeana. Adesea ea a fost stilizata in forma distinctiei dintre a fi si a trebui.
Uneori a alunecat in utopii si s-a discreditat, dar realitatile o recupereaza de fiecare data. In vremuri mai noi aceasta constiinta a dus la abordari critice ce raporteaza societatile moderne la baza de legitimare din care se revendica. Pe aceasta directie s-a profilat cel mai mult scoala de la Frankfurt, care a contrapus realitatilor principiile (demnitatea umana, de pilda) si valorile (libertatea, dreptatea, etc.) incorporate in constitutii. Nu de mult, cel mai profilat filosof de astazi a privit relatia dintre stiinte, filosofie si religie din punctul de vedere al exprimarii a ceea ce lipseste modernitatii (Jürgen Habermas, Ein Bewusstsein von dem, was fehlt, 2008).

Oricare ar fi idiosincraziile, nu se poate tagadui ca scoala de la Frankfurt a avut dreptate. Societatea moderna a adus cu sine democratia liberala, care are intinse consecinte benefice, dar democratia contine ceva ce o face vulnerabila la asalturi din sanul ei. S-a trecut la productia industriala de masa, dar discrepantele sociale au ramas mari. Se prelucreaza materiale pe scara fara precedent, cu tehnologii mai performante ca oricind, dar afectarea ordinii naturale se razbuna in subminarea vietii. Integritatea persoanei este aparata de drepturi, dar multi oameni sunt striviti in diverse feluri. Libertatea de initiativa este mai larga decat inainte, dar lumea s-a umplut de pericole. Peste toate, azi sunt la dispozitie cunostinte mai mult decat in orice alta epoca a istoriei, dar nu s-a intrat intr-o societate luminata. Mai curand, s-a extins debusolarea. Somnul ratiunii a revenit sub justificarile sofisticate ale conformismului.

Cine poate repune in miscare situatia in care conformismul se extinde intr-o realitate brazdata de lipsuri? Presa contribuie in mod salutar, dar multe publicatii sunt dependente de finantatori nu numai comercial, precum in alte tari, ci si in continut, incat tematizeaza strict subiectiv evenimentele. Multi oameni priceputi se exprima mai mult confidential, plecand de la premisa ca nu este raspunderea lor. Maladia indiferentei, intr-o situatie care cere parti pris-uri pentru asanare, continua sa treaca drept morala.

Ultimele doua decenii au profilat insa cateva adevaruri.
Primul este acela ca democratia poate genera elan, solidaritate si dezvoltare, mai mult ca orice; ea poate fi, insa, si teren pentru manipulari si forme autoritare. Aceasta pentru ca nici democratia nu isi poate da singura resursele, incat are nevoie de alimentare din alta parte.
Al doilea adevar este acela ca specialistii cu formatie tehnica pot corecta evolutii, ceea ce nu este deloc neglijabil. Ei pot ameliora organizari, dar solutiile tehnice nu lucreaza niciodata la schimbare fara vointa politica. De aceea, tehnocratii (care, in pofida a ceea ce se crede la noi, sunt altceva decit independentii sau cei fara de partid) pot, la rigoare, administra - poate mai exact si mai transparent - dar administrarea, oricat de importanta ramane, nu este niciodata de ajuns. si daca ar fi veritabili, tehnocratii nu apuca lucrurile de la radacina si le lasa, pana la urma, unde sunt, incat nu de la ei poate veni innoirea de care este nevoie.

Al treilea adevar este acela ca, in virtutea naturii lor, arta, literatura si filosofia exploreaza, deja prin imagini artistice si, respectiv, concepte, nu doar ceea ce este, ci si ceea ce ar putea fi. In cazul fiecareia, amputarea unei dimensiuni inseamna disparitia de facto. Poezia ce deschide perspective asupra lumii, romanul destinelor umane, arta plastica, creatoare de sensibilitate, filosofia de conceptie semnaleaza ceea ce lipseste si ar putea fi.

