Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

MASACRUL FLORILOR SI ETICA DE A FI

Magdalena ALBU


„O sa va ne-uit eu!...”
Paul Goma

Se impune azi, mai mult ca oricand, conceperea unui eseu despre libertate, dar nu despre acea forma a sa vanduta colectivitatii drept marfa iluzorie in momentul schimbarilor decisive de traiect istoric local (a se vedea aici punctele periodice de inflexiune din viata popoarelor, puncte intitulate generic „revolutii”, atunci cand se inlocuieste, de regula, prin sange si forta o anumita putere politica sustinuta de interese specifice de grup cu un alt conglomerat dominator, caracterizat, la randu-i, de varii mecanisme coezive interne de tip, evident, similar cu cele amintite anterior) vrem sa discutam in cadrul materialului prezent, ci despre cu totul si cu totul altceva, despre libertatea perceputa ca organism viu, palpabil, ca prezenta obiectiva si, totdeodata, prelungire necesara, nicicum suficienta, a spiritului Fiintei umane de a se dezvolta pe sine in chip plenar, cu alte cuvinte, de a deveni. Arhitectura interioara a ceea ce denumim generic libertate se poate construi, dupa criterii diverse, in fel si chip. Daca ne raportam, spre exemplu, la axa verticala a existentei, libertatea apare ipostaziata aidoma unui dat divin de o incontestabila maretie si larghete interpretativa. Privind fenomenul pe linie orizontala, din perspectiva evolutiei ontologice de tip pragmatic a Omului din oricare veac, ea ni se infatiseaza ca un drept firesc al acestuia mostenit pe cale nativa, tocmai pentru ca vine sa anuleze definitiv starea de sclavie colectiva artificial intretinuta prin varii ideologii circumstantiale limitative (articulate, indeobste, pe violenta, discriminare, ura si despotism) de catre sistemele politice diabolic construite in timp si implantate nemilos in coasta ranita a Alteritatii, o Alteritate muta, nefiresc de permisiva in raport cu acceptarea conditiilor de vietuire vadit modificate in defavoarea sa, dar si cu o doza uriasa de vina, gandindu-ne la aria pasivitatii jucate fara discernamant de nenumarate ori in fata raului, prin excelenta, distructiv.

Desigur, libertatea nu ar fi trebuit niciodata sa devina apanajul regimurilor politice diverse sau al organizatiilor secrete, indiferent de natura lor, cu toate paradoxurile inerente ce decurg de aici. Mergand pe firul lucrurilor insa, din unghiul temporal al ultimelor trei sute de ani de istorie a Pamantului, trebuie mentionat faptul ca mai toate produsele efemere de gen politicard ori ocult perindate pe scena cuprinzatoare a lumii, s-au folosit de libertate intr-un singur si binecunoscut sens, cel propagandistico-manipulatoriu. Pana si sistemele de tip inchis (nazist, comunist) isi injghebasera la ordin propria semantica a libertatii. Nu e deloc greu, pana la urma, de analizat si comparat atat gradele de miscare ale Fiintei umane in medii istorice diferite, cat si procesul de evolutie a constiintei acesteia in raport cu succesiunea ideologiilor nefaste care au tot venit peste ea. O secventa dura, dar interesant de adaugat in schema de fata, o secventa de anulare integrala a libertatii din punctul nostru de vedere, nu insa si al celor care i-au creionat indelung chipul, a capatat contur o data cu venirea la putere a bolsevicilor in patria Sfantului Serafim de Sarov, Rusia, atunci cand Lenin insusi a legat cu o funie crucea de sase metri, din bronz, inaltata aproape de Kremlin de catre Marea Ducesa Elisabeta, pe locul asasinarii sotului ei, Serghei Alexandrovici (fost guvernator al Moscovei), prabusind-o definitiv si stergand, cel putin la nivel aparent si simbolic din structura memoriei colective, urmele vechii oranduri a tarilor rusi. Cuvintele ucigasului Kaliaiev spuse cu sententiozitate la locul faptei - „Jos Tarul, traiasca Revolutia!” - pot fi lesne asemanate cu o banala coborare de cortina la final de spectacol, cand, cu trupul strivit in noaptea de 17 spre 18 iulie 1918, la Alapaievsk, Rusia pravoslavnica a dinastiei Romanovilor isi va fi incheiat muceniceste rostul, in vreme ce gurile de foc ale bolsevismului dur sfasiau deja, cu o forta nebanuita, amintirea unui trecut din tesatura caruia imprastiau raze inspre inima poporului rus figuri pline de lumina duhovniceasca, precum cea a Parintelui Gavriil de la Manastirea Eleazar ori a Egumenului Gherman si a lui Alexie Zavoratul - staretii Schitului lui Zosima. Asadar, cerul Rusiei, impanzit dintr-o data de o multime de nori negri amestecati cu sange si cu furtuna, isi inchidea, sub semnul unei amnezii societale nefiresti si intre limitele unui contur geometric cu totul si cu totul imprecis, trecutul recent.

