Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

BANCA AMINTIRILOR (10) – BINSU SI BINSENII SAI

George GOLDHAMMER

Beius, orasul meu iubit... Benenus, Belenus, Belinis, Binsch, Belényes! Toponimele asezarii in limbile latina, germana sau maghiara! Localnicii, la randul lor, numiti „binseni”, prefera sa ii zica Bins, denumire adoptata inca din timpul cand habsburgii erau la putere pe aici. Municipiu situat in judetul Bihor, la poalele Muntilor Apuseni. Populatie: peste unsprezece mii de locuitori. Asezare istorica cu o vechime de aproape opt sute de ani.

Dragul meu oras! Asa de mult doresc sa te revad, sa-ti aud murmurul vorbirii ardelenesti... specifica acelei zone. Anii au trecut cu zecile... dar memoria Binsului mi-a ramas curata, nestirbita. Ce frumoase erau acele vremuri si locuri! Sa incep cu Valea Nimaiesti ce trecea „hapt” prin centrul orasului si de care ma leaga multe amintiri placute. Apa acesteia, era nepoluata, curata si limpede precum cristalul, bogata in pesti. Vara era loc de scalda. Pe malul unde apa era mai mica, erau multi pui de pestisori. Ii prindeam cu mana libera si ii beam cu apa din rau in ideea ca vom invata sa inotam ca ei. Mai aveam si un rau mai mare, numit Crisul Negru, care trecea pe la marginea orasului, dar acesta, nu era pentru noi, atat de popular ca Valea Nimaiesti. Vad cu ochii memoriei malul raului cu rotile acelea mari, invartite de cursul apei, care duceau in cupele lor lichidul pretios ce uda gradinile de zarzavat ale bulgarilor stabiliti de multa vreme prin acele locuri, bulgari care joia umpleau piata cu munti de legume proaspete.

In centrul orasului era atelierul ceasornicarului Leibovici, unde copil fiind, ma fascina zgomotul specific, ticaitul zecilor de ceasuri ce isi faceau rodajul. Admiram chiar, nu stiu din ce motiv, si felul cum ii tremurau mainile mesterului... in una tinea mecanismul fin al ceasului, iar in cealalta o penseta cu piesa mica reparata pe care reusea sa o aseze intotdeauna la locul ei. Toate erau in rezonanta si in concordanta, de la ceasornicar la arcusorul de otel care pulsa ca o inimioara in interiorul parca viu al instrumentului de masurat timpul in miscare... Eppur Si Muove... ca si sintagma celebra declamata de  Galileo atunci cand a fost fortat sa-si renege heliocentrismul.

Apoi, pe drumul amintirilor vine „dobasul”, tobosarul satului care batea in toba si anunta stirile: „’tentiune, ’tentiune! Puuuu-blicatiune! Tata lumè sa asculte, ordin da la primarie!” Bineinteles, stirile erau in marea lor majoritate stiri locale, dar pentru noi binsenii... Beiusul era centrul lumii. Cetatenii ieseau in mare graba pe la porti, sau chiar in mijlocul strazii sa auda ce zice dobasu’. Stirile erau destul de naiv concepute, dar in majoritate utile pentru cetateanul de rand. Si acum imi mai suna in urechi una simpatica, o stire de avertizare: „Astazi nu lasati vitele la leghelit (pascut) ca vin catanele la puscalit (exercitii de tragere) si pa care-o nimereste, statul nu feleleste (raspunde)!!!”.

Nu-l pot uita, si nici nu vreau, pe profesorul de educatie fizica, Mircea Bolcas, poreclit (toti aveam porecle!) „Bengheu" care inseamna „pantece” pe ardeleneste, si care mai tarziu s-a metamorfozat intru totul cu aceasta porecla... incat a devenit un tot unitar cu apelativul simpaticului domn. Toata lumea il cunostea sub denumire „Domn’ Bengheu”. Inclusiv elevii! Prietenii cand il intalneau pe strada il salutau cu formula „Foaie verde lipideu, sa traiasca domn’ Bengheu!”. Profesorul Mircea „Bengheu” Bolcas a fost unul dintre cei mai iubiti profesori de la Liceul Gojdu din Oradea. Fie-i tarana usoara!

