Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Remus Foltos - Problema science-fiction cu revenire la subiect

Romanul „Discipolii zeilor de altadata”,  ed. eLiteratura, Bucuresti, 2015, autor: Ionut Caragea

Motto:

Stim prea putin pentru a fi zei
si prea mult pentru a fi oameni


Pentru a ne face o idee despre locul pe care il ocupa prezentul roman SF al lui Ionut Caragea in opera sa, dar si pentru a ne exprima parerea despre acest gen de literatura, trebuie sa facem o digresiune destul de consistenta, chiar daca am risca sa devenim plicticosi.
Recunosc, nu m-a preocupat niciodata literatura SF, cu toate ca am avut multe ocazii sa pun mana pe o gramada de carti de acest fel. Si cu toate ca foarte multi prieteni, inca din adolescenta, mi-au inoculat un oarecare interes pentru acest domeniu, niciodata n-am atins macar vreun volum de acest gen. Poate am pierdut, poate nu. Poate ar fi trebuit macar sa gust ca dintr-o trufanda, chiar daca mai apoi m-as fi convins ca strugurii sunt acri. Nu stiu. Pe vremea mea erau la moda Carl Sagan si multi altii; iar la Casa Tineretului din oras existau chiar un club de cititori si un cenaclu. Aveam certitudinea ca e un moft, o vreme pierduta cu prostii, o extensie ridicola a unui snobism gregar, care incearca sa gaseasca valori acolo unde nu sunt decat dezlegari de ineptii la gura sacului. Si am refuzat, si am strambat din nas de fiecare data cand ma intalneam cu subiectul acesta. Ba chiar eram un antiprofet al genului, nescapand nici o ocazie sa defaimez acest curent, aceasta prostie monumentala. Asta deoarece mi se parea ca a anticipa o societate, stiinta si tehnica ei, dar si o intreaga lume – e un lucru pentru copii. Pentru oamenii mari trebuia sa existe un comportament mental in care valorile culturii si civilizatiei, comandamentele etice si analiza fina a sufletului omenesc, atat individual cat si colectiv – trebuiau sa ramana preocuparea centrala. Ma gandeam evident la clasicii literaturii sau ai artei. Pentru a descoperi psihologia, dar si caracteristicile sociale ale unei perioade, au existat mereu creatori care sa le exploateze si sa le releve valorile. Un Dostoievski, un Balzac, un Zola, un Hugo, au facut ca stiinta despre om, emotiile, reactiile, habitudinile, trasaturile de caracter, in general toate misterele omului sa ne devina familiare. Cat despre reprezentantii artei (propriu-zise): fie arhitectura antica, fie pictura, fie sculptura, muzica – toate cautau definitii si expresii cat mai adecvate pentru a „rezuma” esenta umana sau pentru a o imbunatati. Atat cunoasterea cat si etica se intalneau in arta, pentru a il face pe om si mai bun, dar mai ales, si mai frumos. Intr-o lume in care valorile trebuiau cultivate – in lumea in care eu eram obisnuit sa ma misc –, literatura SF mi se parea absolut fara vreun rost. Degeaba ar fi vrut sa imagineze o lume care ar fi existat peste 50-100 de ani, caci literatura SF nu raspundea la imperativele (mele si in general) coplesitoare ale momentului. La orele de Constitutie invatam ca un sfert din populatia globului murea de foame (nu prea era atat de „dureros” pentru mine, dar problema se punea concret in acea vreme); sau faptul ca valorile universale si drepturile omului erau calcate in picioare (Orientul Mijlociu era zguduit de razboaie, la fel Africa). Pe de alta parte civilizatii disparute sau nu, foarte bine cunoscute (cea greaca, cea romana, cea chineza sau indiana, cele americane vechi), exercitau o atractie covarsitoare. Toti colegii de generatie depuneau eforturi pentru a acumula cat mai multe lucruri despre acestea, nu numai din curiozitate, cat mai ales pentru ca era la moda. Profesorii nostri ne familiarizau cu Leo Frobenius, cu Elie Faure sau Oswald Spengler, Marija Gimbutas, Rohde, Dodds, Braudel. In ce ma priveste, aceste lucruri erau de actualitate si trebuiau sa fie in prim-plan; consideram ca e mai util sa stiu cat mai multe despre acestea. Istoria spiritualitatilor, in general, era cu mult mai captivanta si exercita un farmec irezistibil...
Despre literatura SF – ce indreptatire as fi putut sa-i acord? Vorbind despre spatii extraterestre nesfarsite, despre inteligente si civilizatii altfel ordonate, despre anticiparea unor cunostinte si tehnici nemaiauzite, aceasta literatura SF mi se parea nu numai ridicola prin statutul ce si-l crease, ca metoda de a investiga viitorul, ci si prin insasi pretentia ei de a fi o literatura.