Dupa o prima lectura vizuala a situatiei tragice a Romanovilor, etapa urmatoare, a prospectarii in profunzime a spectacolului duplicitar al istoriei, ne releva ca diferenta exacta, nu aproximativa, dintre reprezentatiile succesive ale destinului tàrinei slave de la Rasarit consta in faptul ca Marele Duce Serghei Alexandrovici fusese obligat de complotisti sa-si plateasca, practic, cu sange forma lui imperiala de libertate, sa o numim, pentru ca, mai apoi, pe urmele neuscate inca, de un rosu aprins, ale mortii, sa fie ridicata o alta paradigma a „libertatii”, libertatea-marfa propusa colectivitatii de adversarul bol?evic, reprezentat aici prin sinistrul asasin Ivan Kaliaiev, insul care, in fata Marii Ducese Elisabeta, a avut inconstienta sa graiasca astfel: „Nu, nu-mi pare rau! Trebuie sa mor pentru cauza mea. Voi muri!” Emblematice ni se arata a fi in contextul dat cuvintele parintelui Mitrofan Srebrianski, tocmai fiindca el define?te foarte bine in Jurnalul personal folosirea fati?a a libertatii ca simplu pretext de inlocuire - cum altfel decat prin moarte crancena - a unui regim politic cu altul: „Tiranilor! Strigati in gura mare despre libertate, in timp ce voi actionati prin forta.” Interesant e faptul ca „modelul” Alapaievsk s-a repetat mereu de-a lungul si de-a latul istoriei lumii, in ipostaze, de regula, controversate, sirul imens de crime savarsite in numele sfant al libertatii continuand, sub varii forme abominabile, si azi, la inceput de secol porno-cibernetic si antiuman XXI.

Imaginile pozitionate in antiteza ofera intotdeauna cea mai relevanta exemplificare in raport cu cele doua fatete ale oricarui subiect analizabil. Personal, una dintre cele mai frumoase ipostazieri ale zeitei Libertate mi se pare a fi reprezentata de privirea-simbol, limpede, lipsita de echivoc, dintr-o scena de film neregizat inca, unde protagonistul masculin, in varsta de noua ani, incearca din rasputeri sa-si smulga de pe trup bucata de sarma ce ii raneste abuziv fiinta. Gandul lui imediat de a evada din vifornita, fie ea si temporara, a coliviei cu pasari moarte si ranjete de diavol e semnul prim nu doar al vocatiei congenitale a umanului traitor care se afla in legatura directa cu libertatea sa totala de miscare, atitudine, cuvant si constiinta, ci si al semanticii majore a starii naturale a persoanei de a exista. Privirea copilului, caznindu-se sa arunce la pamant latul nedreptatii si al umilintei, se poate asimila fara tagada cu echivalentul esentei funciare a libertatii insesi, libertate ce-si inalta cu maiestuozitate statutul identitar deasupra microuniversului glacial al tenebrelor lumii spre a admira in voie estetica unui cer de culoarea noptii presarat la nesfarsire cu nenumarate stele alburii. Schimbarea episodica a unui model ontologic cu altul - antagonic prin constitutia lui dizarmonica si dublat, pe deasupra, de o cruzime omeneasca cu trunchi patologic vadit - nu a putut produce in arhitectura lui launtrica decat o anumita forma agresiva de soc cultural, element contributor in mod decisiv la constructia viitoarei sale maturitati, una de natura protestatara, unde spectrul complex al memoriei, dar si semnificatia corecta a verbului incarcat de suferinta „a neuita”, s-au regasit intotdeauna pe afis in rol principal. Cu toate ca filmul, despre care am facut vorbire anterior, nu e turnat inca pe banda de celuloid, actorul invocat in scena intruchiparii reale a substantivului feminin libertate face parte din compozitia contrarianta a lumii din jur, o lume care si-a masacrat aproape totdeauna cu usurinta florile, iertandu-si de prea multe ori la rand vampele reci si calaii...

