Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

INTERVIU CU ISTORICUL IOAN SCURTU LA ANIVERSAREA CELOR 75 DE ANI DE VIATA

Paul POLIDOR

Paul POLIDOR: Stimate domnule Profesor IOAN SCURTU, cum considerati initiativa publicatiilor Fundatiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a va promova ideile si conceptia despre istorie, despre lume, alaturi de interviurile, editate de noi, cu personalitati precum vedeta tv Marina Almasan,  analistul   de    politica   externa  Corneliu  Vlad, actorii Eugen Cristea si Tudorel Filimon, fostul  ministru  al turismului Dan-Matei Agathon, fostii ministri de externe ai Romaniei, Mihai Razvan Ungureanu si Adrian Severin, cu Presedintele Clubului de la Roma pentru Europa, Calin Georgescu, intr-un moment in care „Generatia Facebook” a iesit in strada pentru a da jos guvernul, iar Dumneavoastra, in opinia mea, incepeti o noua tinerete spirituala la  implinirea frumoasei varste de TREI SFERTURI DE VEAC, in pragul Zilei Nationale a Romaniei, ocazie cu care permiteti-ne sa va uram sanatate  si  traditionalul „La multi ani”?

Ioan SCURTU: Apreciez ca initiativa Fundatiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a promova ideile despre istorie si conceptia despre lume este excelenta. Schimbul de opinii este intotdeauna instructiv si benefic. Multumesc pentru urare. Cat despre „o noua tinerete spirituala”, ramane de demonstrat.

Paul POLIDOR: Pot spune ca analiza istoriei a devenit parte integranta a fiintei mele datorita unor dascali precum Dvs. sau istoricul Alesandru Dutu, de aceea as dori sa comentam cateva probleme de istorie, efectele carora au inaintat in timp, uneori chiar pana in zilele noastre. In  articolul “Stalin al Romaniei, rasfatatul Occidentului”, preluat on-line de revista AGERO (Stuttgart-Germania), invoc momentul cand Ceausescu, desi a „indreptat” multe din beneficiile vizitelor in strainatate catre folosul familiei si rudelor sale, a reusit sa pozitioneze, altfel decat pana atunci, Romania pe harta lumii. Cu toate acestea, intr-un final, Vestul a realizat ca seful statului roman il cam pacalise cu imaginea sa de liberal al blocului comunist sau cu imaginea de aparator al drepturilor omului, al libertatilor religioase, mai ales cand darama biserici… Cand si-a dat lumea seama, in opinia dvs., ca Ceausescu („unicul comunist bun”, cum ii spunea presedintele american, naiv, Jimmy Carter), a pacalit Occidentul pentru a profita de rasfatul financiar, economic si chiar politic al acestuia ?

Ioan SCURTU: Sunt bucuros ca ati ramas cu o imagine frumoasa despre colaborarea noastra in cadrul Facultatii de Istorie. Intrebarile pe care mi le adresati sunt extrem de diverse, unele ar necesita raspunsuri pe mai multe pagini. Ma voi stradui sa fiu cat mai succint si la obiect. Este adevarat ca Ceausescu „a reusit sa pozitioneze, altfel decat pana atunci, Romania pe harta lumii”. Dar nu pentru ca „pacalise” Occidentul, ci din motive profunde si bine intemeiate: Romania dorea sa se emancipeze definitiv de sub dominatia sovietica, iar Occidentul voia sa slabeasca sistemul socialist, drept care a incurajat actiunile prin care se creau dificultati conducerii de la Kremlin. Sunt convins ca la Washington, Londra si Paris se cunostea foarte bine situatia din Romania, inclusiv in privinta drepturilor omului, dar interesul liderilor occidentali era de a-l cultiva si incuraja pe Ceausescu pentru a „sparge” unitatea „lagarului socialist” si a slabi cat mai mult pozitia Uniunii Sovietice. Laudele lui Carter la adresa lui Ceausescu sunt o realitate: niciodata un lider politic roman nu a mai avut parte de asemenea cuvinte elogioase din partea unui presedinte al SUA. Ele fac parte din istorie, ca si plimbarea lui Ceausescu alaturi de regina Marii Britanii, cu caleasca, pe strazile Londrei. Era un tratament cu totul exceptional, fapt ce arata ca Romania se bucura de un autentic prestigiu international.

Schimbarea de atitudine a liderilor occidentali nu se datora faptului ca si-ar fi dat seama ca au fost pacaliti de Ceausescu, ci dintr-un cu totul alt motiv: in 1985 la conducerea URSS a ajuns Mihail Gorbaciov, care si-a propus sa „reconstruiasca” (perestroika) regimul sovietic si sa-l faca transparent (glasnosti). Occidentalii si-au dat seama ca un regim totalitar nu putea fi „reconstruit” si nici nu putea fi „transparent” decat negandu-se pe sine. Ca urmare, l-au incurajat pe Gorbaciov sa-si promoveze programul, care cu certitudine ducea la prabusirea Uniunii Sovietice.

Ceausescu a sesizat de la inceput consecintele politicii lui Gorbaciov, drept care s-a opus categoric reformelor preconizate de acesta, devenind aparatorul principiilor marxist-leniniste. In plus, Gorbaciov a deschis dialogul cu presedintii SUA si Frantei, precum si cu primul ministru al Marii Britanii, astfel ca Ceausescu nu mai era un „mediator” si nici „eroul pacii”, cum fusese apreciat pana atunci. Dupa 1985, pe langa sprijinul acordat lui Gorbaciov (caruia i s-a conferit Premiul Nobel), Occidentul a pornit campania impotriva celor care contestau justetea noii politici a Kremlinului. Ca urmare, Ceausescu a devenit tinta campaniilor mass-media, deoarece nu aplica perestroika si glasnosti-ul. Cu acel prilej  a „descoperit” ca in Romania nu se respectau drepturile omului, ba chiar ca Ceausescu promova o politica agresiva fata de minoritatile nationale si trecuse la distrugerea satelor locuite de unguri si nemti. Era o acuzatie absolut falsa, intrucat nu a fost demolata nici macar o casa apartinand respectivelor minoritati. Dar campania mediatica isi facea efectul, multe sate romanesti fiind „adoptate” de sate din Occident pentru a le salva de la distrugere.

