Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Noile mituri politice

de Andrei Marga

Fiecare noua administratie este salutata cu speranta, pentru ca ulterior sa fie scoasa in fluieraturi. Asa s-au petrecut lucrurile cu guvernul iesit dintr-o coplesitoare victorie electorala, in 2012, pentru ca, in 2015, sa se caute inlaturarea lui cu orice mijloc. Se da vina pe ce se nimereste - de la biografia celor socotiti „salvatori", la forte malefice. De fapt, de ce nu se ajunge la succesiunea chibzuita a administratiilor? De ce nu se intra in normal?
Se dau raspunsuri diverse, dar mai presus este un adevar simplu, cu doua laturi. Pe de o parte, pregatirea demnitarilor, cu rare exceptii, este slaba (unii spun ca este tot mai slaba!), iar selectia lor este eronata. Strainii intreaba deseori: cum de ajung la voi sa decida oameni atat de nepregatiti? Raspunsul a devenit evident. Selectia se face in functie de ceea ce in alte societati nu mai conteaza decat prin accident: relatii de rudenie, interventii oculte, preferinta decidentilor pentru persoane docile. Pe de alta parte, democratia, invocata la ocazii, nu mai conteaza cand este vorba de selectia personalului. Cum spunea cineva, aranjamentul bate regulamentul.
Recenta compunere a guvernului a aratat - gratie unor televiziuni, caci altfel lucrurile ramaneau dosite - nu numai ca unii candidati erau straini de domeniu, cativa recunoscand ca nu sunt pregatiti, ci si cum se lucreaza. Cam toti au, propriu-zis, lacune usor de sesizat. A propus vreunul ceva acestei tari? A facut cunoscut careva un proiect pe macar trei pagini? A iesit in relief vreodata cu vreo idee proprie? A fost absolvent remarcabil si specialist validat? Recenta alcatuire a guvernului a aratat, altfel spus, ca procesul insusi s-a degradat. Demnitarii se stabilesc intamplator, subiectiv, in asa masura incat se excede cadrul democratiei. Consecintele se vad in starea si neputintele din tara.

Din pacate, la noi functiile publice nu numai ca se ocupa, dar sunt luate in proprietate. Pe nesimtite, s-a petrecut o refeudalizare sub pavaza democratiei. La timpul sau, Seton Watson (Eastern Europe Between the Wars, Cambridge University Press, 1945) credea ca problema mare a Romaniei este tradarea cauzelor publice de catre cei ajunsi in functii. El spunea ca democratia nu poate functiona in asemenea conditii. Astazi, se poate spune ca insusi accesul celor calificati in functii publice are probleme, incat nici simpla administrare nu are cum sa reuseasca.
Fapt este ca nu s-a format o cultura a evaluarii persoanelor pentru roluri publice. De pilda, cine verbalizeaza lejer trece, fara alte probe, drept „priceput". Oricine este ales intruneste scoruri mari in sondaje, chiar daca nu face mare lucru. Marturisirea unei alegatoare: „acum il votez pe acesta, ca e sef, dar o sa-l votez si pe altul, dupa ce va fi ales!" spune cam totul. Este destul ca unuia sa-i fie inscenata o campanie, fie si mincinoasa, pentru a fi scos din joc. Dupa plecarea unui guvern, desemnarile se fac iute, ca cetatenilor sa nu le treaca prin cap ca ar avea ceva de spus, cu argumentul ridicol ca tara trebuie guvernata, fie si la nimereala. Constitutia este folosita in asa fel incat nimeni nu raspunde de ceva. Lipsind o cultura a evaluarii, dar fiind mare vointa de capatuiala, se dau rezolvari la plesneala, care sunt laudate pompieristic la inceput si infierate cu manie la urma.