Acele lumi in care erai obligat sa plonjezi, nu numai ca mi se pareau primejdioase pentru firescul constiintei, caci erau departe de realitatea cea cuminte; dar mi se pareau si pagubitoare prin invocarea unei realitati care nu exista. Cum sa tragi foloase, deci, pentru viata cea de toate zilele; sau macar sa te alegi cu cunostinte ce ar fi putut candva sa-ti devina utile?
Pana si din punct de vedere estetic, acele lumi mi se pareau pline de unghiuri ascutite, taioase si dusmanoase – pentru ca dadeau frau liber unor lucruri cel putin stranii, dar si foloseau „concepte” de-a dreptul „hade”: navetele spatiale (claustrofobice), gaurile de vierme (nesigure, tulburatoare), androizi (un compozit de carne „inventata” si cipuri cu conexiuni electronice nelinistitoare), tot felul de razboaie, activitati nebuloase, si acea alura psihotica a tuturor personajelor; apoi ceea ce exista in toata literatura SF: asezarea naratiunii in epoca post-apocaliptica; nu in ultimul rand prezentarea unor cunostinte care nu faceau cinste speciei umane – fiind legate de cuantificari mecanice ale fiziologiei, de interventia unor substante, de haosul ce se putea declansa absolut spontan, un haos asumat de o umanitate decadenta.
Cu atatea lucruri absolut stupide inarmata – literatura SF mi se parea o prostie atat de „gogonata” incat nu numai ca eram impotriva ei, dar simteam un acut gust al dispretului fata de orice lector, sa spun, entuziast ce mi-ar fi trecut pe dinainte...
A trecut atata vreme de atunci si de-a lungul timpului nu m-am mai intersectat cu literatura SF. Pana cand intr-o zi, poetul Ionut Caragea mi-a spus ca imi va trimite o carte de acest „gen”. Mai intai am fost nedumerit – caci cum puteam sa-i raspund?! Asadar mi-am ascuns reactia. Dar mai apoi am devenit dintr-o data curios. Mi-am spus: de ce nu? De ce sa nu incerc? Si atunci am citit. Marturisesc am avut o impresie nu neaparat pozitiva, dar nici de respingere. Pot recunoaste, de acum inainte, ca n-as mai respinge atat de vehement „genul”. De ce? Mi-am dat seama ca aceasta literatura nu e chiar atat de intunecata cum mi-am inchipuit. Ipoteticul acesteia nu e neaparat unul gratuit: el te poate face sa gandesti mai mult, sa-ti gasesti valente cognitive pe care nu le-ai fi banuit, sa devii speculativ, sa explorezi – post factum – mai atent realitatea ce poate capata un chip nou.
Cat despre prezentul volum SF al lui Ionut Caragea (Discipolii zeilor de altadata), el are toate ingredientele unui roman bine scris: are cursivitate, emana o reala placere a lecturii, are intrigi solide, are acel ceva care capteaza interesul, are acea dimensiune narativa ce te introduce in experienta altei temporalitati (ai senzatia ca timpul trece foarte incet).
Cat despre personaje si evenimente – ele respira o libertate si o spontaneitate creatoare, incat ai impresia ca acestea n-au legatura cu personalitatea autorului lor. De asemenea, dialogurile suna atat de natural incat creeaza impresia ca pur si simplu le auzi - iar nu le citesti.
De asemenea evenimentele sunt investite cu efecte stilistice redutabile si totusi simple: hiperbola, alegoria, parabola. Realitatea nu este „prizata” direct (nici nu s-ar fi putut – caci e vorba de o atmosfera SF), ci indirect. Simbolul exista la fiecare pas. Semnificatiile nu au un caracter cognitiv, cat unul aluziv. Adevarurile sunt doar sugerate.
Cat priveste numele personajelor, al taramurilor, sau al entitatilor de toate felurile – nu numai ca sunt absolut reusite, sau inspirate, ori sunt inversari sugestive ale literelor unor cuvinte bine cunoscute (Uezen si Mud – Dum si Nezeu), dar sunt si exact la locul lor. Numai un poet putea face asemenea alegeri. Iar faptul ca aceste nume sunt, dincolo de extravaganta, venite parca, dintr-o lume paralela - si exprima cu precizie trasaturi de caracter ale unor personaje la fel de neobisnuite ca si actiunile in care exceleaza -, este garantia ca lumile autorului au avut un rol bine determinat in „economia” sufleteasca a autorului lor, au tinut rol de realitate secunda - cu functiuni reale si exacte in „dialectica” lui sufleteasca.
Spunand aceste lucruri, mai trebuie adaugat ca, in general, proza science-fiction are si un rol adaptativ-concret – ceea ce n-as fi banuit. In aceasta lume in care tehnologia a capatat atatea valente, diversificari aproape infinite si in acelasi timp de neconceput nu cu putin timp in urma – proza SF este menita sa umple intervalul ce s-a creat si care nu este deloc unul insignifiant. A ne obisnui cu lucruri din ce in ce mai complicate, cu lucruri care au o structura functionala si morfologica din ce in ce mai complexa, trebuie sa ne preocupe in mod serios.
