Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Progresul material si regresul moral, cele doua fete ale omenirii


    Pornesc la analiza ce mi-am propus-o de la evolutie si progres, doua concepte care au infierbantat si continua sa infierbante constiintele cu adevarate preocupate de soarta si viitorul omenirii. Caci daca pentru materialistii prin excelenta (fiii succesului de felul politicienilor si pragmatistilor), evolutia omului si progresul lumii sale sunt realitati atat de evidente, incat ar fi de-a dreptul absurd sa le pui la indoiala, iata ca mai sunt ganditori, nu neaparat pesimisti sau idealisti (bunaoara asa ca scriitorul francez Léon Daudet), care compara evolutionismul cu un orb, iar progresul cu un paralitic: Cand cade orbul, cade si paraliticul pe care-l cara in spate!
    Fireste, critici si revolte impotriva inegalitatilor si nedreptatilor sociale au fost de cand lumea, de-ar fi sa amintesc aici doar de marea rascoala a sclavilor de sub conducerea lui Spartacus si de eroismul mizeriei voluntar-exterioare a cinicilor, un necrutator afront la adresa neomeniei imbogatitilor si a bogatiilor ce poarta-n ele nefericirea ahtiatului dupa asa ceva.
    Dar alternative teoretice, ba chiar si solutii concrete de eradicare a nedreptatilor sociale, cuprind toate religiile universaliste, in primul rand crestinismul: Se stie foarte bine ca in primele secole de la nasterea si raspandirea crestinismului, au aparut acele congregatii ale iubirii si solidaritatii crestine, in care bunurile apartineau tuturor membrilor, iar obligatiile de ajutorare fiecaruia!
    Primul program laic si de mare amploare privind construirea unei societati multumitoare pana la instaurarea fericirii generale, va fi expus de Thomas Morus de-abia in anul 1516 in cartea sa Utopia, numele unei insule (evident, inchipuita) condusa de un sfat al batranilor, unde numarul orelor de lucru este, in principiu, fixat la sase pe zi, unde bogatia si saracia sunt niste biete notiuni relative, caci metalele pretioase sunt aici intrebuintate doar la fabricarea oalelor de noapte, iar pietrele pretioase incanta copiii in jocurile lor, si unde fericirea este tinta oricarei activitati si scopul final al intregii vieti, potrivit nobilei convingeri a autorului, admirabil sintetizata de P.P.Negulescu in tratatul Destinul omenirii (vol. II, capitolul Rezultate negative?): „O organizare sociala, care ar face pe oameni bogati din punct de vedere economic, sau virtuosi din punct de vedere etic, fara sa-i faca, in acelasi timp, si fericiti, ar fi desigur absurda”.
    Iar spre a putea realiza cu adevarat mult visata fericire, ne avertizeaza Thomas Morus prin intermediul lui P.P.Negulescu, „orice organizare sociala trebuie sa tina socoteala de cele doua conditii de capetenie ale ei, care sunt placerea si intelepciunea”: Fara multumirile corpului si sufletului, omul sufera, drept urmare nu poate fi fericit, dar si fara limitarea inteleapta a acestor placeri, proces controlat de virtute, omul iarasi nu poate sa fie fericit, intrucat ajunge sa sufere cumplit de pe urma propriilor excese.
    Generoasele utopii ale lui Thomas Morus au fost reluate si continuate o suta de ani mai tarziu de Campanella, in secolul al XIX-lea de falansterele lui Charles Fourier si de icarianismul esuat al lui Cabet, iar in secolul urmator de barbaria si sterilitatea statelor marxisto-leninisto-staliniste.
    In pofida acestor straduinte teoretice si practice intru edificarea unor comunitati, respectiv a unor societati mai bune si mai drepte, stiut fiind faptul ca adevarul este aspectul teoretic al binelui, iar binele este aspectul practic al adevarului, rezultatele concrete la care s-a ajuns s-au situat la asa o mare distanta de visurile utopistilor clasici si – de ce nu? – ale unora dintre ideologii mai aproape de noi, incat, dupa ce trece in revista „binefacerile” bolsevismului si fascismului („Pentru comunism, ca si pentru fascism, nu mai exista alt ideal decat uniformitatea, iar nonconformismul ia infatisarea unei crime”), Negulescu isi incheie volumul II al vastei scrieri Destinul omenirii cu capitolul intitulat Criza morala contemporana.
    N.B.Din cele consemnate de istoria cunoasterii umane, precum si din incercarile inca proaspete ale milioanelor si milioanelor de oameni, care au iesit mai mult sau mai putin traumatizati sufleteste si/sau trupeste din universul concentrationar al bolsevismului, se poate desprinde urmatoarea idee de bun simt pentru omenirea prezenta si viitoare: Omul este in stare numai sa viseze, sa spere si sa fluture lozinci de felul celei iacobine: Libertate, egalitate, fraternitate sau moartea, dar numai bunul Dumnezeu poate face (si e sigur ca o va face!) ca libertatea si egalitatea, principii care in logica omului pacatos se exclud reciproc, sa puna umarul alaturi de iubire si fraternitate, astfel incat actuala caruta a necesitatii sa intre in imparatia fericirii necuprinse (s-o imburde-n rai, cum spun maramuresenii)!
    Iata de ce Negulescu, dupa ce citeaza masiv si convingator din reputati ganditori interbelici straini pentru a sublinia scaderea generala a nivelului moralitatii („oamenii fara principii morale se inmultesc necontenit”, „egoismul si cruzimea au facut progrese de netagaduit”, „natura omeneasca este exceptional de rea”, „civilizatia cea mai inaintata nu-i face pe oameni mai putin cruzi”), ne prezinta curiosul raport de compensare dintre delicte si crime: La vremea respectiva se presupunea ca „suma efectelor pe care le produc pornirile antisociale trebuie sa ramana, in aceeasi perioada de timp si in aceeasi tara, constanta”.
    Fireste, pornind de la ipoteza ca „intensitatea cu care lucreaza acele porniri ramane stationara”. „De unde”, ne spune in continuare autorul, „credinta sociologilor ca delictele formeaza un fel de supapa de siguranta, care apara societatile omenesti impotriva crimelor propriu zise”.
    Dar intensitatea pornirilor antisociale n-a ramas constanta nici macar in perioada interbelica, deci nici raportul n-a fost respectat. Cu atat mai putin astazi (dupa al doilea razboi mondial si lungul razboi rece), cand unora dintre semeni le-a intrat in sange, iar restul s-au obisnuit (sic!) cu minciuna, hotia si ipocrizia, respectiv cu agresiunea, egoismul si cruzimea. Ca doar nu de florile marului de la al doilea razboi mondial pana astazi n-a trecut nici macar o zi fara conflicte militare, deseori din belsug condimentate (!) cu atacuri teroriste...
    Si inca si mai putin intr-o tara corupta asa ca Romania postdecembrista, unde toata lumea vede ca pestele de la cap se impute (premier anchetat si atatia parlamentari penali), dar tace si rabda, unde milioane de resemnati traiesc de azi pe maine ca unii sa poata fura la propriu bani cu sacul si unde deocamdata au loc doar crime ordinare cam la tot pasul, pana in ziua cand veneticii (veniti pe furis sau repartizati prin cota obligatorie dintre musulmanii care, iata, au calcat in picioare Europa), le vor ridica la rangul de extraordinare, adica vor musca mana celui care le va da sa manance.

    Sighetu Marmatiei,                                                                  
George PETROVAI
                 8 oct. 2015


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page