Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Vamesul si Fariseul

A mai spus si pilda aceasta pentru unii care se incredeau in ei insisi ca sunt neprihaniti, si dispretuiau pe ceilalti: "Doi oameni s-au suit la Templu sa se roage; unul era Fariseu, si altul Vames. Fariseul sta in picioare, si a inceput sa se roage in sine astfel: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, hrapareti, nedrepti, desfranati sau chiar ca vamesul acesta. Eu postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate veniturile mele. Vamesul sta departe, si nu indraznea nici ochii sa si-i ridice spre cer; ci se batea in piept, si zicea: Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul! Eu va spun ca mai degraba omul acesta s’a pogorat acasa socotit neprihanit decat celalalt. Caci oricine se inalta pe sine, va fi smerit; si oricine se smereste pe sine, va fi inaltat.” (Luca 18,10-14).

In Biserica Ortodoxa de rit bizantin (constantinopolitan), Sarbatoarea Invierii Domnului este precedata, in calendarul bisericesc, de o perioada liturgica de zece saptamani, numita Triod. Perioada Triodului este alcatuita din trei saptamani pregatitoare intrarii in Postul Mare si din inca sapte saptamani care constituie efectiv Postul Pastelui. In prima duminica a acestei intense perioade liturgice pre-pascale, in care staruim mai mult ca altadata intru sfintele nevointe ale postului, rugaciunii si faptelor bune, Biserica a asezat ca lectura evanghelica cunoscuta Pilda a Vamesului si Fariseului — o pagina evanghelica deosebit de importanta pentru viata noastra de credinta, pentru mantuirea noastra, o pagina pe care o pune inaintea sufletelor noastre ca pe o Oglinda a Adevarului in care este absolut necesar sa ne privim pentru a putea ajunge la Inviere.

Alegerea acestei Pilde din Invatatura Mantuitorului nu este deloc intamplatoare, caci miezul ei este relatia dintre Om si Dumnezeu descrisa ca rugaciune, smerenie, sinceritate — cu alte cuvinte contributia omului in conlucrarea cu Harul lui Dumnezeu in opera sa de continuare a Creatiei, a plasmuirii Omului dupa Chipul si Asemanarea lui Dumnezeu, opera ce culmineaza cu invierea din morti si impartasirea vietii vesnice dumnezeiesti.

Povestirea este foarte simpla: doi oameni merg la Templu sa se roage. Iisus Hristos le face radiografia sufletului si la sfarsit pronunta sentinta: unul e ascultat, iertat, indreptat, mantuit — celalalt nu.

Cel iertat, salvat este un pacatos, un Vames, un perceptor fiscal si face parte dintr-o categorie sociala cu evlavie dispretuita de evrei. Nimanui nu-i place sa i se ia banii – imaginati-va bunii nostri frati mai mari intru credinta ce sentimente puteau sa aiba fata de Vamesii care colectau banii de la ei pentru cotropitorii Romani. Dar Dumnezeu il vede cu alti ochi – ce ochi senini si limpezi si blanzi! – pe acest Vames, vede sinceritatea lui, il vede recunoscandu-si mizeria, pacatosenia, nevrednicia de a ridica ochii sai la Dumnezeu, il vede invocandu-i iertarea. Si Dumnezeu i-o daruieste. Pentru ca, prin atitudinea sa, Vamesul il "obliga" sa i-o daruiasca.

Vamesul nu se lauda, n-are cu ce, n-are nici un merit si nu are altceva ce sa-i ofere decat inima, mintea, pe sine. Si aceasta e maximul, e tot ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Rugaciunea Vamesului este un dialog autentic, rodnic; el stabileste o relatie, o punte de legatura cu Dumnezeu, ii ingaduie lui Dumnezeu sa-l strabata cu Puterea sa, cu Spiritul sau, cu Lumina sa. Vamesul pleaca din Templu cu Dumnezeu, pleaca purificat, curat, bun, drept, puternic, linistit, fericit. Acesta este modelul de urmat de catre noi crestinii, model propus, si prin aceasta Pilda, de catre Mantuitorul; aceasta este atitudinea de trait a discipolilor lui, acesta e rostul Bisericii voite de el, sensul apartenentei noastre la ea si a venirii noastre la "templu", la Biserica.

De ce nu se intampla la fel si cu Fariseul? Fariseul din Pilda este o persoana instruita, educata, respectata, cu o pozitie sociala elevata, este un intelectual apartinand aristocratiei Israelului acelei vremi. El merge la Templu cu regularitate, se roaga, se achita de datoriile sale religioase si civile, toate le face bine si constiincios, dar toate le face la nivel formal, superficial, pentru a fi impacat cu sine, cu Dumnezeul conceput de el, imaginat de el. El nu-l lasa pe Dumnezeu cel adevarat sa-l patrunda cu Lumina sa, nu are acel moment de reala, totala sinceritate cu Dumnezeu, nu-i face loc lui Dumnezeu in el pentru ca este prea plin de sine.

