Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Mitul progresului

          Desi numai bunul Dumnezeu este original la modul absolut, El – potrivit planului divin – creand vazutele si nevazutele fara vreun model, totusi, obisnuim sa-i numim „originali” pe semenii care, in gandire, limbaj, comportament sau vestimentatie, se abat prin ceva anume de la linia comuna statornicita de traditii (vechiul devenit obisnuinta), moda (noul care-si incearca norocul) si normele de convietuire in comun. Si in acele clipe uitam ca Martin Heidegger, dupa ce l-a citit pe Aristotel, a ramas surprins cate banalitati a putut insira „cea mai cuprinzatoare minte a antichitatii”, cum a fost alintat marele ganditor grec de catre Karl Marx.

            Prin urmare, mai corect este sa-i privim pe oameni ca pe niste imitatori: Cei multi (grosul omenirii), uita de natura si, din apriga dorinta de-a fi cineva in plan social, ii imita ba cu zel, ba cu slugarnicie pe avutii si puternicii zilei, asa ca, pierzandu-se pe ei insisi, sfarsesc prin a deveni niste ilustri anonimi; cei putini (artistii, ganditorii si savantii vizitati de genialitate), uita de ei insisi si de ceilalti semeni in uriasul efort de-a imita natura, respectiv de-a o cerceta cat mai temeinic, par ciudati si caraghiosi, intr-un cuvant originali, asa ca, tinand mortis sa stie cat mai mult pentru a da omenirii cat mai mult, sfarsesc prin a fi cineva.

            De altminteri, nu spunea Francis Bacon ca arta este un surogat al naturii? Dar tot el sustinea ca „omul atata poate, cat stie”. Fireste, este adevarata si reciproca acestei constatari cu forta si valoarea unei axiome – „omul atata stie, cat poate”...

            Cam la fel stau lucrurile si cu progresul. Pentru evolutionisti, binomul evolutie- progres este mai presus de orice indoiala, caci dupa Darwin, de pilda, selectia naturala constituie factorul de capetenie al progresului organic.

            In schimb marele pesimist german Arthur Schopenhauer avea o parere diametral opusa: Inteligenta nefiind decat preaplecata sluga a vointei, iar vointa fiind condamnata sa ramana o eterna creatoare de dorinte, prin urmare, o cauza vesnica de suferinta, deoarece – ne asigura ganditorul – orice dorinta este expresia unei suferinte, „progresul, in care cred atatia oameni cu atata naivitate, nu e decat o trista amagire”.

            Hegel la randul lui sustinea ideea ca progresul intelectual al omenirii este limitat, mai exact ca trebuie sa se opreasca, practic nemaiavand ce sa urmareasca, dupa ce spiritul individual isi da seama ca-i identic cu restul lumii si, drept urmare, se reintoarce la Ratiunea cosmica, factorul spiritual asezat de neamt la originea Universului.

            Inaintea celor doi germani, scriitorul francez Jean Jacques Rousseau s-a ridicat impotriva increderii oarbe a lui Francis Bacon in progresul omenirii „prin dezvoltarea corespunzatoare a artelor tehnice”, sustinand ca „dezvoltarea stiintelor si artelor nu face lumea mai buna si mai fericita, ci, dimpotriva, mai rea si mai nefericita”. De unde, ne spune P.P.Negulescu in Destinul omenirii, „credinta lui Rousseau ca omul, de cand a inceput sa gandeasca, a devenit un animal corupt si, prin urmare, nefericit”, precum si celebrul lui indemn adresat omului de pretutindeni de-a se intoarce la natura.

            Cum o asemenea intoarcere nu numai ca era imposibila, dar a si fost zdravan luata in tarbaca de sarcasmul neiertator al lui Voltaire (cica atunci cand citea cartile lui Rousseau, il apuca o pofta grozava sa umble in patru labe, dar cum trecusera vreo sase decenii de cand pierduse obiceiul de-a umbla astfel, lasa altora mai capabili ca el o intreprindere atat de serioasa), J.J.Rousseau a luat-o pe calea reformelor, prilej binevenit pentru a-si dezvolta ideile in cateva opere faimoase, unde – in pofida decadentei omenirii – admite posibilitatea unui progres relativ.

            Inceputul, ne spune reformistul Rousseau, trebuie sa revina reformei individuale printr-o educatie mai buna – tema romanului Émile; indreptarea trebuie continuata cu reforma vietii de familie, ideea centrala a romanului Noua Héloïse; vine la rand completarea indreptarii, ba poate chiar desavarsirea ei prin reforma statului expusa in celebrul Contract social.

            Puternic influentat in tinerete de Lumea ca vointa si reprezentare, opera fundamentala a lui Schopenhauer, Fr. Nietzsche completeaza vointa schopenhaueriana de a fi (vointa inteleasa ca substratul metafizic al intregului Univers) cu vointa de putere, pasul decisiv inspre conceperea supraomului. Apoi, preluand si aplicand la societatea umana conceptul darwinist al selectiei naturale, discipolul in discutie dezavueaza pesimismul maestrului vizavi de progres.

            Da, ne asigura Nietzsche, progresul are loc prin afirmarea vointei (trecerea de la virtualitatea numenala la actualitatea fenomenala) si prin selectia naturala a indivizilor (ca peste tot in lumea viului, izbandesc si se afirma doar cei puternici), insa numai si numai dupa ce morala altruista a sclavilor (morala crestina) va fi inlocuita cu morala egoista a stapanilor.

            Apoi a venit randul lui Jacques Maritain ca, de pe pozitii ultracatolice, sa nege ca in lumea materiala exista progres („Desi lumea are evolutie, nu putem totusi afirma ca ea progreseaza”), a lui Oswald Spengler sa sustina inevitabilitatea declinului Occidentului, a lui Nikolai Berdiaev (adversarul ideii de progres, dar partizanul intruziunii misticismului oriental in viata spirituala occidentala), a lui Keyserling, care la randul lui vorbeste de „absurditatea intelectualismului apusean” si de necesitatea intoarcerii la misticismul oriental, a lui Rémy de Gourmont cu pretinsa lege a constantei intelectuale („Dupa cum n-a existat si nu poate exista un progres intelectual, tot asa n-a existat si nu poate exista un progres etic”) si a lui Léon Daudet, pentru care evolutionismul este orbul care cara in spate progresul paralitic: cade orbul, cade si paraliticul...

            Nota: In articolul Progresul material si regresul moral, cele doua fete ale omenirii mi-am expus parerea in aceasta chestiune. Raman la acel punct de vedere, deoarece el este concluzia nenumaratelor observatii directe, cele mai multe dintre ele de data recenta (nabadioasa perioada postdecembrista). Fireste, in situatii de acest gen se adevereste spusa: Cate capete, tot atatea pareri. Da, este necesara diversitatea opiniilor, intrucat din infruntarea lor iese la iveala adevarul. Dar la fel de necesar este ca toate punctele de vedere sa aiba o baza sau, mai bine zis, o perceptie comuna asupra conceptelor in dezbatere.

            Iata motivul pentru care inchei cu explicatiile din Mic Dictionar Filozofic, Editia a II-a, Bucuresti, Editura Politica, 1973, pentru cele doua concepte: Evolutie (in sens larg) – proces de dezvoltare, care cuprinde atat schimbarile cantitative, cat si pe cele calitative; Progres – categorie ce desemneaza sensul ascendent al dezvoltarii si care priveste acele aspecte ale dezvoltarii prin care se constituie o etapa calitativ superioara.

 

            Sighetu Marmatiei,                                                               

George PETROVAI

                21 oct. 2015

 

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page