Paul POLIDOR: In cartea „Lideri si contexte. Ochiul dureros al istoriei. Eseuri” reamintesc si de forta diabolica a intrigilor si aranjamentelor lui Ceausescu, anume zilele in care a fost “pus pe tusa” specialistul in economie Alexandru Barladeanu, abil indepartat de aspirantul la pozitia suprema in stat. Citez din cartea Laviniei Betea, „Alexandru Barladeanu despre Dej, Ceausescu si Iliescu. Convorbiri”, Editura Evenimentul Romanesc, Bucuresti, 1997, p.196: „Lavinia Betea: Ce alte discutii contradictorii ati avut cu Ceausescu? Alexandru Barladeanu: Dupa moartea lui Dej, Ceausescu s-a gandit sa convoace repede Congresul IX pentru a fi pe deplin inscaunat in fruntea partidului. Pina atunci fusese insarcinat de CC sa conduca provizoriu partidul.” Barladeanu isi aminteste, in aceeasi carte, ca, in pregatirea materialelor pentru Congresul al IX-lea, s-au ivit discutii intre el si Ceausescu in legatura cu repartitia venitului national intre fondul destinat consumului si fondul alocat  investitiilor,  raport  care  determina fundamental politica economica si viata materiala a oamenilor. Barladeanu, fiind sprijinit in acel moment de Maurer, n-a cedat in fata noului lider, care voia un procent mai mare pentru fondul de acumulare.

Cu viclenia-i cunoscuta (de sorginte tataro-asiatica),  Ceausescu s-a declarat de acord cu varianta Barladeanu, insa a facut asa doar pentru a nu intarzia lucrarile congresului, unde trasese sforile pentru a pune mana pe putere oficial. Dupa congres, nemaiavand niciun fel de sustinere, Alexandru Barladeanu a fost invins de Ceausescu in problema procentului pentru fondul de acumulare,  iar   in  1966  a fost trecut „pe linie moarta, Prezidiul CPEx cerandu-i sa treaca din functia de coordonator economic si reprezentant in CAER la Consiliul National Stiintific.” Eu am numit aceasta interferare a genelor tataro-asiatoide cu viclenia olteneasca “inteligenta speculativa”. In cazul lui Ceausescu (interesanta si fata de “asiat fara varsta”, cum il numea Blaga pe Nicolae Titulescu, si el oltean…) sunt nenumarate ocaziile in care si-a “spulberat” adversarii in acest mod. Psihosociologic vorbind, se credea Ceausescu mai destept decat toti ceilalti? A fost o crestere graduala a acestui “sentiment” care a culminat cu aberantele derapaje psihice si forme de manifestare paranoice din ultimii ani de domnie ?

Ioan SCURTU: In 1965 Alexandru Barladeanu era un activist din linia a doua, nu facea parte dintre „baronii” partidului (acestia erau Maurer, Bodnaras, Stoica, Draghici) care au decis alegerea lui Ceausescu. In realitate, la 22 martie 1965 (Dej murise la 19 martie) a avut loc o plenara a CC al PMR, la care Maurer l-a propus in functia de prim-secretar pe Ceausescu, participantii au aprobat prin vot deschis propunerea, fara nicio luare de cuvant, iar sedinta s-a terminat in 10 minute (relatare facuta mie de Gheorghe Apostol, cel care credea ca va fi el ales in locul lui Dej). Congresul al IV-lea al PMR (al IX-lea al PCR) era planificat din timpul lui Gheorghiu-Dej si nu numai ca nu a fost convocat in graba, ci s-a desfasurat dupa patru luni de la moartea acestuia. Intr-adevar, a fost o disputa intre Ceausescu si Maurer (cu care s-a aliat Barladeanu) in legatura cu fondul de acumulare si cel de consum. Barladeanu a fost „tras pe linie moarta” nu in 1966, ci in 1969, pana atunci fiind membru in CPEx si vicepresedinte al Consiliului de Ministri.

Dincolo de orice discutii despre repartizarea bugetului, ramane faptul ca, printr-o rata foarte ridicata a fondului de acumulare, s-au putut construi uzine (intre care IMGB, Oteluri Speciale-Targoviste, rafinaria Midia-Navodari), combinate de crestere a unor animale si pasari (precum cel de porci Contim-Timisoara, de berbecuti – Calarasi, de pasari – Piatra Neamt), s-au irigat patru milioane de ha (cea mai mare suprafata irigata din Europa), s-au construit circa trei milioane de apartamente (in care s-a mutat aproape jumatate din populatia tarii), s-a dat in folosinta Centrul de Fizica de la Magurele, complexul de cladiri ale Institutului (Universitatii) Politehnice Bucuresti etc, etc. Acestea sunt realitati care apartin Romaniei, neputand fi sterse din istorie. La vremea respectiva, FMI a incurajat aceasta politica, a acordat imprumuturi masive pe baza unor programe concrete prezentate de Romania. In 1981, Ceausescu a decis achitarea rapida a intregii datorii externe, drept care a fortat exportul si a introdus restrictii care au afectat grav situatia populatiei (cartele la produse alimentare, oprirea caldurii si a curentului electric etc., etc.).

In ianuarie 1990, la numai o saptamana de la preluarea guvernului, Petre Roman a pus un diagnostic categoric: industria romaneasca este „un morman de fiare vechi”. A mai spus ca „statul isi ia mana de pe economie”, in conditiile in care 90% dintre intreprinderile existente erau intreprinderi de stat. In fond, acesta a fost un indemn la distrugerea industriei si vinderea fabricilor ca fier vechi sau de a fi „privatizate” la preturi de nimic catre firme straine. Este adevarat ca multe intreprinderi foloseau o tehnologie invechita, dar erau si unele moderne, iar o politica rationala (patriotica) ar fi impus o analiza detaliata si stabilirea de masuri corespunzatoare.