Pentru a configura alternative, toate abordarile depind insa de institutii. In fapt, traim in „societati asimetrice", in care indivizii sunt cei care au idei si initiative, dar forta de a le converti in forme ale vietii o au institutiile. Unele institutii administreaza ceea ce este si distribuie bunuri de importanta vitala; ele isi satisfac astfel menirea. Oamenii nu traiesc, insa, doar cu ceea ce este present, ci si cu limitarile acestuia si nazuintele corespunzatoare. De aceea, intrebarea de mai sus trebuie pusa altfel: ce institutii pot sa faca tema din ceea ce lipseste?

Opinia mea este ca dintre institutiile existente, Universitatea si Biserica, in virtutea misiunilor proprii, sunt echipate mai bine sa cultive constiinta a ceea ce lipseste. Universitatea are printre functiile ce-i concretizeaza misiunea - alaturi de formare de noi generatii, de cercetare stiintifica si de raspindire a cunostintelor - functia de a lumina oamenii asupra situatiei lor. Biserica are misiunea de a conduce oamenii spre mantuire, asumandu-si ca au fost creati pentru un destin mai inalt decat supravietuirea si vietuirea. Universitatea nu este doar institutie de invatamant superior, cum se crede prea usor, ci si subiect al promovarii de valori in societate. Biserica nu inseamna doar loc pentru manifestari liturgice, cum se crede simplist, ci si subiect al unui proiect de umanitate.

O replica se formuleaza frecvent: una este misiunea unei institutii si alta este comportamentul ei efectiv. Exemple se pot da, fireste, pentru aproape orice pe lume. Argumentarea propriu-zisa nu poate ramane insa la exemple. Desigur, la randul lor, cele mai vechi institutii ale Europei au nevoie de o anamneza: Universitatea are a-si aminti ca nu poate abdica de la autonomie de gandire si angajare culturala fara a deveni altceva (asociatie civila, unitate comerciala, corporatie inchisa etc.), iar Biserica are de a-si aminti ca locul ei este langa cei in suferinta, fiind angajata deja de intemeietor pentru umanizarea societatii. si Universitatea si Biserica pot fi lovite de lipsuri, dar, spre deosebire de celelalte institutii, presupun constiinta a ceea ce lipseste deja in misiunea lor. Ele pot sa nu fie uneori la inaltimea misiunii, dar aceasta nu se schimba.

Pe aceste doua premise - misiunea si constiinta inerenta a ceea ce lipseste - se poate concepe nu doar rolul Universitatii si Bisericii in societate, ci si conlucrarea lor pentru a deschide orizonturile si a smulge comportamentele din conformism. Nu Universitatea si Biserica hotarasc directia evolutiei societatilor, dar ele ar putea, prin initiativele si actiunile lor, sa nu fie in afara deciziei, in avantajul acesteia.

Dau cateva exemple de teme de conlucrare a Universitatii si Bisericii intre ele si, desigur, cu celelalte institutii.

Istoriceste, libertatile individuale si drepturile cetateanului din era moderna au avut ca premisa conceptul biblic al demnitatii umane. Nu numai in practica vietii, ci chiar in constitutii si interpretari juridice recente exercitatea libertatilor si drepturilor cetatenesti s-a rupt insa de originea lor. Demnitatea umana mai ramane o valoare printre altele, dar nu un principiu. Rezultatul? Explozia infractiunilor de coruptie, intensificarea fortarii legilor (de la adoptare, la aplicare), formalizarea aplicarii dreptului! S-a ajuns, as spune, la "libertati si drepturi fara demnitate", situatie ce nu mai poate fi contracarata fara conlucrarea celor doua institutii. Biserica poate aminti principiul demnitatii umane, iar Universitatea poate arata cum poate fi recuplat acesta cu libertatile si drepturile cetatenesti. Problema practica este legarea dreptului, in toate fazele, de o cultura ce lamureste sensul prevederilor legale si plasarea „nelinistii etice" in intreaga infaptuire a justitiei.

