Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

DE LA ALVEOLA UMANA A LUI ESTRADA, LA SEMIOTICA IMPERIALISTA A NEIUBIRII

Magdalena ALBU


120 de ani de la nasterea scriitorului Ezequiel Martinez Estrada
    
Pur si simplu, il iubesc pe Ezequiel Martinez Estrada, iar motivele mele sunt diverse. Il iubesc pentru ca s-a constituit in acel soi de intelectual aparte, spijinit pe temelia intotdeauna sigura a autodidacticismului constructiv. Il iubesc pentru ca si-a apropriat cu voluptate nelinistea tristetii, reusind sa redea plenar dansul in spirala al infinitului sau launtric. Il iubesc pentru ca a fost haruit de celestitate sa nasca simboluri autentice spre a defini in detaliu sufletul Argentinei, cu luminile si cu umbrele lui triste si prafuite cu tot. Il iubesc pentru ca nu a vazut in omul obisnuit al pampei - cel care stia sa poarte in felul lui un dialog ascuns cu firul de iarba miscat din toate partile de vantul neocrotitor al campiei - barbarul unei comunitati nonculturale dominat, in genere, doar de instincte primare ori semenul inferior caruia nu trebuie sa i se acorde decat un vadit dispret erodant de catre Alteritate. In fine, il iubesc pe Estrada fiindca, prin firea lui, a fost un veritabil inaintevazator al lumii acesteia, reusind sa  patrunda cu ochii mintii si cu cei trupesti dincolo de pojghita aparenta a realitatii si sa descopere cu bucurie in sufletul pustiului argentinian insusi sufletul primordial al locuitorilor sai - oglinda unde infinitul mare isi reflecta, in fiece moment al zilei si al noptii, maretia-i greu de cuprins in cuvinte, cu toate ca aceasta oglinda nu i-a putut raspunde niciodata la fel de onest Cerului cu invariabila ei opacitate cvasidezumanizanta.

Caracterizat de o eruditie desprinsa parca din fecunditatea spiritului mereu ardent al Renasterii, scriitorul nascut in San José de la Esquina (Provincia Santa Fe) a daruit culturii universale una dintre cele mai cuprinzatoare exegeze care s-au scris vreodata despre spatiul argentinian al vremii lui, exegeza intitulata definitoriu „Radiografia pampei”. O revelatie pentru mine aceasta patrundere rascolitoare a lui Martinez Estrada in adancul Sinelui propriu si in cel al toposului natal, situat periferic, sub raport geografic, pe continentul Americii Latine. Edgar Papu il compara pe autor cu Feodor Mihailovici Dostoievski in ceea ce priveste demersul sau lucid de a cerceta lucrurile pana in esenta lor primara, ireductibila, deoarece capacitatea aproape singulara, pana in prezent, a lui Estrada de a sonda nonapologetic straturile de suprafata, precum si pe cele de adancime ale umanului intalnit in cale si ale teritoriului strabatut, alcatuieste cu vadita obiectivitate diagnoza integrala a spiritualitatii si a civilizatiei din Argentina primei jumatati a secolului XX, cartea fiind publicata, dupa cum se stie, in anul 1933.     

Totul are memorie in teatrul divers al pampei. Si oameni, si plante, si pietre, si aer, zvacnesc cumva in acelasi ritm imemorial al locului. Caci „Radiografia” lui Estrada se prezinta aidoma unui film al vietii bine definit, cu repere geografice fixe si cu radacinile infipte milenar in dizarmonia ametitoare a unui orizont spiritual unic, a carui amplitudine este sporita, din pacate, de ceea ce domina devastator intinderea - dezumanizarea umanului ca specie. Poate ca nu suntem prea departe de adevar, atunci cand afirmam aceste lucruri, fiindca Martinez Estrada ni se infatiseaza drept acea constiinta care decripteaza, pe de o parte, tainele viitorului omenirii, precum Efrem Ieromonahul de la Schitul Vatopedin „Sfantul Apostol Andrei”, iar pe de alta, el este un consacrat scrutator (de tip renascentist, iata, prin arhitectura vasta a cunostintelor expuse) al trecutului si un semiotician desavarsit al interactiunii perfecte dintre natura si om. De-a lungul si de-a latul pampei, fiecare entitate, in care zvacneste puternic sau molcom viata, comunica, printr-un joc arhaic al reflexelor capatate si al ratiunii, cu sufletul ce anima in permanenta forma. Si asta, fiindca, pentru scriitorul argentinian, pampa nu reprezinta doar un topos oarecare al pamantului caracterizat de o serie de coordonate exacte raportate la planul general al planetei. Si nu este nicio metafora izolata, unde autorul a incercat sa inchida inlauntru-i principii felurite, particularitati zonale, descrieri fenomenologice demne de mentionat s.a.m.d. Ea depaseste in mod vizibil aceste laturi completamente restrictive, pozitionandu-se fara echivoc in registrul larg al semnificarii continutului, pe care unitatea sau, mai bine zis, in cazul de fata, complexul de unitati culturale distincte aici analizate il predetermina.     