Realitatea este ca, in scurt timp, marile combinate de pui si de porci au fost lichidate (inclusiv Contim, cel mai mare din Europa acelor ani), romanii fiind nevoiti sa cumpere carne si alte produse alimentare venite din strainatate (inclusiv usturoi si ardei din America Latina), sistemul de irigatie a fost distrus, institutele de cercetare stiintifica au fost inchise ca nefiind rentabile. Apartamentele erau prezentate ca niste “cutii de chibrituri”, urate si proaste, neglijandu-se faptul ca cele mai multe au fost repartizate unor oameni care nu avusesera in viata lor curent electric si apa curenta, iar closetul era in fundul curtii.

S-ar putea pune intrebarea: oare cati tineri din ziua de azi nu ar dori sa primeasca un apartament in asemenea „cutii de chibrituri”? Nu politica de acumulare a dus la “pieirea” lui Ceausescu, ci schimbarea echilibrului de forte pe plan mondial. Daca in 1945 Uniunea Sovietica si-a impus propriul ei regim politic intr-o buna parte din Europa Centrala si de Sud-Est, SUA si-au luat revansa in 1989. Dupa 1985, pe scena istoriei mondiale Ceausescu  devenise  o  piedica  pentru Occident  si,  ca  urmare,  trebuia  nu numai inlaturat, ci si lichidat fizic, pentru ca stia prea multe despre care nu trebuia sa poata vorbi, pentru ca oamenii sa nu afle la ce „jocuri” s-au pretat anumiti lideri occidentali, dar si sovietici. Nu stiu ce este viclenia „de sorginte tataro-asiatica”, dar stiu ca Asia a dat mari personalitati politice, precum Gandhi, Nehru si Zhou Enlai. La inceput Ceausescu era relativ modest, dar   treptat  a   inceput  sa se creada a-toate-stiutor, acceptand cu placere  sa fie declarat „erou”, „genial” etc. O vina importanta revine celor din cercul apropiat - Maurer, Bodnaras, Dumitru Popescu -, dar si unor poeti, pictori, muzicieni etc., care au promovat un desantat cult al personalitatii.  

Paul POLIDOR: In  acelasi  context al interferentelor genetico-culturale,  v-am invocat scrierile intr-un articol despre amicitia dintre Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov. Cunoscand franceza, germana, engleza si italiana, Titulescu se adresa la sedintele Societatii Natiunilor in limba celui cu care se afla „in disputa”. Un alt aspect este cel al unui soi de virulenta verbala (posibila combinatie de viclenie olteneasca si inteligenta speculativa asiatica), aspect ce i-a diferentiat pe Titulescu si Litvinov, dar care i-a „apropiat” pe Titulescu si Ceausescu. Sa nu uitam momentul Cehoslovacia – 1968 si, poate, cel mai important, procesul sau  din tinerete de la Brasov cand, din acuzat, s-a transformat in acuzator. O figura de acest gen au facut, in tineretea lor, si Hitler, si Fidel Castro. Litvinov era mai ponderat si datorita altei conjuncturi socio-politice, dar Titulescu nu ezita sa schimbe, atunci cand situatia o cerea, eleganta de diplomat cu mania si impetuozitatea. Concluzionand, parca, acest aspect, dvs. scrieti (in Istoria contemporana a Romaniei 1918-2007, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007, p.72) ca „Titulescu devenise exponentul tuturor fortelor pacifiste si antirevizioniste din Europa. Constient de acest rol, el intra fara a cere audienta in biroul ministrului de externe al Marii Britanii ori in cel al ministrului Frantei, nu ezita sa ridice tonul atunci cand reprezentantii acestor mari democratii nu tineau seama de interesele statelor mici si erau gata sa faca tranzactii oneroase pe seama lor, calcand in picioare tratatele si conventiile internationale”. Credeti ca Romania a mai avut ministri de externe de anvergura personalitatii vulcanice a lui Nicolae Titulescu, care l-a facut „randas” pe minstrul de externe francez Pierre Laval pentru lipsa de reactie a occidentalilor la ocuparea Renaniei de catre Hitler?
 
Ioan SCURTU: Procesul de la Brasov nu era cunoscut pana in 1976, cand s-a aflat ca  acolo a fost implicat Ceausescu. S-a exagerat extrem de mult pentru a-l prezenta pe secretarul general al PCR drept un revolutionar curajos inca din „frageda tinerete”. Istoricii „de serviciu” ai regimului (Musat si Ardeleanu) au impus sa fie prezentat acel proces ca un mare eveniment national si chiar international. La fel s-a procedat si in legatura cu manifestatia  din 1 mai 1939. Momentul Cehoslovacia 1968 este o pagina luminoasa din istoria Romaniei. Eu am publicat stenograma discutiilor Ceausescu-Tito („Dosarele istoriei”, nr.8/1998, „Magazin istoric”, nr.2/1998), din care rezulta limpede hotararea liderului roman de a rezista in cazul unei invazii sovietice.

Pozitia lui Ceausescu s-a bucurat de o larga sustinere, atunci s-a scandat pentru prima data in Piata Palatului din Bucuresti: „Ceausescu-Romania!” Pentru a arunca in derizoriu acest moment istoric, generalul de securitate Pacepa a scris ca Ceausescu se pregatea sa fuga din tara, o minciuna mai mare decat Pentagonul. Titulescu a fost un diplomat remarcabil. Era un om inteligent, avea o memorie exceptionala, stapanea la perfectie dreptul international si cunostea in amanunt continutul tratatelor internationale semnate dupa 1923. In plus, s-a aflat de fiecare data in mijlocul evenimentelor (era prezent mai mult in strainatate decat in tara). Ca urmare, isi putea permite sa „aduca la ordine” pe cei care nu-si respectau propria semnatura (inclusiv pe primul ministru de externe al Marii Britanii) si care faceau concesii statelor revizioniste (mai ales Germaniei), in speranta ca vor evita un nou razboi. Consecintele s-au vazut la 1 septembrie 1939.

