Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Emil Petru Ratiu: În cautarea comuniunii pierdute


Emil Petru Ratiu (n. Chisinau, 1935) a locuit din 1940 in Bucuresti, unde a urmat si a absolvit scoala primara, liceul „Gheorghe Lazar”, apoi Universitatea (Facultatea de medicina generala, Bucuresti). In noiembrie 1968, dupa esecul „primaverii de la Praga”, a ramas in Occident. Din 1969 s-a stabilit in Italia. Locuieste la Roma. In calitatea sa de medic, nu a pregetat sa faca voluntariat in Africa, inclusiv in Etiopia. A facut mai multe calatorii in India, interesat fiind de civilizatia, cultura si spiritualitatea acestui subcontinent, ca o alternativa la galopantul amurg al zeilor vizibil in Europa.
In calitate de scriitor, a publicat in ianuarie 1989, la Roma, culegerea de schite si nuvele Supravietuitorul, apoi romanul Bariera la editura Clusium din Cluj-Napoca, in 1994, cu o postfata de Teohar Mihadas. Acest roman poate fi considerat o carte a exilului si a instrainarii de sine, si totodata a laitmotivului istoriei mastere vs insulele de romanism din Balcani. Este autorul a circa 160 de eseuri, proza scurta, jurnale de calatorii, articole pe teme istorice, in principalele reviste literare din tara, precum si in paginile unor publicatii de limba italiana sau franceza, in aceasta din urma limba pe teme de filologie si istorie. A infiintat la Trieste, in anul 1994, Asociatia Culturala „Andrei Glavina”, dupa numele celui considerat apostolul istro-romanilor, reprezentanti ai unei minoritati lingvistice din Istria (Croatia) si vorbitori ai unui dialect din familia limbilor romanice – istro-romana – practic in curs de disparitie, sortit sa ramana atestat doar in dictionare sau in tratatele si manualele de specialitate. In calitate de presedinte al acestei asociatii non-guvernamentale, a participat la congrese ale Consiliului Europei si ale altor organizatii internationale, pe tema minoritatilor nationale.
Conform propriei marturisiri, principala sa vocatie ramane proza de fictiune. Semnalam in acest sens cele mai recente romane: din 2013 dateaza Miorita, Ed. Ideea Europeana, 368 p., o recontextualizare in cheie postmoderna a legendarei noastre balade: faimoasa gura de rai, departe de visatul paradis mioritic sau biblicul Noul Ierusalim, va sa devina sub bagheta acestor bolnavi care ne conduc, o gura de iad in conditiile actualitatii inevitabilului global village supus mercificarii a tot ceea ce tine de omenie si omenitate, ca sa folosim un termen al religiei noastre ortodoxe. Lumea virtuala este pe cale sa se substituie realitatii fiintiale ce va sfarsi prin a fi abolita in ceea ce tine de specificul si ethosul profund al individualitatii noastre identitare si totodata al alteritatii, al daruirii de sine pana la jertfa. Autorul califica evenimentele sangeroase din decembrie 1989 o pilda de imolare mioritica a romanilor impotriva colhozului global, efect demonic al ideologiei comuniste dominante vreme de patru decenii.
Romanul Mesterul Manole aparut in 2014, Ed. Ideea Europeana, 478 p., porneste tot de la un arhetip, omonima balada fundamentala a romanilor, redefinita de autor ca ideal estetic si etic al omului ce-si inchina viata constructiei de sine in lumina preceptelor cristice sau pe altarul existentei semenilor sai. Numai ca, intr-o lume desacralizata pe care tocmai o strabatem, constructorul contemporan inalta constructii spre a-si fali narcisic, autist si iconoclast, propria iluzie de atotputernicie. Sfarseste, fara a prinde chiar de veste, prin a-si sacrifica propria libertate si propria fiinta precum si pe cei dragi unei zeitati a materialitatii efemere a lumii. Obsesiile romancierului par a se intrupa in binomul mitului degradat in cotidian, al jertfei si creatiei, al vietii de dincolo de moarte, al luptei cu Ingerul si victoriei lui Iacov, al cautarii absolutului in ciuda pacatului originar generator si pecete de moarte, al tineretii fara batranete, al evadarii in alt timp si spatiu, bariere cvasi inexistente pentru libera circulatie a spiritului, a victoriei Fiilor Luminii asupra Fiilor Tenebrelor etc.

