Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Pe Aleile Parcului Am Zarit Frunzele Toamnei


Sala de asteptare era plina pana la refuz. Insirati in coloane lungi de cativa zeci de metri, solicitantii isi asteptau randul la trei ghisee din spatele carora functionari obositi si plictisiti raspundeau monosilabic la intrebarile clientilor. Nimic nu parea anormal in toata aceasta priveliste ce dura pe parcursul intregii zile. Orele treceau prafuite peste orizontul cenusiu al marelui oras, mereu invelit in mantia plumburie a smogului ridicat de sutele de mii de masini si de alte cateva zeci de intreprinderi industriale. Dar timpul isi avea drumul sau chiar si prin marea urbe, reusind sa se strecoare nevazut si sa miste evenimentele pe firmamentul zbuciumat al lumii.
Nimeni nu vorbea cu cel de langa el. Bineinteles, asa era regula de politete la orice gen de coada de asteptare. Ventilatoarele ramaneau singurele in stare sa confere un fundal sonor monoton si intretaiat de semnalele de alerta acustica prin care se marca eliberarea unui ghiseu. Doar privirile oamenilor se intretaiau, fugar, din cand in cand, marcand furia retinuta, apatia sau resemnarea in fata unei realitati imposibil de schimbat. Printre cei prezenti, incercam si eu sa imi petrec timpul cat mai util cu putinta.
Periodic imi scoteam telefonul mobil, ma conectam la Internet si verificam mesajele primite pe Facebook. Dar nu dupa multa vreme, reveneam la starea de apatie generala lipsita de interes. Priveam la dreapta si la stanga mea, dar nu aveam cu cine sa vorbesc. Fetele cazute ale celor din jur sau ochii lor privind in gol imi spuneau imediat ca nu era cazul sa incerc sa spun ceva. Riscam sa devin ridicol. Si atunci, nu imi ramanea decat sa stau mai departe la rand si sa ma misc incet catre tejgheaua inalta si prafuita, unde se sprijineau pe coate un ciorchine de persoane in incercarea zadarnica de a grabi mersul lucrurilor.
Aerul inabusit ma facea sa transpir abundent si sa simt o nevoie teribila de a iesi din incapere. Dar astfel, mi-as fi pierdut randul si nu mai aveam nicio sansa de a ma reintoarce in aceeasi pozitie. Prin minte imi treceau cele mai nastrusnice imagini desprinse din amintirile trecutului. Stand mult timp nemiscat, am cazut in cele din urma intr-o stare similara somnului. Prin fata ochilor mi se derulau fragmente ale unor intamplari dureroase, ce reveneau de fiecare data cand intampinam dificultati.
Fara sa vreau, am inchis ochii si intr-o fractiune de secunda am revazut parcul central al orasului, asa cum era el, la scurt timp dupa admiterea mea la facultate. Ma vedeam cum ma plimbam pe aleile proaspat curatate si pline de verdeata admirand frumusetea naturii. Priveam fiecare detaliu cu bucuria unui nou inceput si ma intrebam despre cum va decurge viata mea de acum inainte, daca urma sa devin student. Paseam cu atentie pe aleile pline de pietris si auzeam scrasnind sub pasii mei nenumarate fragmente de roca aduse de la mare departare.
Imediat, imaginea se estompa si ma vedeam stand intr-o barca ce se misca lin pe suprafata lacului din interiorul acestui parc. Priveam acum copacii din jur, ale caror coroane se profilau pe albastrul cerului in miez de toamna. Mica ambarcatiune trecea pe sub unul dintre podurile arcuite peste maluri. Oameni de toate varstele treceau pe el fara sa imi acorde atentie, dar eu observam fiecare fata a celor care se insirau in coloane dezordonate in mersul lor de pe un mal pe altul. Valurile starnite de vant, tulburau oglinda neteda a lacului si clatinau incet barca si pe cei care calatoreau cu ea.
Din nou imaginea se pierdu in neant. O scurta pauza pe un fundal negru si iarasi un nou clip iesi la iveala din biblioteca amintirilor. Pe o banca, in acelasi parc, stateam si ascultam trilurilor pasarilor. Umbrele trecatorilor se profilau peste silueta mea cazuta in reverie la ceas de inceput al toamnei. Frunzele cadeau cu abundenta si se strangeau in straturi groase sub forma unui covor multicolor galben-maroniu, ce se straduia sa acopere fata neagra a  pamantului.