Pentru Estrada, pampa si lumea ei inseamna o multime imensa de semne definitorii, pe care incearca sa le supuna in carte unei explicitari exacte si volitional incarcata de detaliu fin. Raporturile zilnice sau ocazionale ale omului cu elementele naturii sunt fratesti, simbiotice, de maxima intimitate a comunicarii si de comuniune, in acelasi timp. Ciclitatea anotimpurilor implica, la randul ei, o larga perspectiva a cunoasterii integrate si integrale pentru fiinta umana a pampasului aflata intr-un proces continuu de inadecvare cu mediul din care, prin lucratura sordida a destinului, este parte. Radiografiat totul cu minutie si in mod dual - pentru ca, in opozitie cu echilibrul stabil indus de prima parte a cartii, ganditorul intra temerar si in geometria discutabila a metropolei, Buenos Aires-ul, ca un contrapunct necesar ce vine sa anticipeze cu precizie declinul moral al viitorului acesteia si, in genere, al lumii -, pare ca ni se deruleaza halucinant prin fata ochilor insasi banda de celuloid a sufletului Argentinei, in cea mai elevata si fidela schita a sa.       

Pampa inghite cu voluptate evolutia pozitiva a spiritului metropolitan, ne spune Martinez Estrada, pentru ca ea reuseste sa isi impuna cu duritate legea in fata unei civilizatii incipiente. Dezumanizarea, delincventa, instinctualizarea disperata a individului vorbesc laolalta despre un esec al conglomeratului cosmopolit urban in fata cortexului nivelat al campiei. Ca atare, supravietuirea omului in alveola geografica, dar si in cea politica intoarse atat de hotarat impotriva sa capata sensuri specifice. Barbaria unei existente neofertante si nefiresti de dure, aproape reptiliene, dupa E. Papu, traite de acesta la modul tragic in miezul violent al intinderii a dezvoltat o serie de complexe nevindecabile asupra psihiei umane, complexe care si-au prelungit tentaculele pana in poligonul pervertit al Buenos Aires-ului, dar si „tot soiul de excrescente negativ-morale” (Edgar Papu) ivite in vidul campestru si de constiinta precizat. Asa vede lucrurile Estrada. Pentru el, tarele imprimate genetic de-a lungul vremii fiului pampei nu pot fi anulate niciodata de stropul civilizator pe care il naste cu titlu identitar metropola. Descoperim, iata, aici nu numai chipul luciditatii iesite din comun a autorului „Radiografiei”, ci si doza uriasa de tristete a sa in raport cu sufletul navalnic al Argentinei, in creuzetul caruia materia si antimateria se topesc, deopotriva, cu un firesc mai putin obisnuit, ca si cum ele ar fi convietuit astfel inca din scena primara a Facerii.   

Ezequiel Martinez Estrada a iubit in mod absolut pamantul Argentinei. Poate tocmai de aceea „Radiografia pampei” este si cel mai elocvent referential literar de pana acum pentru intreaga cultura a lumii in ceea ce priveste conturarea cu obiectivitate a relatiei antagonice dintre stadiul de barbarie si nivelul de civilizatie coexistente pe teritoriul unei tari. Estrada nu a vazut in raportul acesta de vizibila excludere dintre cele doua notiuni anterior specificate, pe care le-a ascuns cu intentie in forma distincta, dar deloc abstracta a matricei simbolurilor - si avem de-a face aici cu un grad maxim de autenticitate in sfera creatiei literare a secolului XX -, o ameliorare a discrepantelor indiscutabile dintre Trapalanda si Arghiropolis ori o anumita influenta pozitiva dinspre oras catre campie. Dimpotriva. El a observat agresiunea de neoprit a salbaticiei asupra metropolei, dar si faptul ca aceasta din urma a ajuns sa reprezinte, mai degraba, produsul nefast al interactiunii dintre doua structuri diferite intre care hiatusul s-a instaurat, inca de la inceput, cu destul de multa evidenta. Despre notiunea de libertate a fiintei cu apucaturi de reptila in concertul zgomotos al supravietuirii campestre, din nefericire, nu se poate discuta aici cu larghete.