Politica - de care depinde in fond viata fiecaruia - a renuntat mai nou la obiective social-morale in favoarea gestiunii a ceea ce este. Ea s-a despartit de legitimare, preferind exercitarea puterii, si selecteaza personalul nu dupa valoare, ci conform coniventelor oculte. Iar acolo unde politica este desfigurata, cetatenii sunt indepartati din cercul deciziei, iar cei mai putin pregatiti ajung sa decida, nici nu se intrevad solutii. Asertiunea se confirma ori de cate ori este cazul. Asa stand lucrurile, tema „renovarii politicii" (Innerarity) se dovedeste realista si intra in abordarile Universitatii si ale Bisericii ce-si asuma misiunea. Caci ambele sunt angajate fata de doctrina drepturilor si libertatilor individuale si principiul demnitatii umane, care raman baza de legitimare in societatea moderna. De altfel, se vede cu ochiul liber ca au progresat mai sustinut societati in care Universitatea si Biserica s-au angajat in reflectia publica cu optici proprii elaborate, decat cele in care nu au facut-o.

Oarecum la fel se petrec lucrurile in cazul democratiei. Dupa lectiile dure ale totalitarismelor, este limpede ca abia procedurile democratiei previn concentrarea puterii in maini putine si asigura suveranitatea poporului. Ne aflam, insa, si dupa o istorie de exercitiu democratic, care atesta ca societatea are nevoie de o infrastructura culturala pentru a intretine democratia. Simpla proclamare a alegerilor libere nu este inca democratie si nici procedurile nu epuizeaza democratia. Democratia mai are nevoie de democrati. Democratia genereaza multe (elan creativ, solidaritate, etc.), dar nu-si poate genera in masura indestulatoare resursele culturale de care are nevoie.

De unde ar mai putea veni resurse suplimentare intr-o epoca in care traditiile raman in criza, stiintele se declara neutre axiologic, iar filosofia se opreste, pe o mare parte a ei, la proceduralism? Este tot atat de limpede ca in etica iudeo-crestina, asezata pe un fundament caruia nu i s-a putut gasi o alternativa de pondere comparabila - „iubirea aproapelui", ca parte a doctrinei mantuirii - mai este o asemenea resursa pentru democratie.

Mult invocata, dar putin citita Declaratie de la Bologna (1999) isi propunea sa compatibileze sistemele universitare din tarile europene si sa le mareasca competitivitatea prin patru masuri: restructurarea studiilor pe formula bachelor, master, doctorat, sporirea mobilitatii intertari a studentilor, dezvoltarea dimensiunii europene a universitatilor si asigurarea calitatii studiilor. Declaratia nu contine nimic altceva. In aplicarea Declaratiei de la Bologna au intervenit, insa, pe nesimtite, schimbari ce au pus-o pe o alta directie. Este vorba de reducerea pregatirii la formarea de „competente", scurtarea duratei studiilor de licentiere (cu exceptia medicinei si dreptului), fragmentarea disciplinelor, inlocuirea formarii studentilor cu profesionalizarea, aplicarea de criterii cantitative in evaluarea performantei, crearea birocratiei evaluarilor, considerarea studentilor drept „clienti" si a profesorilor drept „functionari", inlocuirea autonomiei universitare cu servirea cadrului dat. In fapt, Declaratia de la Bologna, elaborata inauntrul unei viziuni clasice despre universitate, a intrat in mainile unei aplicari neoliberale si a fost absorbita de o optica comercialista asupra educatiei. Pe buna dreptate, unii dintre cei care au intervenit (vezi Zenon Cardinal Grocholewski, Überlegungen zur Standortbestimmung der Theologie im Bologna Prozess und im Europäischen Hochschulraum, Wien, 2010) au atras atentia asupra contiguitatii invatamintului axat doar pe „competente" cu punctul 20 al programului NSDAP (1934) si au pledat pentru restabilirea formarii cuprinzatoare a studentului si a universitatii propriu-zise. Dinspre teologi de certa calificare a venit astfel una dintre alternativele cele mai elaborate la aplicarile restrictive ale Declaratiei de la Bologna.

