Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Istorii care dau fiori

 

Cineva a afirmat ca in politica nu se spune adevarul, deoarece in aceasta indeletnicire troneaza cinismul. Altcineva a inventat si un cuvant savant pentru un asemenea comportament. I-a zis "real politics". Mie asemenea definitii imi dau fiori, gandindu-ma ca despicand firul in patru spre a descifra misterele de culise ale politicienilor ar trebui sa scriu, spre a fi in ton cu ei, ca acum se apropie Craciunul in emisfera nordica, desi calendarul ne arata ca vine Pastele. Tare mi-e teama ca nu sunt bun de asa ceva, fiind mereu cotropit de dorinta de a spune mereu adevarul, impotriva caruia sa nu fie cineva care gandeste cinstit. Notand aceste fraze plate imi vine in minte povestea poetului francez Francois de Montcorbier care, in anul 1457, urma sa fie spanzurat pentru simplul fapt ca, ajuns in pragul saraciei, nu gasise altceva mai bun de facut decat sa se apuce de jefuit. In noaptea dinaintea executiei condamnarii sale, n-a dormit, chinuindu-se sa scrie, cu lacrimi de cainta in ochi, un lung si superb poem, pe care l-a intitulat banal: "Azi urmeaza sa fiu spanzurat". Nici un vers nu era izvodit din fantezie, ci doar din sinceritatea marturisirii adevarului curat, a remuscarilor care il chinuiau, mai teribil decat gandul mortii inerente. In zori, usa temnitei s-a deschis, intrand un duhovnic spre a-l spovedi. Plangand, poetul i-a citit poemul pe care il terminase chiar atunci, iar preotul impresionat de sinceritatea acestuia, a alergat la judecatorul orasului, convingandu-l sa-l gratieze pe condamnatul ce dovedise adancul sau regret fata de fapta infamanta pe care o comisese. Pe Francois de Montcorbier l-a salvat de la moarte sinceritatea, adevarul spus pe de-a intregul. Din pacate, in Romania, asemenea flori rare nu prea cresc in gradina politicienilor-poeti, pe care nu am sa-i numesc, fiind mult prea multi si mi-ar umple in mod necuviincios spatiul tipografic destinat acestui comentariu. Am numit poeti politicienii, nu constatand aplicatia lor spre beletristica, ci datorita fanteziei debordante in a cosmetiza faptele, incercand a le da o infatisare cat mai veridica. Ei numesc asta real politics.