Cu toata fiinta ei de ierburi si de lut, pampa isi transcende propria metafora si realitate, capatand, prin verbul patimas al lui Martinez Estrada, contururi precise de mit. Un mit netacut insa, care covarseste si subjuga fiinta, deoarece lupta indarjita dintre om si demonul supravietuirii din prezentul sempitern a obligat nobletea spiritului sa-si piarda in vreme definitiv consistenta. Cu alte cuvinte, in cartea lui Estrada, limitele umanului incep sa se nasca fortat in ecosistemul dizolvant pentru trairi sufletesti inalte al campiei, iar efectele lor negative sa se imprastie mai apoi cu repeziciune, ca intr-o algoritmie predeterminata a raului, dincolo de zidurile cetatii moderne a Buenos Aires-ului, in suflul fierbinte al unui oras, care primeste intotdeauna cu nesat ceea ce respinge, pe de alta parte, vehement. Propunerea pe care o face, de fapt, scriitorul argentinian este modelul real, la dimensiuni reduse, al crizei de identitate in care se zbate si dupa sapte decenii, iata, de la conceperea cartii sale, lumea. Acest lucru dovedeste faptul ca Ezequiel Martinez Estrada a posedat nu numai o eruditie reliefata cu stralucire si responsabilitate in opera sa, dar ca el a fost si un ganditor vizionar, care a anulat in maniera proprie toate barierele timpului fizic, stilizand, cum nu se poate mai reusit, practic, doua destine suprapuse: cel al pampasului argentinian si cel al postmodernitatii metamorfozante de azi.                               

Din lumea vantoasa de acum aproape un secol a pustiului sud-american asezat cu fata catre Atlantic si spatele catre civilizatie si pana la realitatea profund dezarticulata, cel putin pentru moment, a inceputului de veac XXI, avem de-a face cu o trecere semnificativa din sfera istoriei concrete a trecutului in alveola social-culturala a prezentului cu aspect intunecat, asubstantial din punctul de vedere a structurii sale si cu o identitate asumat luciferica, unde relativizarea adevarului pare ca este, la o prima incercare prospectiva, unul dintre cele mai distructive lucruri aruncate in ochi umanitatii de catre noul ev postmodern. La o lectura secunda, insa, a fenomenologiei complexe din contemporaneitate, relativizarea in sine a adevarului incepe sa capete oarecum legitimitate, transformandu-se brusc in spatiul minimal al unei brese extrem de necesare, pana la urma, pentru a clarifica in detaliu o anume situatie concreta. Este si singura parte pozitiva, de altfel, pe care i-o putem atasa acestui nou principiu dominator al actualitatii.         

O semiotica a imperialista a neiubirii... Personal, asa as caracteriza romanul lui Umberto Eco - „Numele trandafirului”. Caci, inlauntrul sau, decriptarea dupa un algoritm impus a mitului macabru al crimei se desfasoara intr-o atmosfera hranita pana la saturatie cu cadavre, unde multimea semnificatiilor intens cautate, cel putin la nivel de aparenta, dispar topite toate intr-un mister inaccesibil nu numai timizilor neofiti, ci si marilor initiati ai momentului. De la opera literara in sine si pana la recentul discurs public al autorului cu accente profund dispretuitoare in raport cu o anumita categorie de persoane, e un pas semnificativ, deoarece mesajul diseminat aduce, de fapt, in planul analizei prezente relatia totalmente compromisa dintre autointitulata elita planetara si mase, de esecul cultural al carora elita poarta o vina principala prin repozitionarea voita, in primul rand, a centrului de greutate al comunicarii sale din sfera interactiunii societale firesti in perimetrul unui nefast autism restrictiv si disonant cu ceea ce definim drept stare de firesc a normalitatii. Un tip de orgoliu nejustificat si condamnabil, pana la urma, valorizat, iata, printr-un pret extrem de mare intr-o lume permanent asasinata spiritual in numele semnului imobil al crucii intoarse a urii.     