Reflectia organizata asupra ultimului razboi mondial a debutat cu cartea Dialektik der Aufklärung (1947). Prin sintagme socante - "umanitatea a intrat de fapt intr-o noua barbarie" si, odata ce se „confunda inteligenta cu adversitatea fata de spirit", se desfasoara „neobosita autodistrugere a iluminismului" - Horkheimer si Adorno chemau oamenii la autoexaminare. Ingrijorati de distorsiunile societatii moderne, autorii interogau felul in care oamenii se raporteaza la natura. Observatia lor era aceea ca, daca natura este doar obiect de prelucrat, atunci, la limita, oamenii vor ajunge, prin intermediul intortocheatelor organizari ce le anonimizeaza raspunderea, sa se ia, unii pe altii, drept material de prelucrat. si cel care alimenteaza fara retineri incendiul ajunge sa fie cuprins de flacari!

Dupa efervescentul curent al ecologismului, care a pus in lumina faptul ca prin cucerirea naturii se ajunge la ruinarea naturii cuceritorilor, in zilele noastre, miscarea pentru schimbarea atitudinii fata de animale expliciteaza mai departe natura de care este vorba. Adversarii „sovinismului animal" cer, pe buna dreptate, o atitudine crestina fata de orice fiinta. Ar fi de revenit la Apostolul Pavel, cand spunea ca "toata firea suspina si sufera durerile nasterii" (Epistola catre Romani, 8, 19-20), sau macar la Ioan Gura de Aur, care a observat: "noi imitam moravurile lupilor, leoparzilor, sau mai curand facem mai rau decat acestia". Cursul argumentarii a inaintat nu de mult cu o observatie ce pune pe ganduri: multi dintre organizatorii genocidului din Al Doilea Razboi Mondial (Himmler, Höss etc.) veneau, profesional, din zona „gestiunii brutale a animalelor" (Charles Patterson, Un eternell Treblinka, Calman Levi, Paris, 2008). A devenit inca o data evident: comportamentul fata de animale prefigureaza atitudinea fata de oameni, daca nu cumva o contine direct.

Recenta actiune terorista de la Paris - constand din atacuri executate invocandu-l pe Allah - readuce in discutie legatura dintre terorism si religie. Aspectul religios, legat de conflictul deschis dintre sunniti si siiti inauntrul Islamului, dar, mai ales, de conflictul pe care o directie a Islamului il intretine cu restul lumii, este parte a situatiei. Este clar ca nu va fi pace fara limpezirea apelor in religie. Aceasta mai ales in situatia in care intr-o parte a Islamului, cum se observa in declaratiile unor imami si seici, nu se ascunde unitatea dintre religie, politica si actiune in forta. De aceea, au dreptate cei care propun o discutie lamuritoare cu Islamul.

Nimeni nu poate duce mai bine aceasta discutie decat Biserica. In opinia mea, in contextul terorismului actual, sunt, de fapt, cinci teme ce se impun oricarui cetatean, religios sau laic, cu convingeri democratice, si pretind lamuriri. Ele se refera la importanta ratiunii proprii in viata, la relatia cu Iudaismul, Crestinismul si alte religii, la raportul cu modernitatea, la „razboiul sfant (jihad)" si la recunoasterea frontierelor. Peste toate, suntem intr-o lume a pluralismului vederilor si organizarilor, a interactiunilor si coabitarii abordarilor rivale, incat nici o parte nu are cum sa castige, oricare ar fi strategiile, daca ii ignora pe ceilalti. Suntem, in definitiv, fiinte care traim in comunicare recurgand la temeiuri, care sunt diferite de iritarile perceptiei. Universitatea si Biserica au de facut convingatoare aceasta optica.

Problemele etice ale medicinei nu mai incap in cadrele „eticii medicale". Se stie ca folosirea antibioticelor, aplicarea tehnicilor de respiratie artificiala au adus pe scena intrebarea: cand se intrerupe tratamentul? Practica transplantelor ridica intrebarea: dupa ce criterii se preleveaza si se aplica organe? Problema clasica a „mortii" a trebuit sa fie reluata cu considerente noi. Dializa cere selectia urgentelor. Expansiunea anticonceptionalelor, a tehnicilor de intrerupere a sarcinii, a schimbat viata multor femei, dar a agravat intrebarea privind identitatea umana. Folosirea geneticii, inseminarea artificiala cer abordari etice explicite. „Biotehnologia" a permis evolutia spre „bioeconomie" si a dus la „revolutia biotehnologica". S-a inchegat, intre timp, o „alianta strategica intre politica, cercetarea fundamentala si industria farmaceutica". In acest context, acreditarea medicamentelor a devenit nelinistitoare.

