Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

NIMIC NOU PE FRONTURILE TERREI

Elena BUICA

Recitesc cartea lui Erich Maria Remarque „Nimic nou pe frontul de Vest” si retraiesc un eveniment istoric de o incarcatura profund umana. Rememorarea acestei intamplari imi face respiratia mai grea, inima isi grabeste pulsul, glasul capata un tremur. In preajma mea, se lasa liniste, lasandu-mi gandul sa faca drumul inapoi, pana la locul desfasurarii acelor scene, revazute cu ochii mintii si cu emotia sufletului, asa cum s-au petrecut. Miracol? Dar povestea e adevarata.  

Ajunul Craciunului, din anul 1914. Trecusera doar cinci luni de lupte si atacuri zadarnice de la declansarea razboiului si se pierduse aproape un milion de vieti omenesti. Speranta ca acest razboi al transeelor se va termina repede si ca soldatii vor putea face Craciunul impreuna cu familiile a fost inlocuita, treptat, cu deznadejdea. Traiul ingrozitor de aspru al soldatilor le scazuse moralul. Transeele pline de noroi, de excremente si de trupurile camarazilor morti, de sobolani care colcaiau, raspandind boli, infestand mancarea, apoi febra tifoida, holera si dizenteria facand ravagii, vremea  ploioasa si frigul patrunzand pana in oase – erau tot atat de necrutatori inamici ca cei din transeele de vizavi.  Acolo, pe „frontul de Vest”, fiecare clipa era traita ca si cum ar fi fost ultima, fiecare tanar invata, in scolile tragice ale existentei, ca viata nu e joc amuzant, ci un joc cu moartea. O noua lectie li se preda soldatilor-invatacei de catre maestrul nevazut al Intunericului: ca existenta intregii omeniri e o cumplita si absurda intrecere intre Rau si Bine, intre Tiranie si Libertate. Dar ei stiau ca trebuie sa-si pastreze credinta intr-un adevar sublim: Raul triumfa la inceput, dar finalul apartine victoriei Binelui.

Pentru ridicarea moralului, soldatilor li se trimiteau pe front pachete cu imbracaminte calduroasa, alimente, bauturi, tigari... In Ajunul Craciunului, germanii au primit braduleti impodobiti, in care erau agatate lampioane de hartie.

Trupele germane si cele franco-britanice erau asezate fata in fata, in transee atat de apropiate, la numai doua-trei sute de metri, incat isi auzeau chiar vocile.

Ajunul Craciunului. Nasterea Domnului aducea „Slava intru cei de sus, lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!" Si pe terra noastra –  crestina! – razboi. Atunci, ce mai inseamna Craciunul? Ce inseamna cand universul vibreaza la marea „Lumina care lumineaza din intuneric si intunericul n-a biruit-o!”, cum scrie in Evanghelia lui Ioan? Ce inseamna cand, deloc intamplator, la doua zile dupa solstitiu – moment cosmic in care soarele lasa loc noptii celei mai lungi – crestinii se intorc spre lumina lor interioara, acolo unde pot sa se redescopere pe ei insisi, in zone ale sufletului constientizate mai rar sau mai putin­?

Si tocmai atunci, cand Nasterea Domnului ia amploarea unui act cosmic, germanii au pus brazi impodobiti pe deasupra  transeelor. Privindu-si imitatiile de podoabe din pom – simple lampioane de hartie – soldatii s-au simtit dintr-odata cuprinsi de febra Sarbatorii Pacii si au inceput sa cante „Stille Nacht, Heilige Nacht”, „O Tannenbaum”. Uneori se deslusea cate o voce mai vajnica, transmitand urarea de sarbatori fericite partii adverse.

Si acest proces tainic, prin care Dumnezeu isi revarsa iubirea asupra tuturor fiilor sai, s-a transmis si in transeele britano-franceze. Au prins a se auzi cantece de pe cealalta parte a frontului, in alte limbi, dar in acelasi spirit al pacii, al iertarii, al impacarii, al armoniei de care toti simteau o fireasca nevoie. A urmat un moment absolut ravasitor: cativa soldati germani au iesit neinarmati din adaposturile lor si s-au indreptat spre pozitiile inamice, cantand si ducand cu ei crengi de brad cu ornamente de Craciun. Tabara, inamica pana cu un minut inainte, acum era cuprinsa de aceeasi sfiosenie a Sarbatorii Craciunului si tinerii soldati au raspuns intinzandu-le mainile, la inceput cu precautie, dar apoi cu o calduroasa fraternitate. Un acord tacit:  armele sa taca, sa se lase invinse de Lumina divina. Pentru cateva clipe, toti au considerat ca sunt fapturi cu aceleasi valori si ca interesul niciunuia dintre ei nu era reprezentat prin acest razboi: imbratisari, schimburi de tigari, de ciocolata, de fotografii si de adrese, promisiuni de  intalniri dupa incheierea pacii... daca vor mai fi in viata. Peste putin timp erau impreuna intr-un aprins joc de fotbal, mult evocat dupa terminarea razboiului. Mai mult inca, au cazut de acord sa faca schimb de prizonieri si, ca intr-un gest de profunda umanitate,  au creat si momente solemne, inmormantandu-si in comun mortii. Abia acolo, in bestiala violenta a frontului, am gasit superba manifestare a simbolului Craciunului:  creatie intru Bine.. Si abia atunci crestinii din ambele tabere au redevenit crestini intru Cuvantul Domnului.
 