Ma abtin, totusi, de la a cataloga discursul public al lui Eco ca fiind unul al urii, pentru ca nu pot atasa, pur si simplu, acest substantiv cu incarcatura semantica negativa personalitatii complexe a scriitorului. As spune, mai degraba, ca este un monolog construit pe echilibrul instabil, repet, al neiubirii, gandindu-ma la pecetea de ordin estetic pe care i-o imprumuta, intru exemplificare, Roland Barthes trandafirului, anume aceea de simbol vegetal al pasiunii. Prin opozitie cu semioticianul francez, Umberto Eco nu distribuie insa o semnificatie a lui, aparte, trandafirului, ci ii umple acestuia intreaga natura de un sens neprecizat, sa-l numim, transformandu-l in purtator de metafora intunecata a crimei. Avem libertatea de a insera acest atribut titlului cunoscutei sale carti. E, practic, un mesaj care vine insistent dinspre cuvinte catre cititor, intruchipand un soi de realitate lugubra, unde floarea cu spini ucide, incetul cu incetul, viata, expediind in spatiul faptelor ilegale feroce divinul din om si, finalmente, imputinandu-i acestuia definitiv multitudinea de sensuri a codului sau specific existential. Pana la urma, „semiologul imperialist” italian se loveste in propriul lui discurs public de insasi exercitiul de a privi cu obiectivitate teritoriul virtual direct in ochi. Caci, daca mitului, dupa Barthes, „timpul si cunoasterea nu-i vor adauga nimic, dar nici nu-i vor lua nimic.”, intr-un mapamond nepopulat la tot pasul cu Einsteini creativi, lui Eco, intretinerea de raporturi nenaturale cu semnificantul si semnificatul jocului circular al realitatii prezente in substanta invizibila a fibrei optice i se intoarce impotriva, nascand, astfel, dint-o data, paradoxul contrazicerii cu propriile-i idei, ceea ce la Ezequiel Martinez Estrada era completamente exclus.  

Sa fie oare, ne intrebam, discursul lui Eco unul ce anticipeaza puternic o criza semiologica actuala, care vine sa sublinieze necesitatea repozitionarii acesteia in contextul aparitiei retelelor sociale constituite, in mod evident, in purtatoare de material semiotic abundent, dar si intr-un segment absolut necesar de cercetat al domeniului extins al comunicarii de masa?!... Personal, asa as decripta cele sustinute recent de catre scriitorul italian, fapt care nu presupune cu niciun chip reinterpretarea conglomeratului sau operistic anterior creat, ci, dimpotriva, acesta trebuie sa fie considerat insasi baza fundamentala de sprijin pentru realizarea analizei de fond a fenomenului de curand aparut. Interesant de remarcat aici e un aspect funciar, anume acela ca raportarea cercetarii in sine are drept axe dominante atat forma, cat si continutul semantic al expresiei scrise, care capata caracter de materialitate tangibila, pe langa toate celelalte axe secundare legate de sfera publicitara, de cea a elementelor audio-video, iconice ori de alte naturi integrate intr-o astfel de modalitate comunicationala de tip recent. Continutul expresiei scrise, de pilda, ca marca identitara a campului semiotic specific subiectilor umani, devine, iata, un puternic generator de informatie culturala, de la care se poate pleca oricand in alcatuirea unei diagnoze precise, insa nu la nivel general comunitar, ci doar la nivel de individualitate concreta. A amesteca entitatile psihice intre ele si a formula o concluzie cu totul si cu totul neconforma cu realitatea ca atare denota un principiu de critica a constiintei sociale complet eronat ca modalitate de a privi dincolo de ceea ce suntem invatati a vedea in mod obisnuit in juru-ne. Cu alte cuvinte, deslusirea denotativa sau conotativa a corpului lingvistic propus de un subiect in parte nu numai ca reprezinta o mare provocare pentru un specialist, dar il si indreapta pe acesta catre o latura distinctiva a modelului semiotic ales, model de o complexitate vadita, unde pot fi descoperite o multitudine de semne incarcate de emanatii spirituale noi. Spatialitatea virtuala devine, in acest caz, o spatialitate obiectiva, puternic semnificanta, formata dintr-un sistem de coordonate fixe, e-adevarat, uneori, mai greu, alteori, mai usor deslusibile din punctul de vedere a continutului formei construite, un teritoriu care cheama catre el semiotica - si aici il citez pe Eco - nu ca pe o „teorie a minciunii” globale, ci ca pe o disciplina necesara de stabilire a tuturor fatetelor specifice acestui nou rit comunicativ. Intalnim aici un perimetru plin de semnificatii diferite, caracterizat de un limbaj propriu, care poate ramane la nivelul binecunoscut de limbaj-obiect sau poate imbraca si haina meta-limbajului, transformandu-se, uneori sau de cele mai multe ori, chiar in ceea ce Barthes denumea explicit „rostire mitica”.