Numele lui: Paul Goma - intelectualul alungat vreme de zeci de ani de pe propriul sau pamant, cu o viata cotidiana determinata faptic de un sir de scene definitorii pentru o parte bolnava a speciei umane, unde amprenta duritatii comportamentale a unor Kaliaievi comunisti autohtoni si-a spus cu cvasiconstanta neiertatoare cuvantul. Mai mult, lui Paul Goma, viata i se poate asimila nu numai cu un veritabil maraton ontologic inchinat cu demnitate uneia dintre cele mai pure dimensiuni intrinseci ale Fiintei umane - libertatea -, ci ea ar trebui privita si ca o vocatie singulara a traiectoriei sale telurice daruita in chip generos de catre divinitate. In anumite puncte critice ale istoriei, s-a observat cu usurinta faptul ca modelele concrete de protest individual au intrecut cu certitudine, atat din punctul de vedere a reprezentativitatii, cat si din cel privitor la eficacitatea lor instantanee, in perimetrul intern si global, anvergura miscarilor de opozitie colective. Scriitorul-dizident roman nu a facut nici el exceptie in vremea sa din atmosfera dinamicii fecunde a demersului de impunere in sfera publica si in cea politica a libertatii indelung clamate, fiindca, pana la urma, imaginea acesteia din urma s-a identificat, in cazul de fata, cu insusi destinul tulburator al omului de litere Goma, destin ce tine de geografia specifica a unui spirit luminos, dominat integral de sinceritate si rebeliune intemeiata.

Disociat ideologic, bineinteles, de tortionarii violenti ai regimului comunist manjiti cu „sange pe maini” si pe constiinta, dar si de acei tortionari aparent „cu mainile curate”, transformand insa la ordin persoana din fata lor in hominidul proscris caruia, „atunci cand se uita in oglinda, ii e rusine de sine si de copiii lui”, autorul, printre alte volume, al „Gherlei” si al lui „Ostinato” este astazi mai actual ca oricand, actualitatea lui fiind regasita in substanta fundamentala a subiectului tratat cu durere si profunzime deosebita in scrierile sale - libertatea Fiintei umane, dar si perceptia si raportarea ei la conceptul acesta real intr-un regim politic considerat totalmente inchis si inte granitele unei societati sprijinite, de regula, pe lasitate si compromis vadit, daca se deschidea brusc nisa dialogala privitoare la initierea oricaror actiuni civice si civilizatoare cu tenta generala pozitiva (a se vedea aici continutul sugestiv al celor doua scrisori din anul 1977 adresate de Paul Goma cehului Pavel Kohout si presedintelui roman Nicolae Ceausescu). In creatia si in constiinta scriitorului nostru, libertatea este pretutindeni la ea acasa, asa cum si scriitorul insusi se afla la el acasa in patria la care aspira permanent, patrie numita simplu Libertate. Faptul ca i-a fost inscriptionat in destin sa ajunga nicidecum altundeva, ci in renumitul spatiu cultural francez, parasind in mod obligat ruinele unui univers concentrationar al Estului european din cea de a doua jumatate a secolului XX indeajuns de bine cunoscut pe propria-i piele si caruia, ani la rand, i-a trait, cu maxima intensitate si vointa, clipa, inseamna ca Paul Goma a primit un cadou imens de la divinitate, exilul deschizandu-i-se cu generozitate, pana la urma, ca un imens culoar al creativitatii si al recunoasterii sale valorice la nivel international. Caci, alaturi de Pavel Kohout, dizidentul roman s-a definit ca o constiinta veritabila si, deopotriva, ca un simbol marcant al luptei pentru drepturile omului si libertate de care Europa avea mare nevoie in acel moment.
   
