Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Pretul vanitatii

Poate nimeni nu ar fi auzit de Jacques de la Palice, capitan in oastea regelui Frantei, Francisc I (1515-1547), daca vitejia lui nu ar fi inspirat un cantec popular, ilar prin naivitate: "La Palice, strapuns de flinte, ; Cazu, murind, pe cand lupta; Si un sfert de ora inainte ; El inca-n viata mai era". Despre aceasta istorioara tragi-comica prin continutul sau, pe care odinioara elev fiind, am memorat-o pentru a lua o nota buna la monsieur Popesco, care ne invata limba lui Moliere, mi-am amintit citind o epigrama intr-o revista de umor, dedicata lui Ion Iliescu: "S-a zbatut s-ajunga presedinte; Si pan-la urma i-a fost prost. ; Ei, daca ramanea cuminte; Acum ar fi avut un rost". Intr-adevar, domnul Iliescu nu mai avea nici un rost pe scena politicii romanesti de multa vreme, indiferent de ce poate mai spera cumva, cum socoteau unii analisti politici, care l-ar fi vazut conducand un partid radical de stanga.

Inainte de a intreprinde asemenea speculatii ar fi util sa observam cine a fost in fond Ion Iliescu. Analizat de psihiatrii, acestia l-ar categorisi, ceea ce s-a si facut de altfel, in randul asa-numitelor personaje cu personalitate accentuata, care populeaza "patologia istorica" mondiala, disciplina stiintifica datorata medicilor francezi Brachet si Cabanes. Din secolul al 19-lea, cand a fost creata, pana astazi, literatura din acest domeniu a crescut enorm si trebuie notate aici si contributiile profesorilor romani Pius Branzeu si Gheorghe Banu. Poate cel mai celebru in Romania este volumul "Ces malades qui nous gouvernent", apartinand medicilor scriitori Pierre Accoce si Pierre Rentchnick, aparut la Paris, in 1976, prin faptul ca Securitatea l-a inclus in categoria cartilor interzise, pentru simplul motiv ca existau descrieri de cazuri de sefi de stat ce sugerau paranoia lui Nicolae Ceausescu, desi nu acesta era analizat de autori, ci personaje precum Franklin Delano Roosevelt, Churchill, De Gaulle, Lenin, Stalin, Hitler.

Dincolo de asemenea consideratii, Ion Iliescu este insa un personaj dramatic. Daca Shakespeare ar fi trait, el l-ar fi folosit ca prototip de erou tragic intr-o piesa de teatru consacrata viciului puterii, izvorat din vanitate si egoism morbid. Este o surprinzatoare asemanarea dintre cei doi lideri comunisti, Iliescu si Ceausescu, care probabil a si generat aversiunea lor instinctiva unul fata de celalalt. Iliescu si Ceausescu s-au cunoscut din tinerete, pe vremea cand viitorul dictator se ascundea in casa batranului bolsevic Al. Iliescu, spre a nu fi arestat de agentii Politiei. Tanarul Ion Iliescu, Nelu, cum i se zicea, elev la liceu, desi mai mic ca varsta, a remarcat in mod critic lipsa de instructie si cultura a lui Ceausescu si, luandu-si voluntar rolul de pedagog, s-a straduit pe cat a putut sa-l cizeleze. Cei doi Iliescu, tatal si fiul, au muncit din greu sa-l initieze si in ideologia comunista, despre care analfabetul rebel Ceausescu avea doar vagi pareri, mai mult anarhiste decat bolsevice. Cat priveste teoriile marxiste, acestea ii erau cu totul necunoscute. Se poate spune, deci, ca Nicolae Ceausescu a aflat ce era "socialismul stiintific" din gura lui Ion Iliescu si Alexandru Iliescu, cu numele conspirativ "Ignat", condamnat in 1935 pentru propaganda comunista si agent al NKVD. Atat Ceausescu, cat si Iliescu insa s-au scolit intr-ale "marxism-leninismului" mai tarziu, direct de la sursa, ca invatacei in Uniunea Sovietica. S-a dovedit ca fiecare a inteles potrivit capacitatii lor intelectuale ce le-au predat dascalii sovietici. In timp ce Nicolae Ceausescu a ramas la nivelul perceptiei primitive orale, limitandu-se la ce prinsese din zbor, o bruma de cunostinte, ascultandu-i pe politruci, insa ajunsese a se pretinde detinator absolut al ideologiei comuniste, Ion Iliescu, avand o bruma de memorie vizuala, a continuat lecturile marxiste, reusind sa devina intr-adevar el insusi un infocat ideolog. Ceausescu, posedand acea siretenie penibila a analfabetului, a realizat diferenta dintre el si Iliescu, avand permanent grija sa-l tina cat mai departe de fraiele puterii. La randul sau, Ion Iliescu, dandu-si seama perfect de impostura celui care se considera singurul "paznic" al ideologiei comuniste, nu pierdea nici o ocazie spre a-l ironiza si a-l contrazice in public. Ceea ce il enerva pe dictator. Insa nu-si manifesta aversiunea, asteptand momentul de a se razbuna. De altfel a si facut-o, in final, mergand pana acolo incat a inventat "o revolutie culturala", luand ca model procedeul comunistilor chinezi, care s-au debarasat astfel de adversari. Ion Iliescu a cazut victima pe altarul "unei revolutii" mosmondita de Nicolae Ceausescu, fiind trimis "la munca de jos", cum se intitula cinic decaderea activistilor comunisti, intrati in dizgratie. Dictatorul si-a simtit vanitatea satisfacuta, plasandu-l pe Iliescu intr-o sinecura nesemnificativa, dar fara a merge pana acolo incat sa-l suprime, precum facea candva predecesorul sau Gh. Gheorghiu-Dej, care nu a pregetat sa trimita la moarte rivalii, inclusiv pe Lucretiu Patrascanu, care-i amenintau pozitia in partid. L-a socotit pe Ion Iliescu "terminat" politic si doar atat. Insa nu a pus in balanta vanitatea teribila a acestuia, cum s-a vazut in 1989 ca o avea.