Dupa Titulescu, Romania a mai avut mari diplomati – Grigore Gafencu, Corneliu Manescu, Stefan Andrei – dar ei nu s-au ridicat la prestigiul international dobandit de Titulescu. Pe de alta parte, nu poate fi negat rolul lui Ceausescu, in timpul caruia Romania a devenit un centru al diplomatiei  mondiale.  La Bucuresti s-au pus bazele pacii dintre Israel si Egipt, incheierii razboiului din Vietnam, stabilirii de relatii diplomatice intre SUA si R.P.Chineza etc. etc. Guvernantii de dupa 1989 si „societatea civila” au tot interesul sa nu mentioneze aceste realitati pentru a nu oferi romanilor posibilitatea unor comparatii: ce a fost “ieri” si ce este “astazi”. Adica, sa  nu-si puna astfel de intrebari: Are Romania dupa 1989 o politica externa proprie? Ce initiative internationale a avut diplomatia romaneasca in ultimii 26 ani? Care este rolul Romaniei in cadrul NATO? Dar al Uniunii Europene? Desigur, in comparatie cu alte etape istorice, situatia actuala este de-a dreptul jenanta.

Paul POLIDOR: Ce demnitar comunist (din perioadele Dej si Ceausescu) considerati ca a procedat precum Milovan Djilas, in contextul enuntului: „Tot mai critic (Djilas – n.n.) la adresa regimului titoist, a fost demis din functii, arestat si inchis in mai multe randuri”. (p.92 din Note la volumul I se spunea Machiavelli. Stefan Andrei in dialog cu Lavinia Betea, Adevarul Holding, 2011, Bucuresti)? De altfel, in drum spre Moscova (unde plecase, la 8 ianuarie 1948, cu trenul) Milovan Djilas face o “escala” la Bucuresti pentru o cina cu Ana Pauker si alti demnitari de-ai nostri. Cum comentati enunturile din textul comunistului iugoslav despre aceasta intalnire a tatonarilor reciproce, mai ales cel referitor la „constiinta neputintei si a supunerii autoritatilor romanesti”? (reper: volumul lui Milovan Djilas, Intalniri cu Stalin; Traducere si postfata de Dorin Gamulescu, p.90; Editura Europa, Craiova): a/- „Toti iugoslavii, cu exceptia ambasadorului Golubovic, care mai tarziu a emigrat ca adept al Moscovei, au subliniat, mai mult sau mai putin deschis, faptul ca Uniunea Sovietica nu poate fi modelul absolut (subl.n.) „in constructia socialista“ ; b/- „Ana Pauker tacea atenta sau se declara fara entuziasm de acord cu cate ceva, cautand sa evite discutia (subl.n.) despre aceste probleme sensibile”; c/- „Criticismul nostru gasea pretutindeni prilejuri, desi prin Romania ne aflam in trecere. Mai intai, atitudinea Uniunii Sovietice fata de Romania si de celelalte tari europene: aceste tari erau inca mentinute intr-o stare de ocupatie efectiva, iar bogatiile lor erau insusite in diverse moduri. /…/ Noi stiam toate acestea. Iar imaginea de saracie si constiinta neputintei si a supunerii autoritatilor romanesti (subl.n.) puteau doar sa intareasca dezaprobarea  noastra.”

Ioan SCURTU: Romania nu a avut un Milovan Djilas, dupa cum nu a avut un Havel sau un Walesa. Dupa 1989 au aparut tot felul de „dizidenti”, dupa principiul: “Putini am fost, multi am ramas”. In privinta Anei Pauker, nu era nimic de asteptat. Ea il admira pe Stalin si urmarea sa introduca regimul stalinist in Romania. Ca urmare, era firesc ca in timpul discutiei cu Djilas, ea sa „taca atenta”.

Paul POLIDOR: Intr-una din cartile mele, „Lideri si contexte. Relatiile romano-azere in aria interferentelor (1992-2008)”, de altfel, retrasa din librarii, restul tirajului mergand spre ardere,  faceam  previziunea  ca Rusia nu va accepta sa-i  fie aratata obraznic independenta energetica prin directionarea gazului caspic spre Occident prin Romania, previziune care s-a adeverit la 26 iunie 2013: proiectul Nabucco picase! Ca element de sociologie a puterii, nu este oare aceasta atitudine a Rusiei fata de noi (si nu numai, cazul Gruziei si al cravatei amare, printre dintii lui Saakasvili, este inca treaz in memoria noastra!) o reminiscenta a psihologiei regimurilor sovietice de acum 50-60 de ani, de pe vremea Sov-Rom-urilor, care acaparasera „frateste” mare parte din resursele noastre strategice de petrol, gaze, grane, dar si minereuri rare (cu care au si finalizat in acei ani bomba atomica)?

Ioan SCURTU: Am aflat ca in anii regimului democratic de dupa 1989, in Romania s-au  retras carti din librarii si chiar s-au ars! Motivul este simplu: publicul nu trebuie sa cunoasca decat ce „trebuie”, sa i se dea „adevarul” cu „lingurita”, iar romanii sa inghita, fara sa stie ca exista si alte puncte de vedere decat cele oficiale. Adica exact asa cum era in anii 50 ai secolului trecut, despre  care  s-a  scris mult. Nu insa si despre cenzura din zilele noastre.