Problema stringenta este acceptarea, alaturi de etica relatiilor dintre persoane, a eticii operarii cu natura (Hans Jonas, Das Prinzip Verantwortung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2003). Imperativului categoric al eticii lui Kant - „actioneaza astfel incat maxima conduitei tale sa poata deveni maxima conduitei tuturor" - va trebui sa i se adauge un alt imperativ: „actioneaza astfel incat consecintele actiunii tale sa fie compatibile cu permanenta vietii umane autentice pe Pamant". Cum se poate intemeia mai profund "responsabilitatea etica", pe care „biovigilenta" o presupune de acum, daca nu pe temelia pe care teologii si filosofii sunt chemati sa o dezvaluie?
In Europa, se intareste vizibil curentul renuntarii la familia traditionala, in favoarea locuirii impreuna, a parteneriatelor contextuale, chiar a parteneriatelor de acelasi sex, si comercializarea raporturilor intime. Tema, aparuta in aceste raporturi, este declinul „iubirii", spre a face loc „eros"-ului, sau, pozitiv, exprimat, lupta „iubirii" pentru a-si face din nou loc in viata oamenilor.

In aceasta situatie, cel mai profilat teolog al timpului nostru a facut justificat doi pasi. Pe de o parte, Joseph Ratzinger a corectat (vezi Deus Caritas Est, 2005) neintelegerea istorica a pozitiei crestinismului fata de „eros", argumentand ca „erosul are nevoie de curatenie pentru a darui omului... presimtirea inaltimii existentei". Pe de alta parte, el a respins degradarea „eros"-ului in comert si a asezat dezbaterea asupra relatiei dintre „eros", „agape" si „phillia" intr-un orizont nou. Acesta este concentrat in dilema: „daca omul vrea sa fie numai spirit si sa deprecieze corpul ca simpla mostenire animalica, spiritul si corpul isi pierd demnitatea. Iar daca omul tagaduieste spiritul si priveste astfel materia, corpul, ca realitate exclusiva, isi pierde, de asemenea, maretia".

A devenit limpede ca un sens superior al vietii umane nu se mai poate asigura, in conditiile comercialismului si relativismului de astazi, fara viziune capabila sa genereze motivatii. Ce este de facut pentru a restabili viziunile dupa indelungatul atac la care au fost supuse din partea pozitivismului, apoi a structuralismului si functionalismului, mai nou a combinatiei de pozitivism si functionalism ce da tehnocratismul? Ne dam seama ca o viziune asupra societatii presupune astazi deopotriva cunoastere, „imaginatie sociologica", sensibilitate sociala, „neliniste etica", interogare cuprinzatoare, interogare mai departe, pana la captarea sensului. Formarea viziunii are nevoie deopotriva de cunostinte tehnologice, stiinta, arta, filosofie, religie. Doar cu sprijinul fiecareia se poate ajunge mai sus in ordinea cunoasterii, de unde se si vede mai departe si mai profund. Numai cu ferestre larg deschise ale mintilor se disting suficient fortele hotaratoare ale situatiilor si se obtin orientari adecvate.

Cele de mai sus sunt, se intelege, doar cateva dintre temele de luat in seama astazi de o constiinta a ceea ce lipseste. Putem sa procedam ca si cum lucrurile ar sta altfel, dar neajunsurile il izgonesc repede din sigurante pe cel care se preface. Putem sa amanam luarea lor in seama, dar ne vom intalni din nou cu realitatile de pana acum. In orice caz, in dreptul temelor evocate, conlucrarea Universitatii si Bisericii, ce raman fiecare credincioase misiunii proprii, are multe de spus. (Din cuvantul lui Andrei Marga, la colocviul "Biserica in dialog cu lumea", organizat de Universitatea din Bucuresti, in 10 decembrie 2015).

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page