Fundamentul vietii lui, al certitudinilor si sigurantelor sale nu este Dumnezeu, nu credinta si increderea in el, nu incredintarea a tot ceea ce este si are lui Dumnezeu, nu recunoasterea lui ca centru al existentei sale, ca izvor al tuturor darurilor si binefacerilor, ci Dumnezeu este considerat ca ceva colateral, marginal, un sector mic din cercul vietii sale. Pentru Fariseul din Pilda, Dumnezeu este un "instrument" folosit pentru gadilarea super-egoului, pentru hranirea amorului propriu, pentru pastrarea nestirbita a falsei imagini de sine ce si-a creat-o de-a lungul vietii si care este stanca pe care s-a cladit ca persoana, pe care si-a zidit casa vietii sale. El nu se deschide lui Dumnezeu, pentru ca se teme de Dumnezeu ca sa nu-l puna in criza si sa piarda tot ceea ce este sau crede ca este.

Fariseul din Pilda crede in existenta lui Dumnezeu, dar credinta lui nu e profunda, ci este la un nivel emotional si noetic (intelectual), deci o credinta slaba, superficiala, tradusa printr-o religiozitate formala. Si Sf. Evanghelie ne arata aceasta realitate atunci cand Fariseul enumera toate cate le face si drege. Dar el e departe de esenta, de miezul problemei. Si nu-si da seama.

Acest nivel al credintei noastre este nivelul la care inca noi suntem cei ce-l plasmuim pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea noastra si nu invers, noi avem controlul starii lucrurilor si nu-i ingaduim sa ne plasmuiasca el pe noi, sa puna stapanire pe noi cu Puterea sa, sa ne impregneze cu Spiritul sau, sa ne strabata cu Harul sau, adica cu Iubire, Intelepciune, Adevar. Ceea ce e bine pentru noi caci nu Dumnezeu are nevoie de toate acestea, ci noi avem nevoie. Dar poate nu toti oamenii au nevoie.

Fariseul din Pilda s-a intors acasa inca o data singur, fara Dumnezeu, sarac, slab, privandu-se de Puterea, de Prezenta lui Dumnezeu in viata sa; inca o data a ramas cu sine insusi, cu imaginea sa falsa, gresita despre sine, despre Dumnezeu, despre semeni. A plecat acasa, inca o data, cu autoamagirea ca el este drept, bun, desavarsit, ca el nu greseste niciodata cu nimic, doar ceilalti gresesc, a plecat multumit ca nu este ca Vamesul despre care — vedem limpede din cuvintele Sf. Evanghelii — ce parere are Dumnezeu. Nu se prea potriveste cu cea a Fariseului.

De fiecare data cand citim sau auzim proclamandu-se aceasta pagina evanghelica suntem consternati si indignati, pe buna dreptate, de comportamentul, de atitudinea Fariseului: nu-l uram, nu-l dispretuim — am fi mai rai decat el — dar suntem indignati, intristati pentru ca vedem cu totii limpede ca nu e bine asa cum este: ne-o spune bunul simt comun, intuitia, ratiunea, dar mai presus de orice ne-o spune Iisus Hristos – de-l credem. Daca nu, atunci e un cu totul alt discurs. Zicem ca totul e doar o amagire si traim fiecare cum vrem, dupa invataturile omenesti, alegandu-ne ceea ce ne place. Chiar daca, prin reducere la absurd, ar fi asa, eu unul as alege sa ma amagesc tot intr-un Dumnezeu cu numele Iisus Hristos si nu in mine ori in vreuna din preamultele invataturi omenesti, oricat de comoda sau gratificanta ar fi ea. Dar cine crede in Iisus Hristos poate fi sigur ca nu se amageste si ca nu va fi amagit.

Vedem din Sf. Evanghelie a acestei Duminici a Vamesului si Fariseului ca Iisus Hristos spune ca nu e bine cum este Fariseul, ca nu e buna atitudinea lui fata de Dumnezeu si de semenul sau, ca nu se afla pe calea cea buna, pe calea mantuirii. Dumnezeu nu-l intreaba (dupa cum nu-l intreaba nici pe Vames) daca a facut fapte bune sau rele, nu-i critica sau apreciaza meritele actiunilor sale – Fariseul e cel ce i le insiruie de parca Dumnezeu nu ar sti mai bine decat el sau de parca ar avea nevoie de faptele lui merituoase, de banii lui cu care crede ca-l poate cumpara, ca poate cumpara iertarea ori prietenia lui. Dumnezeu are nevoie de inima lui. Apoi ii va primi totul, ii va lua si ii va da totul.