Daca imi va fi dat candva sa scriu o carte despre acest intelectual autohton fortat de autoritatile politice ale vremii sa se stabileasca, in anul 1977, intr-un alt loc al pamantului decat cel in care vietuise pana atunci, probabil ca titlul volumului meu ar suna cam asa: „Curajul are un singur nume - Paul Goma...” Deoarece cum s-ar traduce mai bine atitudinea copilului de noua ani din satul transilvanean Buia, care si-a cerut cu vehementa dreptul sau firesc la libertate, pentru ca, patru ani mai tarziu, tot el sa isi gaseasca puterea interioara de a infrunta organul de Securitate sibian cu scopul de a-i fi eliberati grabnic parintii - familia de invatatori Goma -, decat prin plinatatea semantica a substantivului defectiv de plural „curaj”?!... „O sa va ne-uit eu!”, rostea cu ani in urma autorul „Culorilor curcubeului”. Si n-o facea cu vreun iz suspect de amenintare fatisa, ci cu dorinta de a relata in mod exact, matematic, cronica unei istorii traite de el la modul tragic, ca un philippidian Prometeu inlantuit in varf de Caucaz, o istorie depozitata integral in perimetrul vast al memoriei personale - salas al unor adevaruri mereu tasninde cu vioiciune la suprafata dintre cutele panzei sale pline de criticism obiectiv si expresivitate.

Verbul de pe hartie al lui Paul Goma nu este aidoma unui foc de paie mocnit, care-si rumega cu incetineala rostul, ascunzandu-si in spatele indelung cautatelor metafore adevarurile concrete ale propriei vietuiri. Dimpotriva, avem de-a face aici cu un verb trait in totalitate onest si veritabil, nu pana la despuierea lui de ultima posibila interpretare logica, ci, tocmai fiindca e viu si taios ca o lama lucioasa de cutit (cu viata regasindu-se in carnea lui exact asa cum apare ea in realitate, la dimensiunea sa corect cuantificata), pana la redarea completa a sensului sau profund denotativ. Libertatea, „proiectul imemorial al omului” (Marcel Moreau), nu ramane pentru Goma un simplu punct indepartat de „esenta mitica”, fixat, undeva, pe nivelul superior si intangibil de „cel mai divin dintre visuri”, conform conceptiei aceluiasi scriitor belgian - fiu de tiglar „cu suflet simplu si inima trista” - Moreau. Dimpotriva - si aici intervine factorul novator al gandirii autorului roman (vreme de zeci de ani, iata, apatrid) -, libertatea e un organism activ, completamente demitizat si supus pericolelor multiple (nu un banal concept filozofic insotit de o aura abstracta specifica, rod al formularii si reformularii unor ratiuni individuale cunoscute, si dezvoltat intr-un fel sau altul, doar atunci cand e absoluta nevoie de el), un organism supus disparitiei totale, daca se va incerca a i se interzice ideologic sa mai respire natural oxigenul planetei Pamant, si care necesita intotdeauna manifestari concrete, imediate pentru a exista.