Si apoi, a crea lumi paralele, in care omul actual sa se instaleze confortabil, iar nu tragic; spre a uita relativitatea valorilor actuale, iar nu pentru a le resimti gravitatea si durerea; sau a se simti „usor” in fata destinului, iar nu „omeneste, prea omeneste” -, este un argument destul de convingator pentru a accepta indreptatirile literaturii SF. A sti ca ceea ce citesti este o pura si simpla fictiune care nu are nici cea mai mica legatura cu realitatea – poate doar o legatura indirecta, prin simbolurile ce le propaga -, este o buna modalitate de a te refugia din fata iuresului cotidian. Universul ce iti este livrat la indemana ta imediata, cat si independenta cu care poti sa te scufunzi in el – sunt avantaje deloc de neglijat.
Iarasi, literatura science-fiction, poate fi portavocea unor avertismente, ale unor semnale ce trebuiesc trase, cu privire la noile pericole care exista in aceasta lume ce s-a schimbat dintr-o data in cativa zeci de ani.
De asemenea, mai vrem sa punctam cateva avantaje ale literaturii SF, chiar de ar fi sa ne repetam. Ca o prima idee vom spune ca trebuie mentionata in mod expres usurinta cu care, la Ionut Caragea, elementele de natura SF sunt integrate in naratiune, provocand un efect de separare de lumea comuna, dar si un efect cognitiv expres. Ma refer la chestiuni ca: transferul de memorie, problemele strict de functionare infinitezimala a constiintei, utilizarea de substante psihotrope, mecanisme chimice neurologice, interventii de asemenea chimice, dar si fizice pe palierul concret al fiziologiei umane (de ex. functionarea tiroidei) etc.
Un alt aspect ar fi flexibilitatea notiunilor de timp si spatiu. Ele sunt dominate de puterea inventiva a unei stiinte avansate, dar si de „fortele” potentate ale psihicului care, prin diverse tehnici, si-a depasit limitele. Acestea sunt proiectate intr-un viitor care poate fi si unul promitator, dar si unul innegurat de posibilitati distructive.
Alta idee valoroasa transfera eterna problema a binelui si raului intr-un cadru SF. Binele se infrunta cu raul insa raul este scuzabil, caci a izvorat din suferinta - si nu este, deci, de sine statator (un personaj negativ si-a inceput odiseea dupa o experienta nefericita).
Pentru a colora atmosfera romanului, dar si pentru a lansa o explorare morfologica posibila – ne sunt prezentate diverse fiinte care depasesc cadrele obisnuitului sau ale umanului: tot soiul de androizi, soparle, insecte, negustorii Tzulu, lenurienii, clonele etc. Toate acestea reprezinta lansarea unei incredintari in posibilitatile creatoare ale insesi Matricei generatoare universale, fie ca e vorba de aspectul ei sub forma constiintei si creierului uman care prelucreaza si inventeaza, fie ca e vorba de geniul formator al unei vieti extraterestre de sine statatoare.
O alta idee valoroasa este aceea care supune interogatiei identitatea constiintei umane. Daca clonarea aduce in discutie o identitate de bagaj genetic si fizic, altfel se pune problema memoriei clonei – aceasta memorie va diferi de la original la replica. Ori in acest spatiu interval apare faptul ca diversitatea, in interiorul universului, nu poate fi niciodata anulata sau transgresata. Nu poate exista o entitate care sa nu difere fata de alta. Repetitia este imposibila. Evident, ideea e coplesitor de valoroasa: dumnezeirea e infinita sau nemarginita (cel putin in diversitatea ei intrinseca).
Tot ca un avantaj al literaturii SF, dar si al romanului lui Ionut Caragea, apare dezbaterea unor probleme filosofice ca: liberul-arbitru; necesitatea existentei adevarului; cum am mai spus – lupta dintre bine si rau; problema responsabilitatii maxime, atat pentru viata proprie, cat si pentru viata cosmosului; dezideratul ca fiecare sa se auto-depaseasca; problema ciclicitatii generatiilor; problema, cum am mai spus, a identitatii constiintei umane, atat identitatea de sine, cat si cea a speciei; s.a.m.d.
Una peste alta, ca sa revenim, chestiunile abordate de Ionut Caragea in acest roman se integreaza perfect in problematica genului, iar rosturile acestui roman sunt bine amplasate in context. Faptul ca Ionut Caragea face figura buna si in acest domeniu, ne dezvaluie un scriitor nu numai polivalent, dar si curajos...   

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page