Acel moment de pace si de fratietate britanico-germano-franceza, cand armatele, traindu-si fiecare clipa gata sa izbucneasca o infruntare, acum, prin reciprica intelegere, devenisera prietene, acel moment – spun – s-a sublimat intr-o  solidaritate unica in istoria omenirii. Obligati sa fie inamici intr-un razboi absurd, omenescul din ei si-a dat mana de Craciun, dovedind, de fapt, ca ei, oamenii, nu isi sunt dusmani. Creand un astfel de moment de cea mai profunda umanitate, ostasii au fost mai nobili decat cei care au hotarat declansarea razboiului. Un armistitiu tacit, depasind toate barierele care  puneau ostasii in slujba mortii, a devenit simbolul pacii intr-o inclestare  devastatoare.

Superiorii afla de acest „Armistitiu” tacit si raman incremeniti. Generalii sunt nevoiti sa vina in prima linie si sa ordone deschiderea focului sub amenintarea executiei pentru tradare. Inevitabil, ambele parti au fost obligate sa se intoarca in transee. Ma intreb si azi cu ce inima mai puteau sa traga in cei pe care cu putin timp inainte ii imbratisasera ca pe buni prieteni?

„La 8.30 am tras trei gloante in aer si am pus steagul pe care scria <Craciun fericit> pe parapet. Un german a pus un steag pe care scria <Multumesc>. Ne-am salutat si ne-am intors in transee. El a tras doua gloante in aer si razboiul incepuse", isi amintea capitanul britanic Charles „Buffalo Bill" Stockwell.

Superiorii au tinut in secret aceasta intamplare, pentru a nu tulbura opinia publica, dar scrisorile si fragmentele de jurnal ale soldatilor au ajuns in mainile presei si vestea s-a raspandit, uluind lumea. Nici pana astazi  nu se vorbeste in niciun manual de istorie  despre acest „Armistitiu de Craciun” de pe front. In logica ingusta a celor care au declansat acest macel,  fraternitatea  a fost privita ca o tradare si nu ca un gest de mare incarcatura umana. Erich Maria Remarque, participant la ororile acestui razboi, l-a descris in exceptionalul roman „Nimic nou pe frontul de Vest”, roman ecranizat magistral in 1930 si, apoi, in 1979.

S-au mai publicat, in ultimii ani, articole, comentarii, scrisori sau fragmente din jurnalele combatantilor, oferind noi detalii despre acest „Armistitiu”. S-a scris si despre decesul ultimului supravietuitor al acelui moment, sgt. Alfred Anderson, petrecut in anul 2005, cand fostul combatant avea 109 ani. Pe internet, acum, se gasesc descrieri cu multe detalii ale acestui memorabil fapt. Subiectul a fost reluat in filmul „Craciun fericit”, regizat de Christian Carion in anul 2005, o coproductie franco-germana-englezo-belgiano-romana. E un film pe care oricine il poate intelege, chiar daca nu ar fi titrat, prin  impactul puternic asupra publicului, impact care pune in lumina  lectia de omenie si de iubire crestina data de barbatii Europei. Faptul s-a produs. S-au spus si s-au comentat multe.

Si totusi, ma intreb: dar daca acea unica miraculoasa clipa ar fi oprit macelul? Dar daca fortele din transee – barbati inca tineri si nepervertiti – s-ar fi unit in spiritul iubirii christice si ar fi talmacit pana la capat ridicolul lumii in care nu se ucid intre ele numai imperii sau credinte diferite, ci si fiii aceleiasi cruci? Dar daca scanteia de lumina iscata din mocirla transeelor ar fi invins atotputernicia Intunericului? Si daca timpul, clipa aceea in superbia ei s-ar fi marit, Armistitiul ar fi continuat nu numai pentru a nu strica simbolul Craciunului, ci si pentru a schimba rostul razboiului – al tuturor razboaielor –, pentru a reface, ca o unica si definitiva lectie de viata, destinul omenirii? Atunci, poate, „totul ar fi fost nou pe frontul de Vest”. Si totul nou pe Terra...

Intunericul nu poate fi atotputernic; atotputernic e sufletul omului cand se lasa vrajit de o idee mareata. Mi se poate raspunde cu ironie ca ceea ce spun e ridicol si imposibil. Numai ca eu cred cu incapatanare ca atotputernic este doar omul inflacarat care cauta imposibilul.   

Elena BUICA
Pickering, Toronto, Canada
10 decembrie 2015


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page