Problema gazoductului a afectat si afecteaza Romania. Ea a fost foarte prost gestionata de presedintele Basescu, care a crezut ca prin discursuri antirusesti facea pe plac SUA si UE. A sustinut gazoductul Nabucco, mizand pe sprijinul UE, dar s-a inselat. Occidentalii sunt oameni practici: l-au incurajat pe Basescu sa atace Rusia, iar ei si-au vazut de afacerile lor (un fost cancelar german a devenit vicepresedintele Gazprom). Mai mult, aceiasi democrati occidentali au stabilit, in acord cu Rusia,  noile  trasee  ale  gazoductelor, care ocolesc, toate, Romania (aceasta, apropo de rolul diplomatilor romani!).

Rusia promoveaza o politica de mare putere inca de la inceputul sec. al XVIII-lea. Este adevarat ca sovrom-urile au acaparat o „mare parte din resursele noastre strategice de petrol, gaze, grane, dar si minereuri rare”. Sovromurile au fost desfiintate de Hrusciov, iar aceste bogatii au intrat in proprietatea romanilor. Ridicand aceasta problema, nu-mi pot reprima o intrebare: care este situatia in prezent?  Este acum Romania stapana pe aceste resurse? Constatam ca Uzinele 1 Mai din Ploiesti - care realizau cele mai moderne instalatii din lume pentru extragerea petrolului - au fost lichidate. Combinatul de la Midia-Navodari (retehnologizat la nivel mondial in vara anului 1989) a fost „privatizat” (afacerile lui Dinu Patriciu), iar din mare tara producatoare de petrol, Romania a devenit dependenta de Austria, tara care nu dispune de nici un gram de titei. La fel s-a procedat si cu alte valori. De exemplu, Bancorex, una dintre cele mai mari si solide  banci din Europa, a fost falimentata si „inghitita” de o firma straina cu o cifra de afaceri modesta, realizandu-se un fapt unic in Europa: „Pestele cel mic l-a inghitit pe pestele cel mare”.

Paul POLIDOR: In cartea sa, „I se spunea Machiavelli” (pomenita mai sus), la Note, doamna Lavinia Betea il prezenta pe Silviu Brucan (la origine Bruckner, 1916-2006) astfel (p.45): „A intrat in politica in calitate de secretar general de redactie la Scinteia (1944) si de sot al Alexandrei Sidorovici (ilegalista, “acuzator public” in “tribunalele poporului” si una dintre putinele femei-deputat in prima Mare Adunare Nationala). Ambasador al Romaniei in SUA si la ONU (1955-1962). Semnatar al „Scrisorii celor sase” (martie 1989), cu rol neelucidat inca in evenimentele din decembrie 1989.”  Daca Silviu Brucan a fost (si) reprezentant al statului roman in calitatile enuntate mai sus, cum comentati afirmatia autorului american Larry L.Watts: “Este ilustrativ pentru problemele referitoare la rolul Romaniei in Razboiul Rece faptul ca, in toiul revolutiei, agentul sovietic autodenuntat Silviu Brucan a propus si a obtinut numirea altor cunoscuti agenti dubli sovietici in posturi-cheie pentru securitatea nationala, inclusiv pe ministrul Apararii, Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 - 14 februarie 1990), si pe fostul director al Serviciului de Informatii Externe, Mihai Caraman (13 ianuarie 1990 – 23 aprilie 1992).” (reper: volumul Fereste-ma, Doamne, de prieteni… Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania/ Larry L.Watts; trad.: Camelia Diaconescu, - Bucuresti, Ed.RAO, 2012, p.48) ? Inseamna ca Occidentul a mai avut parte de inca o pacaleala?

Ioan SCURTU: Silviu Brucan face parte din categoria oamenilor „fara Neam si fara Dumnezeu” (l-am parafrazat pe N. Radescu, cel care in 1945 s-a referit la Vasile Luca si Ana Pauker). In 1944-1948, Brucan era admiratorul lui Stalin, caruia ii dedica imnuri de slava in „Scanteia”, organul CC al PCR,  si tot acolo condamna partidele istorice, mai ales pe Maniu si Bratianu, cerand arestarea lor. Apoi s-a „occidentalizat”, devenind ambasadorul Romaniei in SUA. In martie 1989 i-a cerut lui Ceausescu sa aplice reformele lui Gorbaciov (scrisoarea celor sase), iar din decembrie 1989 a devenit „ideologul” regimului democratic si a sustinut la TVR emisiunea „Profetii despre trecut”. Rar poate fi intalnit in istorie un asemenea cameleon! Nu cred ca imediat dupa 1989 Occidentul „a mai avut parte de o inca o pacaleala” in privinta Romaniei. Realitatea este ca in 1989-1991 Occidentul avea o alta prioritate: unificarea Germaniei. De aceasta situatie au profitat oamenii sovieticilor, dar ei nu s-au putut mentine la putere. Dupa ce a rezolvat in favoarea sa problema gemana, Occidentul “si-a intors fata” si spre Romania, pe care a inclus-o in sfera sa de influenta (dominatie).

Paul POLIDOR: Il considerati pe Gheorghiu-Dej un conducator mai vizionar decat Ceausescu in relatiile cu sovieticii, dar mai putin prevazator ? Altfel, tradarea este buna doar daca serveste interesul national?  Intr-unul din articolele mele chiar intrebam: retragerea trupelor sovietice din Romania a fost rasplata lui Dej pentru „afacerea” Imre Nagy?

Ioan SCURTU: Gheorghiu-Dej a fost un politician extrem de abil. A suportat aproape 15 ani dominatia sovietica, apoi a inceput o actiune metodica (si riscanta) de eliberare, care a devenit publica prin Declaratia din aprilie 1964. Retragerea trupelor sovietice a fost ridicata in 1955 si a devenit realitate in 1958, cand Hrusciov avea nevoie de o refacere a imaginii URSS pe plan international dupa interventia armata in Ungaria. Asadar, nu a fost o rasplata a liderului sovietic pentru pozitia lui Dej fata de Nagy, ci un calcul politic meticulos elaborat la Kremlin.

