Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Universitatea în dialog cu Biserica

 de Andrei Marga

Aparute in secolul al XII-lea, sub legitimarea juridica a Bisericii, universitatile au fost legate, la origine, de aceasta.
Dialogul celor mai vechi institutii ale Europei a inregistrat apoi o istorie sinuoasa. Acest dialog conditioneaza  astazi depasirea unor crize si a devenit din nou indispensabil, intr-o situatie istorica noua.

Se face acum experienta „societatii neoliberale”, care ofera fiecaruia diferite oportunitati, in functie de capacitatea de concurenta, dar care erodeaza  institutii, valori si reguli, incat, in cele din urma, nu da nimanui certitudini. A concepe forme de comunitate care sa puna in valoare nu numai concurenta, ci si cooperarea, cu tot ceea ce presupun acestea in era globalizarii, a devenit o necesitate stringenta.

Din religie se revendica tot mai multi oameni, incat astazi se poate vorbi de o „cotitura religioasa (religious turn)” a modernitatii. Religia nu a devenit obiect de muzeu si am pasit intr-o „societate postseculara”. Acum, „identitatea religioasa” se dovedeste a fi mai profunda decat alte identitati. Teologic, suntem dupa prabusirea nu numai a principiului „vasalitatii” in relatia stiinta, filosofie, teologie, ci si a ideii lui Kant a filosofiei ca tribunal al cunoasterii. Intre timp, ideea „paralelitatii” a triumfat, iar problema nu mai este atat diferenta dintre stiinta, filosofie, religie, cat conlucrarea acestora pentru a depasi „patologiile”.

Pe de alta parte, ne aflam, dupa un  progres continuu in cercetarea istorica a insesi Scripturilor religiilor monoteiste, iar generatiile de astazi au la dispozitie mai multe cunostinte despre propria religie decat oricare generatie anterioara. Cele mai multe religii au inlocuit „modelul substitutiei” in relatia dintre denominatiuni si religii, cu „modelul diferentei si parteneriatului”.
S-a creat astfel, prin dubla evolutie, a societatii si a situatiei religioase, un context nou al relatiilor dintre Universitate si Biserica si o mult mai mare suprafata de interese comune. Ca efect, in multe tari, teologiile au revenit in universitati. Are loc, insa, in mod efectiv, dialogul Universitatii cu Biserica? Sau revenirea de care vorbim este mai mult o juxtapunere adiministrativa? Atunci cand dialogul are loc, ce aduce in plus? Care poate fi contributia fiecareia dintre cele doua parti? Aceste intrebari se cuvine sa le punem daca vrem sa facem fata crizelor timpului nostru, crize de rationalitate, de identitate, de motivare, devenite amenintatoare.

Opinia mea este ca Universitatea si Biserica au raspunderi ce deriva din misiunea fiecareia si un camp de dialog fara precedent. Acest dialog a dat deja o seama de rezultate, dar are de asigurat, in continuare, raspunsuri la multe probleme ale vietii oamenilor, aflati in fata unui viitor mai provocator ca oricand.

Este de observat, insa, din capul locului, ca nici Universitatea si nici Biserica nu mai sunt cele de acum cincizeci de ani. Chiar deceniile din urma au adus schimbari semnificative. Dialogul celor doua se poarta azi intre institutii cu profiluri puse in miscare si cu un registru nou de interogatii. De aceea, la inceputul reflectiei mele asupra dialogului  Universitatii cu Biserica, circumscriu schimbarile pe care fiecare le-a inregistrat, pentru ca, apoi, sa ilustrez, pe o seama de teme, indispensabilitatea acestui dialog.

Cum stim, universitatile prototipice au aparut din nevoia de a forma personal superior calificat (juristi la Bologna, teologi la Paris, medici la Montpellier), in conditiile reunirii intr-un loc a documentatiei privind cunoasterea de pana atunci, sub autoritatea Sfantului Scaun. Secolele XIX si XX au adus noi organizari universitare –  universitatea napoleoniana, universitatea humboldtiana, universitatea civica engleza si universitatea americana, rezultata din combinarea traditiei colegiilor englezesti cu organizarea humboldtiana – care s-au raspandit pe glob. Din elementele acestora, diferitele tari au facut sinteze proprii.