Un alt personaj simpatic de prin zona Beiusului a fost Iosif Abrudan, poreclit si „Mos Pitula”. Avocat oradean de prestigiu, poet, pamfeltist, actor, boem... a compus o serie de pamflete in versuri pe avandu-l ca personaj principal pe „Mos Pitula”, un fel de Pacala local. A prezentat mai multe spectacole de comedie pe scena teatrului din Oradea, interpretandu-l pe simpaticul „Mos Pitula”, care repezenta un taran ardelean sugubat din zona Tarii Beiusului, folosind vorbirea si apucaturile celor din aceasta zona. Deseori pamfletele sale incepeau cu „Sara buna, dragii mei, io-s Pitula cel din Stei...” Reproduc din memorie una din poeziile care era pe buzele tuturor, drept dovada ca o mai stiu si acum: „Frunza verde ca lipanu’/ Asta toamna era anu’/ Cand s-o gatat cu culesu’,/ Domni cei mari cu Congresu’/ Ni-or poftit la Bucuresti/ Sa vedem nadraji nemtesti/ Si case mari boieresti.// Ne-am dus din Oradea-Mare, / Io Pitula lui Caldare/ si cu Petrè lui Potoc/ Cu gheizasu’ cel de foc// Geizasu’ batu-l-ar sfantu’/ merea iute ca si vantul/ Amu-l vezi si minten nu-i,/ Tune dracu-n roata lui!// Am plecat la drumu’ mare,/ Imbracati nevoie-mare,/ Cu bocoacele in picioare,/ Cistaliti (curati) si putaliti (curatati)/ De parca eram doi sfinti/ Vini unu’ cu clop rosu/ Si zasa ca-aista-i ghiorsu’/ Si apoi... un domn cu sula/ Sa ne hudeasca tadula/...” Am incercat sa reproduc intocmai dialectul bihorean folosit de autorul pamfletului pentru a sublinia mai bine ilaritatea textului conceput pe intelesul oamenilor din acea zona!

Ziua de joi era zi de targ la Bins, zi in care sateni din satele apropiate umpleau orasul. Era de admirat frumusetea portului national. Fetele mai faine, inainte de a intra in oras, isi schimbau opincile cu „tipèlè” (pantofi) domnesti. Cred ca de aici vine si zicala „Ti-ai lasat opincile la bariera!” La bariera orasului, desigur! Mama mergea si dansa saptamanal la targ sa faca aprovizionarea cu cele de-ale gurii. Deseori ma lua si pe mine... He, he! Cand am crescut putin mai mare ma duceam singur!!! Eu nu pentru cumparaturi ci mai mult pentru „spectacol”! Era o atmosfera plina de farmec! Pe acea vreme nu erau pungi de plastic. Marfa se cara cu desaga, cu sacul sau daca erai „mai de la oras”, cu plasa. Plase de la Huedin, facute din sfoara de canepa, avand manere de lemn! Mai tarziu hoidantii s-au modernizat folosind fire de rafie!