Scriitorul Goma nu naste mecanic in literatura pe care o scrie siruri de fantome fara sens, napustite cu violenta peste clipa prezentului din fasa unui trecut dominat perpetuu de monstri. El are o capacitate unica de a elibera adevaruri fundamentale prin insasi fibra personajelor sale livresti. De fapt, sentimentul pe care ti-l lasa in suflet lectura unui volum scris de dizidentul roman este acela ca adevarul in sine are o nevoie absoluta de toate personajele respective pentru a iesi, cuviincios, la iveala si invers, ele, personajele, se constituie in decupaje perfecte ale sirului de realitati parcurse destinic de acesta. O relatie biunivoca necesara si caracteristica teritoriului de creatie gomian, o epopee muncita a spiritului ce arunca limitele frontierelor lumii in aer, caci radiografia acestei umanitati, pana la urma, si a persoanei ca atare in universul totalitar sufocant se dezvolta pretutindeni la fel, iar reflectarea ei, asa cum a fost si nu altfel, face parte integranta si integratoare din structura intima a scriitorului aici invocat. Personal, vad in Paul Goma expresia plenara a libertatii de exprimare prin atitudinea constanta si fatisa de neinregimentare politica ori de alte naturi, atitudine adoptata cu naturalete de la un capat la altul al vietii sale (oricand subiect de carte sau de film, la randul ei), un firesc ce tine de armonia geometriei launtrice singulare oranduita lui de Pronia cereasca.

Indiferent insa de cum vede un creator de literatura sau altul libertatea - si excludem aici, din start, libertinajul ca tipar acceptat sau impus de vietuire a individului si, implicit, a colectivitatii -, aceasta forma sui-generis a Fiintei umane si, deopotriva, animale de a exista ca atare in Universul demiurgic trebuie sa fie identificata cu atmosfera favorabila, calma, lipsita de tenebre si solutii imorale de circumstanta, unde pot respira toti cei manati, vorba lui Octavian Paler, de „idealuri autentice” ori ba, traind prezentul mistificat, mai mult de nevoie decat de voie, in realitati prietenoase sau, din contra, incarcate de multiple ostilitati. A vedea lumea ca pe un continuu cimitir al miturilor si al propriei tale existente puternic marginite de ratiuni luciferiene azi, a topi credinta cea dreapta in sosul alienant propus multimii de catre diversi filozofarzi teribili din orice veac anost, a nu mai fi in stare sa citesti inlauntrul fenomenelor si dincolo de ele cu bucuria descoperirii unor noi continuturi necesare firii, a accepta cu necartire malignul existential si rana pe care acesta ti-o sapa in carne fara ca sa ai posibilitatea de a elimina nedreptatea facuta, a privi monstrul diavolesc in ochi si a-l lasa volitional sa-ti zgarie la nesfarsit fata ori sa-ti spurce cu neobosita irationalitate trupul, a deveni complet indiferent in fata mortii, ca si cum aceasta nu ar fi un prag inevitabil al vietii catre o dimensiune urmatoare a sa, a relativiza cu buna stiinta adevarul, eticul si esteticul, metamorfozandu-le in principii fundamentale pentru modul contemporan de a fi, bucuria patologica traita in raport cu ultimele batai de inima ale pasarii cazute peste desertul cu premeditare ucis - iata un tablou sumar al captivitatii actuale, de unde e nevoie sa se evadeze la nivel de persoana si societate imediat. Altminteri, cultivarea vadit abuziva a chipului hydrei satanice, care limiteaza prin discurs si actiune directa teritoriul gnoseologicului fascinant, va anula definitiv si constient cea mai frumoasa si ofertanta stare a spiritului de a deveni - Libertatea -, ucigand dreptul firesc al Fiintei de a ridica ochii catre cer pentru a admira, la nesfarsit, o alta forma de libertate, de data aceasta, a materiei - Lumina...                                       
---------------------------
P.S.
1) Am scris acest text in memoria scriitorului Corneliu Leu, omul de cultura care a luptat cu toate fortele domniei-sale pentru a impune in mod oficial Ziua Nationala a Limbii Romane, dar si in amintirea strabunicii mele dinspre mama, Constata Cretu-Georgescu, nascuta exact la doua saptamani dupa moartea lui Eminescu, pe 29 iunie 1889, de Sf. Apostoli Petru si Pavel, vaduva de razboi (este vorba, desigur, despre Primul Razboi Mondial).