Ramasesem singur, adica doar cu mine insumi, dupa o scurta si inutila conversatie de ramas-bun, dar sufletul meu continua sa prinda acordurile luminoase ale naturii. Ma bucuram de fiecare clipa pe care o traiam si simteam ritmul vietii pulsand in venele mele de tanar, aflat la inceputul facultatii, avand dorinta de a-mi gasi drumul conform cu vise faurite in vremea copilariei. O castana cazu langa mine. Am ridicat-o cu grija si desprinzandu-i coaja verde, tepoasa la atingere, i-am dat la iveala miezul dur, lucios si inchis la culoare. Pierdusem si castigasem in aceeasi masura. O iluzie, adica ea, ma parasise, dar Viata continua sa ma insoteasca mai departe. Suna ca o promisiune din partea Ei, adica a Vietii, care ma intarea sa merg mai departe.
Imaginea se fragmenta brusc si disparu luata de vant. Pe aceleasi alei mergeam privind catre un viitor promitator. Facultatea se incheiase si ma indreptam catre noul loc de munca aflat undeva in vecinatate. Priveam cu nostalgie amintirile ce mi se perindau prin fata ochilor si observam arborii falnici desfasurati de-a lungul aleilor, indiferent de directie. Nenumarate frunze se desprindeau din coroanele inalte ale copacilor sub forma unor fasii colorate purtate de vant. Cu bucurie, le atingeam in caderea lor si le surprindeam fosnetul atingerii de pamant.
Iubirea ma invaluia in acele clipe cu nostalgia amintirilor unui trecut ce ar fi putut sa existe si aievea, ma vedeam dansand in mijlocul frunzelor galbene si maronii ce continuau sa cada la nesfarsit venind din inaltul boltii ceresti. Stiam ca nu exista un corespondent terestru, ci doar sentimentul inefabil al dorintei dupa absolut. Fara imagine, fara un corp precis determinat, idealul dragostei ma purta printr-un spatiu fara limite. Mergeam catre serviciu, dar in acelasi timp universul se distorsiona sub pasii mei calauzindu-ma protector catre frontierele sale.
Iarasi imaginile se fransera la atingerea degetelor amintirii si prezentul interveni asemenea unui musafir nepoftit, cand, neasteptat, am auzit glasul functionarului de la ghiseu spunandu-mi impersonal:
„Urmatoarea persoana sa prezinte actele necesare pentru prelucrarea solicitarii.”
Brusc, trezit din reverie, m-am cautat prin toate buzunarele pentru a gasi documentele solicitate. Fragmentele de amintire se frangeau asemenea frunzelor sub pasii trecatorilor indiferenti, ca in final, revenind la banalul prezent, mi-am dat seama unde pusesem actele. Le-am scos, tremurand de emotie, si le-am intins pentru verificare.
Vocea lipsita de sentiment imi spuse:
„Actele sunt valabile si complete. Veti primi raspunsul in scurt timp prin SMS. Urmatorul la rand!”
Fara sa pot multumi pentru raspuns, m-am retras impins puternic de coloana de oameni din spatele meu si m-am indreptat spre iesire. Acum paseam afara din cladirea sufocata de sute de oameni aflati in asteptare pentru a primi viza de plecare catre alte orizonturi ale lumii. Nu eram sigur ca voi reusi, dar incercarea merita facuta, desi regretul posibilei despartiri ma incerca pana la disperare.
Am privit cladirea inalta din care iesisem si am observat profilul ei sfidator cum ameninta cerul cu semetia ei.
„Oare chiar doream sa plec?”
Greu de spus, dar de indata ce am intrat pe aleile parcului din apropiere, amintirile mi-au revenit cu putere, venita parca dintr-o alta lume. Nostalgia unita cu dorintele vremurilor de alta data punea din nou stapanire pe mine. Nehotarat am atins suprafata zgrunturoasa a zidului ce delimita perimetrul de joaca al copiilor. Si atunci, fara sa vreau, am cugetat:
„Pana la urma, taramul pe care mi-l doresc nu se afla in alta parte decat in mine insumi! De ce sa plec intr-o tara straina, unde nu voi mai cunoaste glasul naturii si nici al oamenilor din jur?”
Dar nu trecu multa vreme, fiindca un beep ascutit imi spuse ca am primit un mesaj. Am scos telefonul, am cautat in casuta postala si am citit acele cuvinte pe care le stiam si din alte ocazii similare:
„Solicitarea dumneavoastra nu a fost selectata pentru procesare.”
Frunzele toamnei, ca din senin, au incepura sa cada in straturi tot mai dense peste intreaga natura si peste mine. Vantul le purta vijelios in jurul meu si ma vedeam mergand din nou pe aleile eternului parc al universului ce se joaca pentru o vreme, cu noi cei efemeri, construind pentru o clipa iluzia eternitatii. Cu toate acestea, am atins cu drag frunzele ce ma loveau si le-am soptit zambitor:
„Destinul meu este sa raman cu voi pana la sfarsit!”

Octavian Lupu
Bucuresti
18 septembrie 2015


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page