Cumparatoarele care veneau la piata isi luau de-acasa cate o lingura cu ajutorul careia gustau produsele lactate, lapte, smantana, branza... Bulgarele de unt se vindea impachetat in frunze de vita de vie. Ambalaje nu prea erau, carnea se punea pe frunze mari de loboda, pe prosoape aduse de acasa, sau chiar in hartie de ziar pentru cei care nu erau prea pretentiosi. Galitele, adica pasaretul, gaini, rate, gaste, curci, se vindeau numai vii pentru a-si pastra prispetimea. Fragute, mure, coacaze, agrise se vindeau cu cana... sau in cornete de hartie. Prin piata circulau diferite precupete care ofereau celor insetati „Apa-rece”, iar celor bolnavi „Nadái” (lb. mag.) adica „lipitori de pus pe spate”, care misunau intr-un borcan cu apa purtat cu grija de vanzatoarea ambulanta... Mai aparea prin zona si cate o nana cu o tipsie de scoverzi (placinte) cu branza sau croampe (cartofi), pancove (gogosi) sau castane prajite. Revad piata si masa lunga a opincarilor care mestereau incaltari durabile din anvelope de camion uzate – opinci diverse de diferite marimi.

Imi amintesc cu simpatie de un taran caruia ii zicea Pilu, si care, in fiecare zi de targ ne facea noua copiilor o zi de amuzament! Se imbata si mergea mai apoi spre casa pe „doua carari”, adica in zig-zag perfect... dar atat de mare incat atingea casele din ambele parti a strazii. Canta cat il tinea gura de mare: „Pilu bè, Pilu platèste, coata-n jeb (buzunar) si nu gasèste!” Pe acest personaj vesnic „chitrofonit” (beat), grupul nostru de copii il urmarea deseori pentru a vedea cum va trece valea raului in drum spre casa, spre satul Nimaiesti. Problema mare era ca in acea vreme nu exista podet peste rau, ci doar un trunchi de lemn lung care lega ambele maluri. Puntea era atat de instabila incat si pentru un om treaz crea probleme si necesita balans si indemanare pentru fi trecuta. Si totusi... era o enigma cum acest om, caruia nicio strada nu ii era prea lata, atunci cand trecea puntea, ba pe doua picioare, ba in patru labe... niciodata nu facea baldabac in apa. Baciu Pilu era de pomina! Radeau cu totii de el! Intr-o zi, tot de joi desigur, l-a trimis nevasta la targ sa cumpere o capra, sa aiba lapte pentru cei patru copilasi ai  lor. Inainte de a o lua spre casa, a facut o escala la crasma. A legat capra afara, de un carlig, si s-a dus sa se „sfinteasca” o tara cu doi dèti de palinca. Mai multi consateni au vrut sa-i joace o festa si au schimbat capra cu un tap. Ajungand acasa, cu „flacaul cu barba si patru picioare”, nefacator de lapte pentru copii, a luat-o pe cojoc de la nevasta! Trei zile s-au auzit prin sat sudalmele si blestemele distinsei „doamne”. Pana la urma, prietenilor glumeti, fiindu-le mila de el, i-au dus capra inapoi si astfel s-a sfarsit razboiul in familia lui Pilu!

Orasul fiind mic ne cunosteam cu totii. Eram OAMENI, ne salutam si ne zambeam atunci cand ne intalneam. Nu tin minte sa fi fost vrajbe, fapte rele, focuri intentionate sau furturi. Scriind aceste randuri imi amintesc cum mi-a povestit draga mea mama ce vorbisera doua taranci atunci cand le intalnise la cismeaua de pe strada de unde luam apa cu galeata:
- D’apoi nana mè, asara am adus acasa de pa camp doaua coseri de tenchi (doua cosuri de porumb) sa am ce da la purcel si la gainute.
-, Sa nu mai faci asè, ca te bate Dumnezeu! Asta-i furt curat... Daca te prinde militistu’ te duce la proces!
- Tulai Doamne! Doamne pusca-l... Da ce, statu’ n-o furat pamantu' nost si l-o dat la colectiv? Amu nu mai avem nimica si murim de foame cu tati.