Paul POLIDOR: In cartea lui Larry L.Watts (amintita mai sus, la pag.543)  se precizeaza ca „Brejnev era preocupat de politica subversiva a Romaniei din Balcani. Kádár atribuia Bucurestiului rolul principal in formarea unei axe antisovietice si anti-Pact, Beijing-Balcani./.../ Todor Jivkov, al carui serviciu de informatii avea responsabilitatea primara in contracararea miscarilor Romaniei din Balcani, a spus ca si China preluase ideea Pactului Balcanic”. Considerati apropierea de „ieri” (prin fostul prim-ministru Victor Ponta) a Romaniei de China o noua forma, insa voalata, a atitudinii de fronda romaneasca fata de fostul bloc sovietic?

Ioan SCURTU: Nu cred ca Ceausescu a urmarit sa realizeze o „axa” antisovietica in Balcani. Este greu de presupus ca el credea ca l-ar fi putut convinge pe obiedientul  Jivkov sa se angajeze intr-o actiune antisovietica. Se mai poate vorbi astazi de „fostul bloc sovietic”? Personal, nu cred. Apropierea de „ieri” a Romaniei, prin Victor Ponta, de China este falsa. Din contra, din exces de zel, oficialii romani au evitat dezvoltarea relatiilor cu China, pentru a nu se spune ca se orienteaza spre o tara comunista. La un moment dat, Ponta vorbea despre „miliardele” pe care le va investi China in economia romaneasca. Au ramas doar vorbe, pentru ca la „sugestia” (de fapt la ordinul, dispozitia) UE si SUA, guvernul Romaniei a evitat realizarea unor obiective majore in colaborare cu chinezii. Se avusesera in vedere metroul Bucuresti-Otopeni, autostrazi  etc., dar s-au preferat firme din statele democratice: Bechtel - SUA si  Salini Impregilo – Italia, care si-au batut joc de Romania. Desigur, cu complicitatea guvernantilor romani, care au semnat asemenea contracte in schimbul unor comisioane consistente. Pe care DNA se preface ca nu le cunoaste, si nici nu decide confiscarea averilor dobandite prin frauda. In acest timp, Germania, Franta, Marea Britanie fac afaceri de mii de miliarde cu China, iar SUA are o datorie imensa fata de acea tara. Dar fiind tari democratice, nu se tem ca se vor „molipsi” de comunism (temerea este valabila numai pentru romani).

Paul POLIDOR: V-as intreba un lucru delicat: armata romana a avut si momente de demnitate discutabila in istoria proprie, mai ales cea recenta, cand, in teatrele de razboi, reactiile populatiei au fost ostile, iar armata romana a fost considerata armata de ocupatie? Va reamintesc faptul ca, in chiar ziua invadarii Irakului in cel de-al doilea razboi din Golf (20 martie 2003), in direct de la un post de televiziune, regretatul istoric Florin Constantiniu (8.04.1933 - 13.04.2012) a condamnat invadarea unui teritoriu al unui stat suveran de catre trupele NATO, inclusiv de catre armata romana, contrazicand dur opinia istoricului Adrian Cioroianu, invitat in aceeasi emisiune (exista dovada filmata, in acest sens).

Ioan SCURTU: Armata romana a executat ordinele primite de la guverne. Ca urmare, a participat in Irak pentru a „salva” omenirea de pericolul folosirii bombei atomice de catre Saddam Hussein.  Cand  s-a  constatat  ca  totul fusese o minciuna propagandistica, s-a zis ca trebuia inlaturat dictatorul pentru a se instaura democratia in Irak. Acum, in 2015, oficialii SUA recunosc deschis ca invadarea Irakului a fost o greseala, dar in  Romania nu se comenteaza, nu se spune ca armata romana a fost antrenata in aceasta „greseala” (pe cheltuiala statului roman).

Presedintele Emil Constantinescu justifica implicarea Romaniei in acea invazie prin faptul ca firmele romanesti vor participa la reconstructia Irakului si vor castiga sume colosale. Realitatea este ca nicio firma romaneasca nu a fost „bagata in seama” de oamenii de afaceri americani, englezi etc. care si-au urmarit propriul interes. Evident, nimeni nu mai comenteaza acele declaratii, dovedite a fi „vorbe in vant”.

S-a scris si vorbit mult despre democratia adusa in Orient de „primavara araba”. Acum vedem cu ochii nostri ce au insemnat acele „revolutii”: tarile au fost distruse, iar milioane de oameni emigreaza spre Europa. Despre responsabilii acestei situatii (SUA, NATO) nu se vorbeste nimic in Romania, ci doar despre necesitatea de a-i ajuta pe emigranti. UE a stabilit „cota” (numarul) celor care trebuie primiti (si intretinuti) de romani, care nu au nicio vina ca „altii” au pus in scena „primavara araba”. Cred ca si recentele atentate teroriste din Franta sunt tot o consecinta a „primaverii arabe”. Sa ne rugam la Dumnezeu sa-i fereasca pe romani de asemenea atentate! Nu este nici o contradictie privind aprecierea invadarii Irakului de trupele NATO, inclusiv de armata romana: Florin Constantiniu a exprimat punctul de vedere al istoricului, iar Adrian Cioroianu pe cel al PNL (din conducerea caruia facea parte), aflat atunci la putere.

