Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

UCIGATOAREA URA

Elena BUICA

   
Nu imi face nicio placere sa scriu despre  ura, acest sentiment cu nume scurt, dar cu o mare si grea incarcatura. Pentru ca sunt prin excelenta o fire solara, dornica de armonie si de frumos, intunecimea acestui sentiment nu isi gaseste locul in preajma mea. Daca urasc ceva, urasc aceasta blestemata ura, considerata cea mai dezolanta si mai periculoasa  dintre toate trairile omenesti. Nu e prea usor sa scrii despre un asemenea sentiment atat de  virulent, capabil sa-ti inghete sangele in vene, un sentiment  care nu se vindeca, nu trece, nu dispare, dar in acelasi timp  este deosebit de subtil, de greu de surprins in profunzime,

Aceste randuri poate nu le-as fi asternut niciodata, de nu m-ar fi intampinat recent ura devastatoare cu chip de om. Au fost momente uluitoare create de un tumult verbal vecin cu imbecilitatea agresiva. De necrezut ca atata mizerie umana poate fi adunata intr-un singur om. Era un clocot de ura intunecata care se revarsa asupra mea  ca o avalansa nestavilita. Abisul urii parea fara fund, nu se zarea nicio crapatura prin care sa se strecoare o zare de lumina sau o boare de aer respirabil.
 
Astfel s-a nascut in mine dorinta de  a-mi limpezi mie insami niste ganduri despre ura, sentimentul acesta cutremurator. Intelegand-o, poti pastra mai bine distanta, mi-am zis. Este o adevarata provocare sa nu te lasi contaminat de uratenia si rautatea unora,  dar daca reusesti, satisfactia este pe masura. Asadar, am vrut  sa cobor in adancime, la sorgintea ei, fara pretentia ca voi descoperi noutati care n-au incaput in miile de tomuri cu  descrierea acestui reprobabil sentiment. Am incercat sa imi explic  virulenta corosiva impinsa pana la anulare totala si daca i s-ar fi ivit un alibi temeinic, chiar prin asasinare.

Pentru a-l intelege, m-am aplecat asupra mai multor pagini scrise de specialisti pe aceasta tema. De la bun inceput cauti raspuns la  intrebarea  de ce uram? Ura se naste din rautate, sau rautatea din ura? Psihologii spun ca ura este sentimentul vietii neimplinite, e o boala, e o suferinta determinata de un esec major, produsul unui amor propriu ranit, de suferinta unei  reprimari consumata la rece, constant, de un puternic complex de inferioritate pervertit adesea  in teribilism. Ei descriu acest sentiment ca pe un un fel de sete oarba, care nu se poate potoli, se hraneste din ea insasi si sfarseste in violenta.  Cel stapanit de ura are sufletul ravasit de neimpliniri, de deznadejdi, pentru ca si-a stabilit gresit coordonatele vietii si in final il dau peste cap. Multumirea si fericirea sunt stari de spirit  autocastigate prin alegererile pe care le facem de-a lungul vietii. O alta cauza ar fi invidia care il determina sa urasca, pentru ca nu poate avea parte de ceea ce-si doreste vazandu-le la altul si lupta sa il deposedeze. Cel care uraste este in acelati timp si un mare ticalos care nu face altceva decat sa lupte din rasputeri ca sa te doboare la treapta lui si  sa te infecteze cu boala de care sufera el.

Sunt unii oameni care nu-si gasesc reazim in propriile lor coordonate de viata si, batuti de vanturi in toate directiile,  trebuie sa gaseasca ceva pe care sa se poata razbuna.   Rosi de neputinta si sufocati de invidie,  lupta  din rasputeri sa se scuture de  asemenea napastuiri si atunci, debusolati cum le este plamada,  sar in extrema cealalta, pun pe ei vopselele stridente ale teribilismului, umflu-si pielea ca un balon gata sa plezneaca. Se socotesc polieficienti   din ce in ce mai strident, pe masura ce clocotul interior arde tot mai puternic. Pun stapanire pe ei  orgolii nemasurate si o clocotitoare lacomie.

Singura fereastra prin care mai respira este ura, fara ea s-ar sufoca. Treptat ura se inscrie definitiv in datele lor fundamentale si exersata neintrerupt si cu forta, ura devine o fibra puternica si incepe sa functioneze de la sine. Cu timpul, ura sapa tot mai mult, tot mai adanc, cu tot mai multa inversunare, se agraveaza, se cronicizeaza si omul nu mai poate fi vindecat. Ura se transforma intr-o placere, devine o hrana a sufletului si ca o urmare fireasca, omul  incepe sa fie stapanit de orgolii  si de lacomie nestavilita.