Dupa lansarea neoliberalismului, in anii optzeci ai secolului trecut, Universitatea a fost remodelata pe directia intaririi componentelor scientist-tehnocratice pe seama celor comunicativ-reflexive, incat, astazi, ne aflam intr-o situatie tensionata. Pe de o parte, Universitatea ar pierde in competitivitate pe pietele globalizate daca nu ar cultiva nivele inalte ale cunostintelor valorificabile tehnic, dar, pe de alta parte, nu ar mai fi ea insasi daca nu ar cultiva la aceleasi nivele disciplinele ce sustin integrarea sistemica, sociala si culturala a oamenilor.

Universitatea este, altfel spus, in fata alegerii intre a fi o corporatie inchisa, sau o asociatie civica, sau o intreprindere, sau o societate comerciala, sau o comunitate luminata de fiinte care contribuie prin gandire libera si sistematica la inaintarea cunoasterii si intelepciunii.  Alegerea nu este fara urmari pentru viitorul institutiei.

Opinia mea este ca Universitatea este chemata sa-si afirme specificul prelucrand cu idei noi un trecut cu multe reusite in alimentarea culturii cu cunostinte si interpretari, de care va fi prea costisitor sa se rupa (vezi Andrei Marga, "Universitatea veritabila", Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2015). Ea are de tinut sub control un trecut pe care nu-l poate repeta, dar de care nu se poate desparti, si un viitor caruia va trebui sa-i faca fata, fara a se abandona pe sine. ?i din aceasta perspectiva, organizarile universitare de astazi, preocupate mai mult sa faca fata momentului, nu pot fi decat tranzitorii.

Universitatea ramane credincioasa misiunii ei, daca include intre functiile pe care le exercita in societate – alaturi de formarea noilor generatii de specialisti, raspandirea si sporirea cunoasterii si atingerea de descoperiri stiintifice si inovatii in tehnologie – luminarea critica a oamenilor asupra problemelor si solutiilor. Sesizarea „a ceea ce lipseste”, ca sa folosesc expresia lui Habermas, tine de functiile ei. Universitati retrase in cochilii, mai ales in tari doldora de probleme nerezolvate – de la infrastructura, trecand prin democratizarea institutiilor si suprimarea surselor de instrainare, frustrare si manipulare, la formarea profesionala si culturala – sunt in contradictie cu misiunea institutiei si contraproductive.

Cum stim, de asemenea, „poporul lui Dumnezeu” a fost continuat in forma Eclesiei, ca „nou Israel” – comunitatea fondata de Isus a celor  credinciosi in Mantuitor, care nazuiesc la „imparatia lui Dumnezeu”. Este comunitatea organizata ca institutie umana in vederea unui sfarsit pozitiv al istoriei, pusa sub autoritatea lui Petru, vicarul lui Isus. Ulterior, odata cu scindarea Bisericii, autoritatile s-au diversificat. Mai nou, de pilda, se accentueaza sinodalitatea conducerii, iar cel care isi asuma succesiunea lui Petru il saluta pe patriarhul ecumenic de la Constantinopol ca Andrei, cunoscutul frate al lui Petru si primul chemat de Isus la apostolat.

Dar dincolo de diferentele ecleziale, bisericile de pe harta crestinismului actual pastreaza o unitate doctrinara. Aceasta ne permite sa nu ne oprim la delimitarea bisericilor una in raport cu alta, care isi are ponderea ei, ci sa inaintam spre doctrina ce le uneste si sa privim diversele biserici drept Biserica. Pe de alta parte, ceea ce conteaza cu adevarat nu este forma administrarii eclesiale, ci reusita actiunii Bisericii conform misiunii incredintate. Aceasta nu se restrange la oficierea liturgiei in lacasele de cult, oricat de centrala este aceasta, nici chiar la administrarea unei comunitati, ce ramane, fireste, importanta, ci inseamna mult mai mult, anume, o actiune specifica, pe linia mesajului cristic, in societate.