Din acelasi imbold al adevarului nu ma pot abtine sa nu numesc pe asul in manuirea "real politics" din Romania, nimeni altul decat domnul Ion Iliescu. Sigur, pot fi date o multime de exemple care sa ateste talentul de politician pe care il poseda inca din tinerete. Este drept, acest talent l-a urcat, dar l-a si coborat, incat versatul politician se pare ca a devenit insensibil la socurile psihice pe care le-ar avea un om obisnuit in fata unui astfel de carusel de-a lungul intregii sale vieti. Stefan Andrei, fostul tovaras in nomenclatura comunista al lui Ion Iliescu, manat de acelasi imbold al adevarului, precum bietul Montcorbier, a incercat foarte recent, dupa cincisprezece ani de tacere, sa explice "rezistenta" extraordinara la loviturile suferite in evolutia politica a acestuia. Este interesant ca Ion Iliescu si Nicolae Ceausescu se cunosteau cu mult inainte de accederea comunistilor la putere. Un timp, viitorul dictator a fost ascuns in casa batranului Iliescu, spre a scapa de urmarirea politiei. Tanarul Iliescu era la acea vreme mai bolsevic decat Ceausescu. Dar, in timp ce Ion Iliescu, pe masura scurgerilor anilor, se autoconvingea ca stalinismul reprezenta o eroare mortala, un pericol pentru omenire, Nicolae Ceausescu, dimpotriva, parcurgea un drum invers, devenind un stalinist incapatanat. Ajuns in fruntea statului, Nicolae Ceausescu se transformase intr-atat, incat se credea cel mai destept politician, neadmitand nici o contrazicere sau cat de nevinovata critica asupra celor ce debita cu o nonsalanta uluitoare. Singura persoana care il domina era Elena Ceausescu, o maestra in arta disimulatiei. Se prefacea ca aproba tot ce spunea sau intreprindea el, dar reusea sa-l pacaleasca, facandu-l sa creada ca erau ale sale ideile sugerate de ea. Devenise astfel, treptat, sclavul mintii diabolice a sotiei sale. Intr-un fel, acest cuplu constituie un caz demn de studiat in literatura psihiatrica. Cu atat mai mult, cu cat Nicolae Ceausescu devenise atat de opac, incat nu tolera o cat de mica idee care nu i-ar fi satisfacut trufia de sef absolut. Cine cuteza din nechibzuinta sa emita pareri cat de cat contrare cu ale sale devenea un paria. Singurii care aveau curajul sa-l infrunte pe Ceausescu era I.Gh. Maurer si Ion Iliescu. Fata de Maurer resimtea un oarecare sentiment de inferioritate, precum cea a delincventului neajutorat in fata avocatului sau, caci odinioara il aparase intr-un proces politic. Cat priveste pe Ion Iliescu, acesta miza pe faptul ca il cunostea de tanar pe Ceausescu, ba chiar ii oferise candva sprijin in a-l invata sa scrie si sa citeasca. Cu toate acestea, Nicolae Ceausescu nu i-a suportat, eliminandu-i pe rand din prim-planul vietii politice. Ion Gh. Maurer, suferind un accident de automobil, cu totul suspect, din care a ramas infirm pentru restul vietii, s-a retras din politica, locul sau fiind repede luat de Elena Ceausescu. Ion Iliescu a fost retrogradat pas cu pas, ajungand in cele din urma un simplu director de editura, proscris. Dar nu a uitat niciodata ce i-a facut nerecunoscatorul de Ceausescu si nici de politica nu s-a dezbarat. Cauza comportamentului celor doi a gasit-o Stefan Andrei, care i-a cunoscut bine atat pe Ceausescu, cat si pe Iliescu. El considera ca totul s-a datorat dorintei maladive de putere care i-a stapanit si pe unul si pe celalalt. Dar este convins ca la Ion Iliescu aceasta trasatura este mult mai puternica, devenind intre timp nu numai bolnavicioasa, ci primejdioasa pentru cei cu care intra in contact, amenintandu-i cat de cat pozitia. Astfel devine razbunator, asteptand cu rabdare si tenacitate momentul in care sa-si loveasca presupusul inamic. Stefan Andrei nu se codeste chiar sa dea exemplul cel mai elocvent. Descoperit de securitate ca agent al KGB, generalul Nicolae Militaru ar fi trebuit sa fie condamnat la moarte, iar colaboratorii sai intr-ale spionajului sa primeasca ani grei de inchisoare. Printre persoanele apropiate de acest general se numara si Ion Iliescu. Dictatorul Ceausescu i-a lasat liberi pe toti, dar nu a pierdut prilejul sa afirme intr-o reuniune a conducerii CC al PCR, la care participa si Ion Iliescu, ca secretar al partidului, ca toti cei care au studiat in URSS sunt in slujba KGB-ului. La care Iliescu a indraznit sa riposteze, spre uluirea celorlalti: "Atunci cei care studiaza in Marea Britanie sunt spioni englezi?". Aluzia sa era stravezie, deoarece se stia ca fiul cel mare al lui Ceausescu era student in Anglia. Dictatorul l-a privit incruntat, a tacut inghitind apostrofarea, dar nu a uitat, gasind repede momentul si motivul spre a-l inlatura din conducerea partidului. Dupa care nu a incetat sa-l tot urmareasca, ranchiunos. Insa nu a ajuns pana acolo incat sa-i puna in pericol viata, nici lui, nici generalului Militaru.

Ion Iliescu nu a uitat vreodata ca era victima lui Ceausescu. Aici nu era vorba de o simpla constatare a neputintei personale, ci de ciocnirea a doua persoane la fel de tari in dorinta lor in a-si afirma puterea. Daca Ceausescu isi satisfacea din plin viciul infumurarii, Iliescu isi infrana in tacere gandul razbunarii, asteptand si vremea lui.

In decembrie 1989, a sosit si momentul razbunarii. Iar daca Nicolae Ceausescu nu a mers pana acolo incat sa-l arunce in temnita sau si mai rau, sa ordone aplicarea pedepsei secrete "Radu", adica a iradierii mortale a mult prea indraznetului Iliescu, in schimb, acesta nu a ezitat sa-l judece sumar pe vesnicul sau rival, trimitandu-l in fata plutonului de executie. In sfarsit, dorinta de putere ii era satisfacuta. Din pacate, aceasta trasatura de caracter persista la domnul Ion Iliescu si dupa ce stie ca nu mai are nici o sansa de a ajunge in fotoliul de presedinte al tarii. Mai are insa o portita, aceea de a reveni in fruntea partidului aflat acum in opozitie, exercitandu-si in continuare viciul puterii si al influentei, atat cat i-au mai ramas. Deja a declarat ca la varsta sa de 75 de ani se simte ca la 45. Cu alte cuvinte, ar fi nemuritor la presedintia partidului. Liber-cugetator cum se autodefineste, domnul Ion Iliescu a pierdut pe semne din vedere ca "Omul spune, iar Dumnezeu dispune!".

Gh. Bratescu

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page