Dialogul devine lipsit de bun simt, ratiunea este stapanita de porniri salbatice, animalice,  de agresivitate, spiritul este in totala dezordine. Ura nu te mai intreaba de nimic,  ea doreste doar produsul finit pe care mintea sufocata de rautate il naste in camera intunecata si murdara a propriilor frustrari. Persoana  cuprinsa de ura, oriunde s-ar duce, orice ar face, odata contaminata, va purta pentru totdeauna stigmatul omului cuprins de un asemenea sentiment.

Pe masura ce reflectam asupra acestor trasaturi caracteristice urii, tot mai evident le gaseam inscrise pe fata si in comportamentul preopinentului meu care isi construise din ura un zid mental de care se izbea mereu cu capul. Se citea pe fata luui cum sorbea cu mare placere ura. Era o ura plamadita de-a lungul timpului, ura  care s-a transformat in hrana sufleteasca tot mai arzatoare si intr-o combustie frenetica pentru capatuiala care sa permita sa se umfle in pene. In tinerete, acest om arata alta fata. Nu de putine ori m-am cutremurat vazand cat de scurta este calea de la nobletea sentimentelor din tinerete, la mizeria morala in care clocoteste  ura de moarte. M-am intrebat de atatea ori, cu ce a putut fi presarata o astfel de cale  care  poate duce la o atat de intunecata  alunecare? Cum a ajuns intruchiparea acelui tip de om care urca pe meterezele vietii pentru a atinge topul  urii si radacinile sufletului  sa-i ramana  ancoreate tot intr-un spatiu terifiant al urii?
 
De buna seama ca psihologia lui s-a conturat dupa ceea ce si-a propus sa devina prin autoconstruire. Si cand constructia interioara nu are baze solide, cand ordinea bunului simt si a celei impuse de societate lipsesc, urmeaza mari rasturnari in adancul fiintei si in final il duc la prabusire. Abaterea de la calea buna, nu poate duce la ceva bun, nu pentru ca o spun eu, este o lege inexorabila. Cei ce urasc nu pot fi niciodata fericiti.

Preopinentul meu marturisea cu vocea aproape sugrumata "sunt profund nefericit pe toate planurile". Striga  in el o disperare fara margini, dar o disperare joasa, in contradictie totala cu o mare admiratie de sine pe care o flutura cu dezinvoltura prostului fudul.

Mintea sa era mereu in priza si intr-o perpetua acrobatie, dand nastere  unor rostogoliri de nastrusnice fantasmagorii. Mergea pe principiu  ca minciuna repetata devine adevar. Am citit undeva ca e posibil ca oamenii care nu-si recunosc rautatile si minciunile si au sistemul de valori dat peste cap, sufera de un fel de dementa, aflandu-se intr-un declin continuu al creierului si al atributiilor sale. Nici scoala, nici familia, nici pozitia sociala nu iti este indeajuns daca nu ai o minte sanatoasa si  calci peste principiile omeniei si ale bunului simt. Cine are in zestrea sa cutremuratoarea ura, este clar ca ii lipseste calitatea de OM. Exista in toate lucrurile o masura, un adevar intim si daca le incalci, nu poti ramane fara consecinte.

Nu vorbesc de pe pozitia omului fara greseli, nici nu vreau sa ma constitui intr-un reper moral. Fiecare om isi are limitele si neimplinirile lui. Toti oamenii apartinem aceleiasi societati umane, dar nu toti gandim si ne manifestam la fel, chiar daca isi poarta fiecare povara greselilor proprii.
 
E impresionant cat de fireasca le pare acestora lipsa de omenie. Suntem fiinte atat de neinsemnate si nu putem constientiza cat de lipsiti de importanta suntem pentru imaginea de ansamblu a universului, cat de repede trecatoare ne e viata pe care o calcam in picioare. La despartirea de acest om-neom, am ridicat ochii spre seninul cerului si am rostit in gand versurile  Magdei Isanos: „Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate/ gasi atata vreme pentru ura,/ cand viata e de-abia o picatura/ intre minutu-acesta care bate// si celalalt si-mi pare ne-nteles/ si trist ca nu privim la cer mai des,/ ca nu culegem flori si nu zambim,/ noi, care-asa de repede murim..."
------------------------------
Elena BUICA
Bucuresti
1 august 2015
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page