Membrii comunitatii crestine pot pacatui, desigur, dar Biserica ramane sacra, fiind “corpul mistic al lui Isus”. Sfantul Spirit (sau Duh, in preluarea ortodoxa) anima Biserica, iar credinciosul se impartaseste din el cu ocazia eucharistiei, care este moment al liturghiei. Celor care isi asuma sa fie intai statatori in Biserica nu le este ingaduit sa fie altundeva decat alaturi de cei pe care ii pastoresc, participand deschis la suferintele lor si exprimandu-le, la nevoie cu pretul martiriului pentru cauza dreptatii.

Este bine cunoscuta istoria controverselor in jurul preluarii de catre Biserica a relatiei dintre stapan si supus si, in vremurile moderne, dintre antreprenor si proletar. Ca o culminatie a acestei istorii, nu altcineva decat Reinhardt Cardinal Marx (cu "Das Kapital. Ein Plädoyer fur den Menschen", Knaur, München, 2010) a readus in avanscena acest dosar si a atras atentia autoritatilor, laice si eclesiale, ca, daca nu se iau in seama nedreptatile si disfunctiile din societatile actuale, ne vom intalni din nou cu Karl Marx inaintand de cealalta parte a strazii, in directie opusa.

Un alt dosar istoric a capatat o turnura noua odata cu angajarea univoca a Bisericii de partea doctrinei drepturilor omului si a democratiei in perioada postbelica. Nu doar pe linia tematicii sociale, ci si pe cea a tematicii democratiei, Biserica s-a despartit astfel de ceea ce a fost unul dintre motivele ce au intretinut de fapt critica religiei: asocierea ei traditionala cu dominatia. Biserica s-a indreptat, benefic pentru lume si pentru infaptuirea misiunii ei, spre omul in suferinta.

In mod elocvent, actualul Suveran Pontif a deplasat preocuparea Bisericii spre ceea ce se petrece in realitatea vietii. „Vad Biserica – spunea Papa Francisc – ca un spital de campanie dupa o batalie” (Pape Francois, "L’Eglise que j’espere", Flammarion, Paris, 2013 p. 68), iar preotul ca „infirmier intr-un spital” (p. 86). „A imbratisa, a imbratisa. Toti avem nevoie de a invata sa-l imbratisam pe cel care este in nevoie, urmand exemplul Sfantului Francisc”(p. 84), este chemarea sa. „Suntem noi inca o Biserica capabila sa reincalzeasca inima?” (p. 81) este intrebarea pe care clerul trebuie sa si-o puna.

In urma cu zece ani, cel care a contribuit cel mai mult, ca „expert oficial”, la redactarea rezolutiilor Conciliului Vatican II, remarca faptul ca aplicarea acestora a ramas intre doua interpretari contrarii ale doctrinei. Una este “hermeneutica discontinutatii si rupturii in raport cu traditia preconciliara”, a doua este “hermeneutica reformei, a renovarii in continuitatea unicului subiect – Biserica, pe care Domnul ni l-a incredintat; este un subiect care creste in timp si se dezvolta, ramanand insa mereu acelasi, unicul subiect al Poporului lui Dumnezeu...” (Benedetto XVI, "Il Concilio Vaticano II Quarant’anni dopo", Libreria Editrice Vaticana, 2006, p.12).

Pe buna dreptate, teologul devenit, intre timp, Papa Benedict al XVI-lea, a dat cuvantul antecesorului sau, Ioan al XXIII-lea. Initiatorul Conciliului Vatican II a subliniat, in cuvantul inaugural din 11 octombrie 1962, ca “este necesar ca aceasta doctrina certa si imutabila, care trebuie respectata cu fidelitate, sa fie aprofundata intr-un mod ce corespunde tuturor exigentelor timpului nostru” si a pus astfel Conciliul pe directia sincronizarii unei doctrine ce-si are optiunile proprii.