Sa luam insa lucrurile de la radacina. In multe locuri - chiar in cele in care oamenii au parcurs scoli - are trecere un fel de a gandi in pofida practicii cvasigenerale. Pe scara prea mare, de pilda, fapte nesemnificative ocupa timpul, caci distinctia intre esential si neesential s-a cam sters. Conteaza mai mult un lirism prafuit decat constatari si explicatii precise. Oportunismul este mai pretuit decat observatia incomoda. In dezbateri, se discuta nu atat subiectul, ci pe langa acesta. Se replica nu la ceea ce se spune, ci la ceea ce nu s-a spus. Cand trebuie evaluata o prestatie, se invoca biografia, de obicei deformata, a autorului. Se falsifica in voie date si documente, crezandu-se ca „merge oricum". Se generalizeaza, in forta, fapte izolate. Unii au avut o majoritate parlamentara de vis pentru a face reforme indispensabile, dar nu au stiut face ceva cu ea si s-au ocupat de rezolvari personale. Gama erorilor de gandire (in particular a sofismelor) este folosita din plin, ba chiar extinsa.

Acest fel de a gandi - aproximativ, dezlanat si fantezist -a fost numit justificat „gandirea magica". Ea prolifereaza intr-o societate democratica saraca in dezbateri si intr-o „societate mediatica" rau asimilata. Acestea par sa-i fi deturnat pe multi, care ajung sa creada ca „gandirea magica" ar duce la mai mult decat la o brambureala stearpa.

„Gandirea magica" este, trebuie precizat, altceva decat gandirea fixata in jurul obiceiurilor, de care vorbea Frazer (in The Golden Bough). Ea nu este gandirea pe care o avea in vedere Wittgenstein (in Bemerkungen uber Frazers ...), cand evoca sarutatul efigiilor, care tine de fapt de religie. Gandirea religioasa nu este prin natura ei magica. „Gandirea magica" nu este cea din povestile baronului Münchhausen, care il ridica pe cititor deasupra realitatilor (calul legat de turn care revine si continua drumul, lupul ce mananca trupul unui cal in mers etc.). Spre deosebire de basm, „gandirea magica" pretinde ca are de a face cu realitatea, chiar daca grija ancorarii factuale nu o preocupa.

Daca vrem sa circumscriem „gandirea magica", atunci se poate spune ca este acel fel de gandire care ia faptele ca pretexte, nu ca suport continuu. Atunci cand pleaca de la fapte, ea le preia partial, refuzand sa vada realitatea in intregime. Iar atunci cand explica cauzal, nu distinge intre asocieri, contiguitati, succesiuni si cauze si recurge la cauzele cele mai accesibile impresionarii si comunicarii rapide. Acestea sunt adesea transpuse in metafore, incat nu permit verificarea. „Gandirea magica" nu genereaza propozitii confirmabile sau macar testabile, ci mituri. Exista de multa vreme o lista considerabila de mituri pe care le-a produs - precum „seful clarvazator", „femeia razbatatoare", „imbogatitul care a furat", „romanul hot", „americanul imperialist", „rusul cotropitor".

Mitul este inteles, de la Levi-Strauss incoace, ca solutie spontana, emanand din „vis", adoptata de oameni spre a se apara in fata unei naturi pe care nu o controleaza. Altul este insa mitul generat de „gandirea magica" in „societatea mediatica" a zilelor noastre; el este mai mult decat intelepciune spontana. Mitul este acum politic, adica un fel anume de a gandi incurajat insidios de forte interesate sa-si pastreze si sa-si extinda puterea asupra societatii.
De acest fapt ne dam seama usor, observand ca miturile actuale nu sunt doar reactii la dificultati, ci initiative la concurenta cu bunul simt si gandirea organizata si, in pofida acestora, spre a manipula cetatenii in scopuri politice. Iata cateva exemple.