In timp ce Nicolae Ceausescu jubila in postura sa imaginara de lider al comunismului mondial, cu aere de ideolog "al lagarului socialist", avand vanitatea gadilata de onoruri nemeritate, Ion Iliescu, tot un vanitos, clocea razbunarea cumplita, asteptand momentul decisiv. Precum procedase candva cu el dictatorul, a inventat "o revolutie", avand ca scop inlaturarea rivalului sau politic. Conspiratia i-a fost insa dibuita de Securitate, care a gasit mai multe legaturi reale ale adeptilor lui Ion Iliescu cu KGB-ul si Kremlinul. Ca varf al conspiratiei respective, Ion Iliescu urmarea nu doar o banala razbunare, ci satisfacerea deplina a vanitatii sale, luand locul lui Nicolae Ceausescu, pe care il considera, pe buna dreptate, impostor periculos, dar si un atentator la puritatea ideologiei marxiste. Din aceste cauze, Ceausescu trebuia sa moara, conform procedeelor staliniste, pe care el insusi le blama. Nicolae Ceausescu a aflat despre conspiratia lui Ion Iliescu, dar nu a comandat executarea acestuia in maniere mai mult sau mai putin discrete, desi ii erau la indemana. Dimpotriva, l-a chemat in doua randuri la el sa-l tempereze. Ion Iliescu s-a conformat invitatiei, exista documente clare scoase la iveala acum, care atesta prezenta sa la CC al PCR in preajma evenimentelor din decembrie 1989. Iliescu a tinut secrete aceste amanunte si tot secrete au ramas si discutiile pe care le-a purtat cu dictatorul.

In fine, Ion Iliescu s-a razbunat pe deplin, inlaturandu-si definitiv rivalul "intr-o revolutie" sangeroasa, spre a-i lua locul. Totul a decurs mai apoi conform planurilor pritocite ani de-a randul, in zile si nopti de infranare dureroasa a unei vanitati ranite. Rand pe rand, toti cei ce l-au sprijinit in a-l inlatura pe Ceausescu, au fost unul dupa altul dati la o parte, daca gasea in ei un cat de neinsemnat rival. S-a inconjurat cu o camarila inofensiva, pe care a incurajat-o, prin pasivitate, in a se inavuti ilicit. Practic, Ion Iliescu s-a comportat identic cu Nicolae Ceausescu in jurul caruia se oplosisera lingusitori fara putere, avantajati cu privilegii scandaloase.

Nicolae Ceausescu, se stie, a venit la putere datorita unui aranjament de culise facut de Bodnaras si Maurer, care socoteau ca-l puteau manipula in folosul lor, ceea ce nu le-ar fi reusit cu Ion Iliescu, de asemenea aspirant la functia de secretar general al PCR. Ion Iliescu a devenit in 1990 sef de partid, tot printr-un aranjament. Acela al acolitilor sai de a transforma FSN-ul declarat initial organizatie de tip sindical, in formatiune politica. Manevra ii era necesara pentru a-si legitima functia de presedinte al tarii, insusita ilegal, printr-o sangeroasa lovitura de stat, nu prin alegeri democratice. Debutand astfel, Ion Iliescu a creat un partid pseudo-social democrat, cu practici comuniste. Si, printr-o ironie a istoriei, si-a epuizat cariera ca victima a propriilor sale sfidari antidemocratice. Desi a facut totul spre a reveni, in anul 2005, in fruntea partidului pe care l-a fondat, dupa ce si-a epuizat cele doua mandate constitutionale de presedinte al tarii; desi s-a declarat mai tanar ca oricand si sanatos ca la 45 de ani, s-a prabusit brusc, constatand ca el insusi cazuse prada procedeelor "loviturilor politice" conspirate, invatate bine de ciracii sai mai tineri, chiar de la el. Vanitatea l-a doborat, aruncandu-l beteag pe patul spitalului. Chiar sa fi vrut, infirm cum a ajuns, nu mai avea puterea de a se razbuna pe "prostanacul" care i-a luat locul intr-o maniera de viclenie strasnica, demonstrandu-i ca nu era chiar atat de neluat in seama. Am numit pe Mircea Geoana. Culmea apare vazand ca istoria se repeta. Noul presedinte al PSD este si el produsul "aranjamentelor" de culise ale lui Adrian Nastase si Miron Mitrea, care l-ar dori o marioneta manuita de ei, ca papusari precum au facut candva Bodnaras si Maurer cu Ceausescu.

Gh. Bratescu

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page