Aceste ganduri de acum zece ani sunt de amintit pentru ca permit intelegerea scenei teologice aparute in urma Conciliului Vatican II, de la a carui incheiere se implineste in aceste zile o jumatate de secol. Scena ramane cu initative diverse si deschisa. Nici nu este de mirare, caci tocmai Conciliul si-a asumat libertatea de gandire ca fundament al abordarii crestine a lumii. In Gravissimum Educationis (cunoscuta declaratie asupra educatiei adoptata la 28 octombrie 1965) se vorbeste de “demnitatea oricarei fiinte umane”, de “functia Bisericii de a crea pentru comunitatea scolii o atmosfera speciala animata de spiritul libertatii si al caritatii al Evangheliilor”, de nevoia de “a se crea o mai adanca armonie a credintei si stiintei”.

Intre timp, in unele societati din zilele noastre s-a intrat intr-o perioada de confuzie sistematica a valorilor – o perioada a pervertirii, a revenirii “gandiri inguste”, a surogatelor. Acestea au atins nu doar crengile copacului, ci chiar radacinile. Este superficial sa consideram ca in ceea ce se petrece in jur este vorba de neajunsuri  pasagere, ce tin de asa numite “faze de dezvoltare” sau “etape”, cum se crede in mod naiv. Oricat de generosi am vrea sa fim, este de spus cu toata gravitatea ca maladia atinge fundamentele insesi.

De aceea, diagnozele date in deceniile din urma societatilor modernitatii tarzii nu sunt deloc incantatoare ( “societate asimetrica”, “vid al valorilor etice”, “societatea cinica”, “societatea haotica”, “societatea riscului”, “societatea minciunii”, “societatea narcisica”, “societatea indiferentei” etc). Ele nu au cum sa lase pasive mintile responsabile. Chiar si daca starile luate ca baza de generalizare de aceste diagnoze ar fi doar o parte a adevarului – ceea ce, empiric, nu se poate contesta – se poate spune ca in societatile noastre si-a facut loc nesiguranta. Opinia mea este aceea ca s-a intrat intr-o “societate nesigura”, care, prin natura ei, suscita cautari si are nevoie de solutii.

Putem spune, cu destule probe, ca s-au raspandit nu numai gandirea metodica, stiintifica, ci si deformari ale metodelor, nu doar ratiunea, ci si folosirea ingusta a ratiunii, nu doar credinta, ci si surogate ale credintei. Ne confruntam cu numeroase “patologii”, precum, aplicarea de “stiinte” care sunt de fapt asertiuni neconfirmate, infaptuirea de reforme cu sumare cunostinte despre societate sau terorismul din surse religioase. De aceea, se cuvine sa ne oprim asupra intrebarilor: “este stiinta tot ce se face sub acest termen?”, “este ratiune tot ce pretinde acest titlu?” si  “este credinta oriunde se invoca aceasta?”, ca un prim exemplu de dialog al Universitatii si Bisericii.

La Conciliul Vatican II, Biserica a denuntat atitudinea ei initiala fata de Galileo Galilei si si-a asumat libertatea cercetarii ca principiu. Aceasta si ca urmare a unei staruitoare argumentari din partea universitatilor. Intre timp, chiar in numele epistemologiilor a trebuit sa se intervina pentru a elibera metoda inductiva de restrictiile inductivismului, folosirea statisticii de abuzuri, comprehensiunea de incontrolabil si pentru a feri stiintele de excesele deductiilor si abductiilor, ca si de alte erori rezultate din insuficienta constiinta critica a metodelor.

Dar ceea ce s-a intamplat la Universitatea La Sapienza, in 2008, cand o mana de fizicieni a protestat fata de vizita Papei, care urma sa sustina un discurs aniversar la fosta universitate potificala, a semnalat o situatie noua. Papa a publicat neintarziat discursul pregatit, care era axat pe principiul libertatii neingradite a cercetarii. S-a putut vedea cu ochiul liber ca Biserica apara principiul gandirii si discutiei libere, in vreme ce unii dintre cei care se autoproclamau adepti ai gandirii stiintifice se dovedeau a fi intoleranti si dogmatici.