Paul POLIDOR: Cu un an in urma, intr-o emisiune tv a fost invitat, prin telefon, un lider al comunitatii romanesti din Ucraina, care parea destul de „infierbantat” la telefon si, in opinia mea, mai mult un mesager al autoritatilor ucrainene decat un aparator al deznationalizarii practicate de acestea (singurul aspect dureros, pe care l-a reamintit, a fost acela ca tinerii, copiii romani sunt luati in oastea ucraineana la o varsta prea frageda si fara o pregatire militara adecvata, intr-un razboi care nu este al lor). Cum comentati, din acest punct de vedere, un „contrapunct” legat de distrugerea identitatii romanesti in Ucraina, prezent intr-un alt reper de jurnalism vizual, declaratia profesoarei de origine romana Zinaida Pinteac (extras din: „In premiera” // « Antena 3 », emisiunea din 8 iunie 2014; realizator: Carmen Avram): „Ucraina culege ceea ce a semanat. Ea a semanat vrajba, anume impotriva minoritatilor. In Kiev era lozinca sa fie ucrainenii pe primul plan. Ceea ce se-ntampla acuma in tara este rezultatul la ceea ce a facut Ucraina pana acum cu noi, cu minoritatile nationale si, in primul rand, cu  comunitatea  romaneasca; sa fi  fost  pusa  corect  problema  minoritatilor nationale, tuturor sa li se fi dat drepturile egale, azi  Ucraina n-avea probleme. Felul cum s-a comportat Ucraina cu noi, astazi Rusia se comporta cu Ucraina!”

Ioan SCURTU: Ucraina este beneficiara pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 (referitoare la Basarabia) si a intelegerii Stalin-Hitler din iunie 1940 (privind nordul Bucovinei). Mai mult, ca urmare a Conventiei de armistitiu din 12 septembrie 1944 si a Tratatului de pace din 10 februarie 1947, prin care marile democratii Occidentale au satisfacut pretentiile URSS, Ucraina a obtinut si sudul Basarabiei. In 1991, la destramarea URSS, Ucraina a ramas cu aceste teritorii romanesti. Totusi, „societatea  civila” (de fapt, un minuscul grup finantat de Fundatia Soros) continua sa ceara Federatiei Ruse sa denunte Pactul Molotov-Ribbentrop (pe care l-a declarat nul inca din vremea lui Gorbaciov), desi Rusia nu detine nici un centrimetru patrat de pamant romanesc.

In 1997, Emil Constantinescu a ratificat aceste rapturi teritoriale, semnand tratatul cu Ucraina. Acest tratat a fost incheiat in mare graba, sperandu-se ca Romania va fi primita in NATO la summit-ul de la Madrid. Dar acolo Clinton s-a opus. Oficialii de la Bucuresti nu numai ca nu s-au suparat, ci au „lins mana stapanului”. Dupa reuniunea de la Madrid, presedintele SUA a facut o scurta vizita in Romania, unde a fost primit cu ovatii. Clinton se astepta sa fie huiduit, drept care nu si-a planificat sa ramana peste noapte la Bucuresti, astfel ca a plecat, seara tarziu, tocmai in Suedia.

Pentru a „face frumos” fata de NATO si UE, oficialii romani nu ridica problema romanilor din Ucraina, ca sa nu se spuna ca „submineaza” autoritatea acestei tari amenintata de Federatia Rusa. Este o realitate ca, dupa semnarea  tratatului din 1997, situatia romanilor din Ucraina s-a deteriorat, politica de asimilare fortata a  continuat cu si mai mare intensitate. O vina apartine guvernului Romaniei, care nu se preocupa de protectia romanilor din Ucraina. Guvernantii de la Bucuresti ar fi putut lua modelul Ungariei, care a construit scoli in Ucraina pentru minoritarii unguri, si asigura salariile invatatorilor si profesorilor care se ocupa de pregatirea in limba maghiara a elevilor respectivi. In  realitate,  oficialii de la Bucuresti i-au abandonat pe romanii din Ucraina, adoptand o atitudine slugarnica fata de NATO. Constatand ca acestia nu au „coloana vertebrala”, liderii occidentali nici nu se ostenesc sa le explice de ce sunt de acord cu politica Ucrainei fata de minoritatea romana. Nu mai putin vinovati sunt romanii din Ucraina, care si-au constituit vreo zece organizatii, care se contesta si se acuza reciproc, spre satisfactia „serviciilor” din Ucraina, care actioneaza pentru dezbinarea minoritatilor  nationale.

Paul POLIDOR: Politologul  Dan  Dungaciu,  intr-una din emisiunile tv de acum un an, puncta o problema legata, in mare parte, de cripto-psihologie politica: „O parte a Occidentului joaca dupa o paradigma de genul: Rusia, minte-ma, dar minte-ma frumos!”, cu alte cuvinte, devoaland subiectul problemei, „stim ca este vorba acolo despre o invazie, dar nu te du cu epoleti, nu fa sa para o invazie!...” Acest moment nu vorbeste oare despre o posibila „intelegere” tacita intre capii Occidentului (in opinia mea, ai Noului Guvern Mondial) si Kremlin ca Ucraina sa fie „teatrul” de confruntare, nu numai armata, pentru marile puteri, si nu este exclus ca scenariul sa se repete in Republica Moldova, Romania sau Serbia?  Plus ca Ucraina are destule litigii si contencioase de diferite tipuri, „inghetate”, nerezolvate de zeci de ani, inclusiv cu Romania... Redevin Balcanii „butoiul cu pulbere” al Europei?
 
Ioan SCURTU: Occidentul isi urmareste propriile interese, ceea ce este firesc. Numai Saakashvili a crezut ca SUA va veni in ajutorul Georgiei, intrand in razboi cu Federatia Rusa. Situatia se repeta in cazul Ucrainei. Marile puteri se vor intelege pe seama acesteia. Mai ales ca Rusia a folosit in Crimeea acelasi scenariu aplicat de SUA in Kosovo (referendum, structura statala, recunoastere). Cu deosebirea ca in Crimeea era resedinta tarilor, fiind „daruita” Ucrainei de N.S. Hrusciov. Romania ar trebui sa-si promoveze si ea propriile interese, in primul rand protejarea romanilor din Ucraina, sa nu se lase antrenata intr-o retorica antiruseasca. Sunt convins ca in cazul in care „ursul” se supara prea tare, NATO nu va porni al treilea razboi mondial pentru a salva Romania. Repet: marile puteri se inteleg pe seama celor mici (dovada si recenta colaborare ruso-americana in Siria).