2) Si daca tot am abordat aici vastul subiect „libertate” nu din punctul de vedere a abstractiunilor livresti, ci obiectiv, ca un modus vivendi al societatii umane privite in genere, cred ca ar fi, deopotriva, necesar si moral, in masura in care legislatia autohtona a penitenciarelor o permite, sa se realizeze de acolo, din ingradeala oprelii, pentru ca profesionisti de televiziune inca mai sunt destui la ora actuala, o emisiune cu profesorul Gheorghe Mencinicopschi, remarcabilul om de stiinta, care, la fel ca multe nume sonore ale stiintei si culturii nationale, a creat intotdeauna o imagine pozitiva Romaniei prin activitatea desfasurata de-a lungul timpului. E bine a se vedea sau a se revedea, spre exemplu, atat emisiunea „Profesionistii” a Eugeniei Voda (TVR1), cat si cea a doctorului Paul Moraru (Nasul Tv), unde profesorii Gheorghe Mencinicopschi si Constantin Dulcan au oferit in chip plenar, prin expozeele personale, masura inteligentei si a profesionalismului lor de anvergura internationala, alcatuind din cuvinte si pasiune un duet magistral, bineinteles, interpretat in tonalitate stiintifica proprie, fiecare interferandu-i domeniul celuilalt cu un respect destul de rar intalnit azi, indiferent de sfera reprezentata. Ar fi, astfel, de salutat la nivel de societate ca prof. Gheorghe Mencinicopschi, cercetatorul care poate spune atat de mult in cadrul campului sau de afirmare profesionala, sa aiba posibilitatea de a oferi in orice moment adevarate lectii de abordare a fenomenului studiat de domnia-sa de-a lungul anilor si, de asemeni, sa-si sustina cat mai curand toate punctele de vedere stiintifice si in conjuncturi internationale de marca (congrese, simpozioane etc.), cu scopul benefic de a disemina in randurile audientei respective linia actuala de miscare in domeniul cercetarii alimentare, un segment romanesc extrem de competitiv la nivel global de zeci de ani incoace.

Cred ca, mai presus de orice, acestor valori certe, nu contrafacute, ale stiintei romanesti si mondiale trebuie sa li se recunoasca si sa li se respecte o data pentru totdeauna, intr-un fel sau altul, meritele personale, care au generat si vor genera continuu o imagine favorabila tarii noastre in orice moment, oferindu-li-se multiple sanse de actiune si de exprimare in timpul vietii lor. In caz contrar, nu se va sti niciodata cand stiinta poate rata beneficiile unei noi descoperiri importante in directia profesionala vizata. Am sa repet de cate ori va fi nevoie exemplul bunicului meu, care, daca nu i-ar fi acordat ca procuror de caz tanarului inginer stagiar de atunci o sansa unica in temutii ani ’50, scoala hidrotehnica autohtona nu ar mai fi avut niciodata in cuprinsul ei un nume marcant de talia profesorului universitar doctor inginer respectiv de mai tarziu.

Si inca ceva: personal, mi-as fi dorit sa am parte in activitatea mea profesionala anterioara de un director de institut ca profesorul Mencinicopschi, profesionistul capabil sa mentina in viata activitatea de cercetare cu pricina. Cei care au lucrat in proiectare-cercetare ma vor intelege, altii, insa, care nu au avut niciodata vreo legatura cu asa ceva, sigur n-au cum sa intuiasca drama reala din sufletul unor oameni cu vocatie, dedicati trup si suflet caii alese, si vor zambi, probabil, cu un urias dispret infipt pe figura. Pentru acestia din urma, libertatea in sine nu exista nici ca identitate si, implicit, nici ca sens major, o importanta covarsitoare in propria-le viata neavand-o decat falsul statut social obtinut prin mijloace ilicite diverse.    


Magdalena ALBU
Bucuresti
29 iunie 2015
Sf. Apostoli Petru si Pavel


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page