Obscurantismul, atat de stigmatizat in epoca moderna, si-a schimbat vizibil domiciliul. ?i cei din cercetarea stiintifica dovedeau nevoia unui aggiornamento cultural. La nivelul exponentilor de varf, Biserica nu doar afirma libertatea cercetarii, ci redeschidea pretentioasa tema a lui Hegel a reconectarii stiintelor moderne cu interogarea adevarului si a nevoii de a largi intelegerea ratiunii (Lorenzo Luzzi, "Allargare gli orizzonti della razionalita. I discorsi per l’Universita di Benedetto XVI", Paoline, Milano, 2008, p. 105-106). Biserica se consacra astfel drept alta luare  explicita de constiinta „a ceea ce lipseste”.

Intalnim azi preoti care fac orice compromis sa adune averi pamantesti sau pastori preocupati mai mult de gratiile autoritatilor decat de samavolniciile din jur, televiziuni ce se umplu, la Craciun si Paste, de discutii de prost gust despre „bucate”, uitand ce se sarbatoreste, teologi lacunar informati despre Isus, oameni care spun ca fac cercetare stiintifica, dar peroreaza neinformati despre religie, insi ce se pretind credinciosi, dar recurg la tot felul de cruzimi fata de natura, de animale, de oameni. Din toate aceste directii, ca si din altele, se pune intrebarea „ce este credinta?”.

Pe buna dreptate, discutia despre credinta a fost readusa la origini (vezi Lumen fidei, 2013). Credinta (emuna) are ca fundal legamantul dintre Dumnezeu si om, incat uneste, dinspre om, doua momente – increderea in Dumnezeu si incredintarea soartei proprii in mainile lui Dumnezeu. Tocmai in acest inteles, Isus l-a invocat pe Dumnezeu ca Abba (tata ceresc). Grecii au tradus „emuna” din Biblia iudaica drept „pistos”, cuvant ce semnaliza increderea omului in Dumnezeu.

Este limpede ca, la origini, credinta nu-l priveste doar partial pe om, ci in intregime: cu tot ceea ce este si face, omul se incredinteaza lui Dumnezeu. Credinta implica incredere in Dumnezeu si in interventia sa biruitoare: ea nu inseamna doar „a crede ca...”, ci si „a crede in...”. Ea este nu numai raportare la ceva: „credinta priveste (blickt) nu numai la Iisus, ci ea priveste din punctul de vedere al lui Iisus, vede cu ochii sai”(p. 32). Credinta nu se valideaza nicidecum prin simple trairi subiective sau gesturi rituale, ci prin actiune in sprijinul celorlalti. Ea presupune dezlegarea din mrejele numeroaselor „zeitati” (bani, putere, aranjamente) ale  lumii ce ne inconjoara si urcarea spre constiinta intalnirii personale cu Dumnezeu, care schimba intreaga fiintare a persoanei.

Iata, asadar, pe cazurile libertatii cercetarii, metodei, ratiunii, credintei, de care depinde intreaga cunoastere, fructe ale dialogului dintre Universitate si Biserica. Acestea sunt insa si in alte sectoare ale cunoasterii, reflectiei de sine si actiunii din societatile timpului nostru. Dar nu numai ceea ce a realizat dialogul este important, ci si ceea ce are in fata, spre rezolvare. Amintesc doar cateva teme deschise, de cel mai larg impact, care au nevoie de dialogul Universitatii si Bisericii : restabilirea demnitatii umane ca principiu al dreptului, conceperea politicii, viitorul democratiei, procesul Bologna, distantarea de „sovinismul animal”, terorismul, bioetica, criza familiei, lipsa viziunii.

(Din cuvantul lui Andrei Marga la colocviul „Biserica in dialog cu lumea”, organizat de Universitatea din Bucuresti, la 10 decembrie 2015)

www.andreimarga.eu

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page