Paul POLIDOR: Cu 20 de ani in urma, in 1995, in cadrul propriului proiect „Basarabia, dragostea mea” am compus cantecele pentru caseta  audio „Generatie de sacrificiu”, interzisa de posturile radio-tv ale vremii. Observ ca viceguvernatorul Bancii Nationale a Romaniei, Liviu Voinea sau autorul versurilor acelei casete in care il invoca pe Ilie Ilascu Romanul in refrenul „Sa fie razboi sau pace sa fie/ Dar salvati-l acum pe Ilascu Ilie!”, ar dori sa stearga definitiv acel moment din viata sa... In istorie avem mii de exemple cand un cetatean devine om politic si se schimba radical. De ce credeti ca proiectul „Basarabia” a fost interzis in perioada presedintiei lui Ion Iliescu, iar acum este mai actual ca oricand in mandatul presedintelui Johannis (ma refer si la imensele manifestatii ale tinerilor basarabeni care vor ca Basarabia sa se uneasca cu Tara-Mama) ? Ne va prinde centenarul Unirii din 1918 (in 2018) ca „Romania Mare” sau  vom  fi in razboi? Dar pot exista si alte variante de sah geopolitic...

Ioan SCURTU: Constat ca, pe langa carte, regimul democratic postdecembrist a interzis si caseta audio. Asadar, trebuie sa scriem si sa vorbim numai ceea ce „trebuie” (convine). Asemenea acte reprobabile nu sunt mediatizate de „societatea civila”, care ar trebui sa fie, cu adevarat aparatoarea regimului democratic din Romania. Nu stiu ca „Proiectul Basarabia” ar fi fost interzis in timpul presedintiei lui Iliescu. In ce ma priveste, am coordonat lucrarea Istoria Basarabiei, care s-a tiparit in patru editii, plus una in limba rusa la Chisinau. Nu am constatat ca in mandatul presedintelui Iohannis ”proiectul Basarabia este mai actual ca oricand”. Acest proiect a fost promovat de Ponta, care a construit gazoduct, scoli, gradinite, a acordat sume importante de bani, iar „recunostinta” basarabenilor s-a vazut la vot. Ponta a obtinut 21,4%, in timp ce Johannis (care nici nu calcase vreodata pamantul R. Moldova) a castigat 78,5%.  Recent, in semn de „recunostinta”, presedintele a blocat imprumutul pentru R. Moldova initiat de guvernul Ponta si votat de parlament. Cred ca centenarul Unirii ne va prinde nepregatiti, ca de obicei. Nici vorba de „Romania Mare” in 2018. Sa fim bucurosi sa avem tara care este astazi. Nu cred ca va fi razboi, dar nici liniste, ci aceeasi agitatie politica paguboasa. Deocamdata, Romania (stimulata de Occident) joaca rolul catelusului galagios, care latra la un dulau, fara sa ia in seama ce s-ar putea intampla daca respectivul dulau s-ar supara, l-ar smocai bine si apoi l-ar tranti de pamant.

Paul POLIDOR: Varianta occidentalo-americana, dar si occidentalo-europeana, in caz de conflict armat, va fi, in opinia mea, sa scoata „castanele din foc cu mana altuia”, adica n-ar fi prima oara in care Vestul lasa Romania in ghearele Rusiei (intr-un articol din 2007 chiar spuneam ca Marea Britanie ar fi trebuit sa ceara scuze Romaniei pentru ca Churchill ne-a vandut ca la piata lui Stalin, desi Churchill, daca stau bine sa judec, n-a facut decat sa apere interesele britanice...). Este posibil ca Romania (asa-zisa aliata a structurilor euro-atlantice) sa fie „carne de tun” pentru S.U.A. si U.E. ? De altfel, aceasta idee se regaseste, intr-o forma cvasi-metaforica, in parerea fostului ministru de externe, Adrian Severin: „Intrucat Romania este parte a aliantelor occidentale, aceasta o va implica. Daca globalizarea va avea loc gradual, intrucat Occidentul (si in special S.U.A) nu va accepta sa se implice direct decat in ultima instanta, ca tara de prima linie Romania va fi atrasa in confruntare mai devreme.  De aceea va fi in pozitia inconfortabila de a se descurca oarecum singura pentru o vreme. O vreme in care Occidentul va lupta cu Rusia pana la ultimul roman…”

Ioan SCURTU: Nu cred ca se va ajunge la un razboi intre Occident si Rusia. La o „adica”, Romania va fi sacrificata de „marii aliati”, care se vor intelege cu Rusia, ca si altadata, pe seama celor „mici”.

Paul POLIDOR: In finalul acestui interviu aniversar, v-as intreba daca regretati vreun proiect din scrierile proprii, istoriografice, de culturologie istorica si politica, proiect nefinalizat sau inca nefinalizat? Ce mesaj transmiteti tinerei generatii si poporului roman in aceste momente critice pentru tara, pentru redesteptarea nationala?

Ioan SCURTU: Consider ca mi-am realizat proiectele, CV-ul meu este destul de bogat, iar lista de lucrari este consistenta. Am inceput sa-mi scriu memoriile si am publicat deja unele fragmente in revistele „Istorie si Civilizatie”, „Magazin istoric”, „Clipa”, „Pro Saeculum”. Mi-as dori ca tanara generatie sa nu se lase manipulata, ci sa-si urmeze drumul propriu, sa se afirme si sa fie mandra de apartenenta sa nationala. Poporului roman ii urez sa nu uite ca am avut o Romanie Mare, ca trebuie sa continue opera personalitatilor ridicate din randul sau. Ma gandesc la Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, I.  L. Caragiale,  Nicolae  Paulescu,  N. Iorga, George Emil Palade, Henri Coanda, Mircea Eliade si la multi altii.
----------------------------------------------------------
Interviu realizat de Paul Polidor  (nov.2015)
Apare sub egida „Editurii Cadrelor Didactice din Romania”
(Director fondator: Paul Polidor)
ed.cadrelordidacticedinromania@yahoo.com

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page