In orasul Beius era vesnic ordine si curatenie. Se matura si se uda foarte des ulitele. Oamenii erau muncitori si nimeni nu taia frunza la caini. Meseria de hornar era respectata. Cand trecea pe strada striga cat il tinea gura „Hornaru” ca sa stie lumea ca e un cosar prin imprejurimi. Noi copii il irmaream ca sa ii furam un fir din kèfe (perie) care sa ne aduca noroc. Hornarul era simbolul norocului si toata lumea il saluta incercand sa-l atinga. Din acelasi cor facea parte si geamgiul care striga „Ooooblac” si sifonaru’ care in goana calului ce tragea caruta plina cu sticle cu sifon striga „Soda!”. O meserie interesanta, de mult uitata cred, era cea de „doctor de oale sparte”, adica cel care stia sa refaca din cioburi o oala de pamant sparta, dregand-o cu sarma asemeni unei plase. Acesta striga „Drotos” - cuvant derivat din maghiarul drótostótok. Acesta era si pe post de sperietoare pentru copii zburdalnici deoarece avea haine destul de ponosite si nu prea era simpatic... carand mereu in spinare colaci de sarma. Ca sa-i potoleasca pe copii parintii ii amenintau ca daca mai fac rele vine „drotosu” si ii duce!

Eu eram cam zvapaiat de mic, dar vesel, prietenos si destul de respectuos. Erau familii mai instarite ale caror copii erau mai „apatici", iar parintii lor ma rugau sa merg sa ma joc cu ei. Acestia aveau jucarii multe. Retin doar ca am dorit sa aflu ce este inauntru acestor jucarii... asa ca am aflat doar cand an herelit (taiat) burta unei papusi din care nu a curs decat „firizpor” (mag.) adica rumegus de lemn... Jucariilor mecanice, le scoteam arcul pentru a le studia mecanismul. De mic eram pasionat pentru tehnica! Recunosc ca scoala nu-mi prea placea. Aveam convingerea ca talentul si dragostea de munca asigura succesul in viata, asa ca, clasa a saptea, obligatoare, nu am mai facut-o. Totusi insistentele unei invatatoare cu inima mare m-au lamurit ca fara cele sapte clase nu pot merge mai departe... ramanad departe de caruta educatiei in care vor fi ceilalti copii... Asa ca la varsta de 16 ani, avand colegi copii de 12 ani, am terminat cu brio clasa a saptea. Recunostinta vesnica acelei doamne invatatoare! Vorbind despre scoala, imi aduc aminte cum in oras mergeau frumos incolonate fetele dela scoala primara. Printre ele si o fata blonda, frumoasa, care a fost prima care a trezit in mine dragostea. Se numea Popa Maria si era pasionata de filatelie. Avea o colectie bogata de timbre pe care le tinea intr-un album. A fost turnata de o colega ca are in colectie un timbru cu chipul regelui, si incredibil, a fost arestata si de atunci nici pana azi nu mai stiu de soarta ei. Ce vremuri...

Beiusul meu drag, mi-e dor de tine... de acele vremuri cand invarteam cercul pe strada. Un joc simplu care iti dadea dexteritate si echilibru. Un cerc de metal sau chiar o roata de bicicleta fara cauciuc si un bat... Aceasta era jucaria care trebuia sa o faci sa alerge... si tu dupa ea desigur... pana cand scoteai limba de un cot! Mi-e dor de strada Burgundia Mare unde am locuit cand eram mic, intotdeauna in chirie. Cu mult drag si admiratie ma gandesc la dragii mei parinti cum au reusit numai din munca cinstita sa creasca doi copii in acele vremuri destul de sarace de dupa razboi...
.
Copilaria mea s-a terminat in 1940, atunci cand, dupa predarea Ardealului, hoardele unguresti se aflau cam la 30 kilometri de Beius iar familia mea, parintii si fratele, impreuna cu mai multi intelectuali romani am urcat in ultimul tren cu destinatia finala orasul Vascau. Dar despre asta as mai avea multe de povestit, iar acele intamplari le voi descrie cand ma va apuca din nou dorul de... acei minunati ani ai tineretii.
--------------------------------
George GOLDHAMMER
Holon, Israel
20 decembrie 2015


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page