Dupa cum se stie, „forta interpretarii” limbajului folosit in arta, daca facem trimitere la ceea ce corect sublinia Gombrich, ramane singurul vector logic in stare sa elimine eroarea de citire a oricarei ecuatii plastice propuse publicului de catre creatorul de mesaj, in speta pictorul, perceperea formei lui solide, daca facem trimitere la Ruskin, devenind „in intregime o chestiune de experienta.” (spre a nu ajunge sa se metamorfozeze integral intr-o iluzie optica inerenta), dar si una de traducere diferita dintr-un limbaj in altul prin intermediul asocierilor emotionale proprii, de lectura personalizata, sa o numim. Sub acest unghi specific de interpretare ne-am gandit a aseza, initial, partea din discursul public al scriitorului italian U. Eco ce viza dreptul la cuvant al „legiunilor de idioti” prin intermediul retelelor de socializare. Ulterior insa, parcurgand din nou „Semiotica” sa, descoperim cateva lucruri interesante, pe care ne-am gandit ca e bine a le reda in acest context, si anume: ”Va fi mai prudent sa afirmam ca, in orice caz, exista o interactiune foarte stransa, si pe mai multe directii, intre viziunea despre lume, modul in care o cultura pertinentizeaza pro­priile unitati semantice si sistemul semnificantilor care le denumesc si le ‘interpreteaza’. Procesele de schim­bare de cod au loc cand aceasta interactiune nu este acceptata ca naturala si este supusa unei revizuiri critice. Acestea sunt cazurile in care intr-o cultura data un camp semantic organizat intr-un anume mod incepe sa se destrame, pentru a lasa locul unui alt camp altfel organizat, admitand ca e greu ca aceasta „schimbare a garzii” sa se petreaca fara traume, ca este mai usor sa coexiste vreme indelungata campuri semantice complementare sau chiar contradictorii.” Pana aici, nimic de adaugat. Mergem mai departe si constatam faptul ca „Uneori acest fenomen este sursa de confuzii, alteori de discutii, alteori chiar sursa de stimulente creatoare; aproape intotdeauna feno­menul caracterizeaza scindari culturale care sunt in acelasi timp scindari de clasa.” In epoca relativizarii cu orice pret a adevarului, acesta sa fie el, oare?!... Cu indoiala fireasca strecurata in suflet, continuam sa citim: „Intr-adevar, a denumi (si a manca drept) |caviar| cele mai ieftine ‘icre’, a oferi drept |cognac| o bautura produsa in afara provinciei Charente, sau a crede ca |spumos| este un alt nume pentru |champagne|, sunt comportamente si moduri de a gandi si de a percepe faptele specifice celor ce apartin claselor neinstarite.” Nu cred ca ar mai fi necesar vreun comentariu adaugitor aici, raportul dintre cele scrise si cele afirmate public de semiolog fiind unul de similaritate vadita.

Daca atasam insa, citandu-l tot pe Eco, cateva fraze ce privesc analiza sumara a continuturilor culturale, atunci ne intrebam cu obiectivitate cum a putut fi construit discursul sau public vehement pe o schema de gandire situata  in totala contradictie cu ceea ce sta prins in randurile de mai jos, scriitorul excluzand din start in monologul rostit tocmai ceea ce accentua puternic in „Semiotica” sa, si anume:: „codurile, acceptate fiind de societate, construiesc o lume culturala care nu este nici actuala, nici posibila (cel putin in termenii ontologiei traditionale); existenta ei este de ordin cultural si constituie modul in care o societate gandeste, vorbeste si, in timp ce vorbeste, rezolva sen­sul propriilor ganduri prin alte ganduri si pe acestea prin alte cuvinte. Caci daca gandind si vorbind o societate evolueaza, se dezvolta sau intra in criza chiar si atunci cand are de-a face cu lumi ‘imposibile’ (cum se intampla in cazul textelor estetice sau al asertiunilor ideologice), teoria codurilor este destul de preocupata de natura ‘culturala’ a acestor lumi si se intreaba cum sa faca pentru a ‘ajunge’ la continuturi.” Sa nu fi observat autorul „Numelui trandafirului” tocmai multitudinea de continuturi existente in comunicarea complexa de tip virtual, asimiland-o, fara niciun fel de argumentatie clara si raspicata, practic, cu o multime vida inexpresiva si, totdeodata, lipsita de orice detaliu semnificativ?!... Iarasi ne indoim, caci experienta de-o viata a semiologului isi poate spune oricand cuvantul. Sa fie atunci o simpla eroare de lectura personala a realitatii sau doar un joc pr-istic obisnuit?!... Momentan, nu stim cu exactitate, asa ca nici nu putem hazarda in a formula vreo concluzie in aceasta directie cu orice pret.  