„Mitul superioritatii absolventului de studii in afara tarii", bunaoara. Ca sa previn vreo replica, spun de la inceput ca am studiat cu cei mai mari ginditori in domeniul meu de pregatire, filosofia si sociologia, si am parcurs stagii de cercetare in universitati si centre de referinta din lume. Dar nu am considerat niciodata ca acest fapt, care m-a bucurat, fireste, imi da dreptul sa pretind vreo insigna speciala. Eram mereu convins ca sunt ceea ce am invatat si pot sa fac, nu ceea ce am avut ocazia sa intalnesc. Spus mai simplu, a studia in afara tarii este un avantaj, dar nu inseamna nicidecum ca fiecare dintre cei care au parcurs o astfel de experienta este mai bun decat cei care au studiat in tara. Este pacat ca universitatile din Romania se deterioreaza de la o zi la alta (prin saracia de idei a celor care le gestioneaza, prin organizare dupa ureche si coruptie ca niciodata). Dar, de aici nu rezulta ca oricine a studiat in afara este mai bun decat un absolvent indigen inteligent si asiduu. In definitiv, trebuie pusa cu totul altfel intrebarea: care dintre cei care au studiat, inauntru sau in afara, stie face ceva si ce anume poate face? Cati sunt de fapt nu doar buni executanti, ci pot asuma, la nevoie, o initiativa de valoare publica? Nu cumva ar trebui sa privim oamenii pe linia a ceea ce pot face, nu sub aspectul locurilor prin care au trecut?
Fara indoiala, recomandarea sanatoasa ce se poate da este ca fiecare sa profite de ocaziile de a studia in afara. Din pacate, in loc sa se discute cum sa inmultim posibilitatile ca tot mai multi tineri sa aiba ocazia de a combina studiul dinauntru cu cel din afara, mitul de care vorbim este suplimentat mai recent cu un altul: „mitul superioritatii celui care a avut functii in afara". S-a ajuns, ca in nici o alta tara europeana, sa se aduca cu pompa, in guvern, executanti de functii oarecari din afara.

Dar si in acest caz, nu ar trebui sa ne pierdem capul. Caci nimeni nu ar putea convinge ca functionarul marginal dintr-un birou bruxellez este mai specialist decat nenumarati oameni din tara care cunosc amanuntit domeniul. Sa mai spunem ca, pana acum, nici o tara nu si-a trimis in reprezentare externa principalele forte? Ca recrutarea s-a facut se stie cum?
Acestea nu sunt insa singurele mituri din politica actuala. Ele se asociaza pagubos in Romania ultimilor zece ani cu „mitul superioritatii tanarului". Auzi la tot pasul: „sa vina tinerii!". O formula de prisos, fireste, caci tinerii vin oricum, prin forta timpului. Pe de alta parte, aceasta deviza, lansata, cum atesta arhivele, de aspiranti care nu puteau ajunge prin merite la functiile ravnite ale sefilor lor, a fost instrumentata fara intarziere de puterea de atunci, pentru a scoate din cale rivali mai calificati si a-i inlocui cu incepatori manevrabili.

Efectele s-au vazut si vor afecta mult timp societatea noastra. In multe locuri au venit nu tineri valorosi, ci insi convenabili celor care manipulau. Indiciile sunt categorice: cu acestia a sporit nepriceperea, dar si coruptia. Iar pe acest fond, s-au acreditat international reprosul „sunteti corupti!" si recomandarea „nu va puteti gestiona, va trebuie manageri din afara!", care au vulnerabilizat tara in competitiile din lume. Se pot da numeroase exemple de institutii (ministere, agentii, universitati etc.) in care destui insi au avansat nu prin merite, ci prin aceea ca valorile au fost eliminate din cauza datei nasterii, dupa care au convertit totul in butaforie. S-a confirmat inca o data, daca mai era nevoie si cu ce costuri, ca onestitatea si competenta nu tin de varsta.
Este curent, de asemenea, „mitul valorii conferite de functie". S-a ajuns din nou la a considera ca cine ajunge la un titlu mai mare este mai valoros. Destule nulitati patente si insi cu performante banale devin peste noapte mari specialisti, chiar daca nu au facut nimic, doar pentru ca cineva se ocupa sa-i impuna si sa-i mediatizeze. Se cosmetizeaza biografii dupa ce se ajunge in functii. Destui oameni se acomodeaza cu ele, caci multi, altfel plini de neincredere, cauta sa-si rezolve problema lor, fie si cu compromisul tacerii: „nu are nici un merit, dar n-o sa-mi bat cuie in talpa spunand-o tocmai eu!".

