Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Cateva probleme in legatura cu "Adevarul"

Vasile Bechis, Costa Mesa

(Continuare din editia precedenta)

Este necesar totusi sa mentionez cateva puncte de vedere mai importante, tocmai pentru a ilustra ceea ce am spus mai sus.

Problema adevarului, -Aletheia- cum ii spuneau grecii, nu a fost o preocupare de prima importanta in scrierile filozofilor elini, cum au fost cele ale existentei, ale gandirii sau problemele de etica.

Aristotel afirma ca <a spune ceea ce este, ca este, si a spune ceea ce nu este, ca nu este, este adevarat>. Dimpotriva, <a spune ca ce este, nu este si despre ceea ce nu este, ca este- este fals. Tot Aristotel mai afirma ca adevarul sau falsitatea nu se refera la lucruri, ci la gandire, idée ne contrazisa de nici un filozof pana in zilele noastre.

El aplica caracterul de <fals> la lucrurile neexistente si acelora a caror aparenta dezmint propria lor natura.

De o atentie mult mai mare s-a bucurat conceptual de <adevar> in filozofia medievala, numita si scolastica, in special in lucrarile lui, Toma D’Aqino (1225-1274).

Lui ii apartine celebra formulare <Veritas est adequatio intellectus ad rem>-(Adevarul este o adecvare a intelectului la real)-, definitie indelung discutata (acceptata sau respinsa) pana in zilele noastre, fara ca cineva sa fi reusit o formulare mai precisa sau mai larg acceptata.

S-a discutat si se discuta ce inseamna aceasta adecvare (unii ii spun corespondenta), ce este ceea ce putem numi <real>, lumea din afara noastra sau conceptele ratiunii noastre si, in fine, care este adevarata relatie intre <real> si <intelect>. Nu mai zabovesc asupra acestei probleme fundamentale a teoriei cunoasterii, care face obiectul a nenumarate cercetari filozofice din toate timpurile.

Revenind la filozoful catholic Sf. Toma D’Aqino, acesta, pornind de la formularea aristotelica, sustine ca adecvarea dintre intelect si lucruri poate fi privita in doua directii, depinzand daca intelectul este cauza naturii lucrurilor, ori natura lucrurilor este cauza cunostintelor intelectului.

<Cand lucrurile sunt masura si norma intelectului, adevarul consta in corespondenta intelectului cu lucrurile. Dar cand intelectul este cauza si norma lucrurilor, adevarul consta in corespondenta lucrurilor cu intelectul.> Este cazul operelor de arta despre care se poate spune ca sunt adevarate cand sunt in acord cu planul sau intentia artistului.

Dupa parerea lui D’Aquino, nu numai lucrurile create de oameni, dar si cele naturale au adevar cand sunt conside-rate in raport cu intelectul de care depind, anume intelectul divin. <Lucrurile naturale se spune ca sunt adevarate in masura in care exprima asemanarea ideilor mintii divine >.

Concluzia teologului catholic este ca < adevarul rezida in primul rand in intelect si in al doilea rand in lucruri, dupa felul cum sunt raportate la intelectul care sta la originea lor>. Aceasta afirmatie sugereaza imediat ideea profundei diferente dintre <adevarul> din intelectul uman si cel divin.

Definire adevarului ca adecvare a gandirii cu lucrurile, sau a lucrurilor cu gandirea nu este valabila in cazul intelectului divin. Adevarul divin nu are sursa, nu este adevar prin adecvare (sau corespondenta) cu nimic altceva, este adevarul fundamental. <Dumnezeu insusi>, scrie D’Aquino, <Care este adevarul fundamental, este masura tuturor adevarurilor, principiul si sursa tuturor adevarurilor>.

O contributie foarte importanta in elucidarea problemei cunoasterii si a adevarului a adus-o marea pleiada a filozofilor sec. al 17-lea, filozofi rationalisti si in acelasi timp profund credinciosi.

Cap de serie si unul dintre cei ce au pus bazele rationalismului in cultura europeana a fost Rene Descartes (1596-1650), filozof francez cu numele latinizat Renatus Cartesius. El a proclamat dreptul ratiunii de a reexamina toate cunostintele existente si de a nu accepta drept adevar decat ceea ce i se va infatisa acesteia in mod evident ca atare.

Ideile <clare si distincte> ale lumii naturale, in conceptia lui Descartes, au o garantie in ele insile, iar aceasta garantie este asigurata de Fiinta suprema, Dumnezeu, care prin natura Sa nu se poate insela. Aplicand cu consecventa <indoiala metodica> privind toate cunostintele, ajunge la celebra teza care i-a consacrat numele: <Cogito, ergo sum>(Gandesc, deci exist), poate cea mai cunoscuta teza din tezaurul gandirii umane, adevar indubitabil pentru Descartes, de la care trebuie sa porneasca reconsiderarea intregii filosofii.

Mai tarziu, cand multi alti ganditori au aplicat teoria carteziana a <indoielii metodice> au ajuns in situatia de a se indoi de toate, inclusiv de adevarul lui Descartes: <cogito, ergo sum>. Mai mult cu titlu de curiozitate, redau mai jos cateva reformulari ale acestei teze:

Eu simt, deci exist. -Th. Jefferson.

Ma revolt, deci exist. -A. Camus.

Trebuie, deci pot. -I. Kant.

Vreau, deci exist, -L. Tolstoi.

Uneori gandesc, si uneori exist. -P. Valery.

Muncesc, deci sunt un om. -M. Stirner.

Cogito, ergo sum poate insemna numai; gandesc, deci sunt un ganditor. Adevarul este: sunt, deci gandesc. -M. de Unamuno.

Va urma

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page