Ceea ce critica Iisus Hristos la Fariseu este felul sau de a fi, atitudinea sa, felul relatiei sale cu Dumnezeu si cu semenul sau pe care-l desconsidera in ingamfarea, in grandomania sa, in presupusa-i superioritate, nedandu-si seama cat de mic si de putin este in realitate. Cu certitudine Fariseul este mult mai putin intelept decat se crede, pentru ca de-ar fi intelept nu s-ar lauda, n-ar fi fudul inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor — dupa cum ni-l descrie textul evanghelic. Intelepciunea nu are nevoie de aplauze – nici de ale sale, nici de ale lumii. Iisus Hristos nu-i aproba mandria desarta si-i reproseaza ca se cladeste pe fum, pe iluzii, pe minciuni, si nu pe El care este Adevarul. Si Viata. Si Calea catre ele.

Vamesului ii este de real folos venirea la Templu caci prin atitudinea lui ingaduie lui Dumnezeu sa-l ierte, sa-l indrepteze, sa-l transforme. Iese din Templu cu sufletul plin de pace, de bucurie, de Dumnezeu, iese rascumparat, innoit. A ingaduit lui Dumnezeu sa savarseasca in si prin el o minune, o opera de mantuire. Fariseul a venit la Templu si de aceasta data fara folos pentru sufletul lui: a plecat acasa la fel sau mai rau decat venise.

Daca, in mod ipotetic, Evanghelia ar continua si Iisus Hristos i-ar cere Vamesului sa-i spuna Fariseului ca nu se afla pe calea cea buna, ca nu e bine asa cum este, oare l-ar crede sau l-ar asculta Fariseul pe Vames? Care ar fi reactia lui la mesajul adus de Vames? Unii poate o cunoastem, altii o putem presupune, iar altii nici macar nu ne-o putem imagina. E foarte probabil ca Vamesul ar sfarsi cum a sfarsit Iisus Hristos pe care nu ar face altceva decat sa-l reprezinte. Si Iisus Hristos a sfarsit pe Cruce, rastignit de farisei si carturari si de Membrii Sinedriului, pentru ca a indraznit sa le spuna acestora adevarul. Cu certitudine Vamesul din Pilda ar scapa mai usor, din perspectiva umana, daca nu i-ar pasa de porunca Mantuitorului si l-ar minti pe Fariseu, i-ar spune ceea ce i-ar face placere sa auda. I-ar face, in acest fel, un bine sau un rau, i-ar fi Fariseului spre folos sau pierzare, ar fi misiunea Vamesului de mantuire sau de mantuiala?

Oare de ce Fariseul nu se vede pe sine in adevarata lumina, asa cum il vede Dumnezeu, asa cum se vede Vamesul pe sine? De ce relatia celor doi oameni cu Dumnezeu e atat de diferita, atat de indepartata una de alta? Ce are sau ce nu are in el Vamesul ca ii ingaduie lui Dumnezeu sa-l intalneasca, sa-l indrepteze, sa-l transforme, sa-l mantuiasca? Ce are sau ce nu are in el Fariseul ca nu realizeaza conectia cu Dumnezeu, nu stabileste un dialog autentic, o relatie profunda, nu realizeaza comunicarea si comuniunea cu el? Care este cauza ultima, care este explicatia?

Pentru mine, personal, acesta a fost, este si va fi un mister. Probabil va trebui misterul insusi sa se spuna pentru a-l deslusi. Am pus aceste intrebari unor oameni care erau fie intelepti, fie sfinti, ori doar buni cunoscatori ai tainelor vietii si omului. Nici unul nu a putut sa dea un raspuns convingator. Au spus: degenerarea si coruptia naturii umane, a fiintei umane; libertate de vointa, de alegere si decizie a omului; conditionarea ereditatii si a educatiei; optiunea fundamentala personala pentru bine sau rau, pentru adevar sau fals, pentru sine sau pentru semeni; intelepciune si credinta la Vames — lipsa lor la Fariseu; sinceritate, smerenie, deschidere la Vames — aroganta, mandrie, egoism la Fariseu. Dar de ce? De ce toate acestea si multe altele?

Nimeni nu stie raspunsul cel bun si nimeni nu-l poate da. Pentru ca nimeni nu este, in stare pura, numai Vames sau numai Fariseu. Fiecare om este un amestec, un amalgam de Vames si Fariseu, o spirala impletita-despletita din si de cei doi, in fiecare om e o lupta intre aceste doua personaje ale dramei vietii. Dar dramatismul vietii nu consta in aceasta lupta – care poate e provocarea fundamentala a vietii unui om — ci in rezultatul ei: castiga cel ce pierde.

Se intampla uneori in viata noastra sa ni se spuna acelasi Unic Adevar, doar de chipuri deosebite ori cu cuvinte diferite. Dar este acelasi Unic Adevar care vrea sa invinga in noi moartea si la care Adevar noi avem cutremuratoarea libertate de a ramane surzi. Intru vesnicie. Ori de a nu deschide ochii in fata Oglinzii Adevarului. Intru vesnicie.

Pr. Viorel-Vasile Visovan

 

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page