Pana la urma, izbucnirea unor asemenea discursuri individuale cu caracter public impotriva unui anumit segment al umanitatii, prin care se practica un soi de apostrofare a maselor de subiectivitati asa-zis ignorante, mergandu-se pe ideea catalogarii lor drept superficiale si inadecvate din punct de vedere cultural, ca sa fim eleganti in exprimare, este ea efectul principal al limitelor propriei ratiuni critice a semiologului italian, o bariera interioara aparuta in mentalul acestuia de a exercita si un alt tip de lectura a semnelor multiple si evidente din spatiul retelelor de socializare, cu toate ca domeniul foarte larg al semioticii implica el insusi o deschidere plina de comprehensiune si generozitate a specialistului in raport cu arhitectura complexa a nenumaratelor unitati culturale existente acum pe plan global, sau e vorba aici despre cu totul si cu totul altceva, sibilinic, ce, deocamdata, nu ni se desluseste cu rapiditate gandirii?!... Desigur, nu vrem sa credem ca cele spuse public de Umberto Eco se vor constitui cat de curand intr-un pretext al interzicerii legale a exprimarii cetatenilor planetei Pamant prin intermediul retelelor de socializare. Caci, in epoca neagra a manipularilor in masa, ele raman, practic, un camp de cercetare deschis celor avizati in a citi realmente cu claritate si bune intentii interpretative continutul incorporat al tuturor semnelor aparute in cadrul acestui rit de comunicare. Cred ca a venit timpul sa se renunte la ideea de definire a semioticii generale drept „teorie a minciunii”, dar si la faptul ca, „De cate ori exista semnificare, apare posibilitatea de a o folosi pentru a minti.”, asa cum vede insusi Eco lucrurile, idei pe care i le respectam, de altfel, fara dar si poate, si sa se recurga la o noua viziune coerenta despre semiologie, ca teorie a expansivitatii cunoasterii sub aspectele ei cele mai diverse.   

Daca Ezequiel Martinez Estrada, ca intr-o matematica exacta a spiritului, a cautat tot timpul sa gaseasca in carnea realitatilor diverse adevaratele semnificatii sui-generis pe care le presupuneau individual si simbiotic metropola si pampasul, Umberto Eco lasa, in schimb, larg deschisa poarta interpretarilor felurite, propunand, astfel, o cromatica iesita din spectrul binecunoscut al artei plastice, cu o lumina care poate imprastia, uneori, intunericul si cu un intuneric ce nu e intotdeauna capabil sa genereze, cu o forta impresionanta, lumina. Autorul „Radiografiei pampei” si cel a „Numelui trandafirului” sunt, neindoielnic, doua repere constante ale culturii mondiale, care vor invita mereu la reflectie adanca si la critica pe masura, acolo unde e cazul. Personal, raman la iubirea declarata pentru Estrada, pentru ca scriitorul argentinian a stiut intotdeauna cu multa precizie faptul ca in sufletul vulcanic al pampei traieste ascunsa vibratia superioara a mitului etern, iar adevarul ancestral, nesupus relativizarilor fluctuante ale istoriei, reprezinta pentru mine cea mai atractiva definitie a realitatilor lumii aceste.
       
P.S. Nu numai Umberto Eco a avut in ultima vreme un discurs public nepotrivit, ci si unele persoane din spatiul autohton, pe care, inainte de a realiza o serie de catalogari eronate asupra anumitor segmente umane, i-as invita sa-i citeasca opera lui Ezequiel Martinez Estrada si sa descopere in acolo respectul acestuia fata de Om si demnitatea lui.
     
MAGDALENA ALBU
6 august 2015
Schimbarea la Fata a Domnului


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page