„Sa vina alta clasa politica!" se clameaza mai nou. „Mitul inocentilor din afara politicii" este aruncat insistent pe piata de cei care nu au intrunit sufragiile cetatenilor, dar vor sa-i inlature pe cei care le au. Desigur, multi dintre cei in functii pot fi patati si in mare parte sunt. Dar de unde rezulta ca aspirantii care vocifereaza ar fi curati? De unde si pana unde acestia au ramas inocenti, stand in afara functiilor? Partide intregi calaresc astazi melodia „schimbarii clasei politice", fara sa aiba vreo idee cum si fara sa fie in stare sa ofere cetatenilor altceva decat blamarea rivalilor.
Mai nou, circula „mitul tehnocratului". Trecem peste faptul ca la noi se face o confuzie jenanta intre tehnocrat, independent si strainul de politica. Trecem peste faptul ca tehnocratii, daca cumva exista, sunt in cu totul alta parte: manageri de firme sau banci, care si ei trebuie vazuti individual, caci confuzia de valori din societate a afectat chiar si firme private. Daca am admite, totusi, ca ar fi posibila competenta tehnica fara optiuni politice, se pune intrebarea: au fost alesi oare tehnocrati in functii? Daca privim catusi de putin sincer, raspunsul este negativ! Ar fi bine sa avem cat mai multe pareri „tehnocratice". Pana acum insa nimeni nu le-a observat.
Desigur, ramane intrebarea: cum sa fie selectati ocupantii functiilor publice? In situatia actuala a Romaniei, continua sa fie indispensabile, dupa parerea mea, doua masuri corelate. Prima masura ar fi valorificarea celor care ies in fata cu proiecte in dezbaterea publica, care au ceva de spus si se pricep. Asa se procedeaza in societatile pe care le luam ca reper. Nicaieri, desemnarile de demnitari nu sunt traite atat de agitat si executate atat de arbitrar, caci sunt pregatite din timp in sfera publica. A doua masura ar fi desubiectivizarea deciziilor prin democratizare. Este o grava confuzie culturala la noi aceea de a considera democratia ca simpla substituire a deciziei personale cu decizia catorva. Din pacate, nici legislatia nu este ferita de aceasta confuzie. Capriciul decidentilor, combinat cu recomandarea unor birouri oculte, hotarasc. Nici acum nu s-a ajuns, din pacate, la selectia pe fata, democratica, in sensul necorupt al notiunii, iar rezultatele se impun si nu au cum sa mire: amatorism, subdezvoltare, neajunsuri.

In discutia despre selectia demnitarilor, nu ar trebui sa fie vorba doar despre ce a studiat omul (caci diplome prezinta cu duiumul multi!), nici despre vointa (caci nu lipseste la noi - chiar unii din cei de pe scena politica se misca spre orice ideologie daca li se dau functii!), nici despre facilitatea de a vorbi despre o tema (caci unii pot sa turuie ore intregi pe orice tema!). Este vorba de capacitate atestata de a elabora proiecte, de pregatire conceptuala si de experienta unui traseu profesional concludent. Altfel, riscul este sa vedem din nou insi al caror prim loc de munca in viata este cel de ministru. Altfel, vedem insi care nu au condus vreodata o echipa de volei, dar se dau reformatori de domenii. ?i ne explicam realitatea acelora care, in vreme ce taiau vartos salarii si pensii, deplasau mari sume de la buget in buzunare private si partide.

S-a spus pe drept ca „mitul politic" este „o teza explicativa empirica, dar de obicei neverificabila, care presupune o teorie cauzala simpla a evenimentelor politice si se bucura de audienta larga. Este empirica pentru ca isi propune sa explice evenimente reale. Nu este verificabila pentru ca nu se poate supune unei experimentari corespunzatoare. Este explicativa pentru ca ofera cauze acestor evenimente reale" (M.L. Geis, The Language of Politics, Springer, New York, Berlin, 1987, p.29). Dar nu numai atat! Mai putem adauga observatia ca mitul politic nu aduce niciodata solutii. El serveste puterea unuia sau altuia, pentru ca, la urma, sa se plateasca scump si sa se accepte ca, de fapt, a fost esec.

„Miturile politice" infloresc cand se ocoleste democratia deliberativa - din nepricepere sau voit, poate din amandoua. Supralicitarea celor cu studii si functii in afara, „juniorocratia" si „tehnocratia" constituie efectul vointei de a limita dezbaterea si decizia democratica, iar recursul la „elite" stabilite ocult, rezultatul saraciei de idei. O democratie bine inteleasa si responsabil asumata le lasa in muzeul expedientelor nefaste si restabileste intaietatea bunului simt si a gandirii organizate, care, har Domnului, caracterizeaza majoritatea covarsitoare a oamenilor ce constituie societatea.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page