Romanul Extraordinarele calatorii ale lui Orfeu

Aceleasi teme revin sub alta intruchipare in mai scurtul dar densul roman publicat in limba italiana, Extraordinarele calatorii ale lui Orfeu, Roma, Ed. Il Cerchio, 2014, 123 p., cu o exceptionala prefata Clericus in labirinto, semnata de Adolfo Morganti. Profesorul Orfeu, nume predestinat sa aduca in lumina iubirea inlantuita in Hades, un alter ego al aedului tracic si totodata al autorului, revine din Italia, in tara natala, mai precis in Bucuresti, precum odinioara Ulise in Itaca. Scopul intoarcerii este revendicarea unei proprietati imobiliare, nationalizate de comunisti. Suntem in iunie 1990. Este surprins si inspaimantat de prezenta  unor legiuni de mineri pe strazile Capitalei, chemati de liderii vremii sa apere Revolutia cu orice pret, drept care se ascunde printre schelariile santierului ramas in urma faraonicei constructii numite Casa Poporului, in zilele noastre Palatul Parlamentului, un fel de testament  pe verticala al defunctului cuplu dictatorial. Un testament insangerat caci acel mega-stabiliment paranoid sacrificase o jumatate din Bucurestiul vechi, depozitar de istorie, civilizatie, cultura si credinta romaneasca, prin demolarea a sute de cladiri de referinta, intre care si biserici.
Dupa aceasta introducere sub zodia realismului pur (parcurgerea in lung si-n lat a strazilor Capitalei, prezenta sa programata, intamplatoare sau involuntara, de-aici si côté-ul aventuros al romanului, in felurite locatii si la felurite conferinte, cenacluri literare, manifestatii gay pro si contra, slujbe religioase, revederea cu vechi cunostinte, jubileul colegilor de facultate etc., de unde si schitele unor cvasi personaje), romancierul recurge la o strategie epica inedita, amintind totusi de procedeele prozei lui Mircea Eliade: decolarea in oniric, fantastic si fabulos. Profesorul Orfeu are revelatia ca sub temeliile ctitoriei ceausiste se afla o asezare urbana, locuita. O lume paralela celei de la suprafata, pe care am numi-o purgatorial-spectrala, ce existase inainte de demolare, a celor ce nu voisera sa-si abandoneze casele, dar si a unor prezente si ctitorii de acum cateva secole ce supravietuiesc in respectivele subterane.
Sub zodia ambiguitatii, Emil Petru Ratiu zugraveste acest univers eclectic, aparent o civilizatie necunoscuta, cu alte reguli in privinta luminii si umbrei, a timpului mecanic si individual etc., asa incat cititorul accepta conventia literara de ratacire a profesorului Orfeu intr-un labirint dilematic al trecutului-viitor sau al viitorului-trecut, in cele doua lumi paralele pe care le strabate, inclusiv in cautarea Afroditei sale, marea iubire din studentia sa bucuresteana pe care o intrevede in cele mai felurite ipostaze, prima data in chip de marioneta la noul Teatru de pe stada Putul cu apa rece, ca apoi sa-l intampine in pragul fostei sale case de sub Palatul Poporului unde ajunge coborand in undele unei fantani a timpului. Ea era neschimbata, ca in acel tablou de pe perete, aripa timpului nu o atinsese. Era in afara timpului, traia in trecut si in viitor, adica intr-un vesnic prezent. Iata cheia de lectura a romanului profesorului de muzica Orfeu si a calatoriilor sale extraordinare.
Conform  marturiilor autorului din interviul acordat revistei «Orizzonti culturali», romanul este unul istorico-fantastic si filosofic. Epicentrul lui este Bucurestiul, inclusiv cel subteran. Noi am adauga si valentele ontologice (fractura intre noumen si fenomen, nostalgia limbii divine, edenice si a propriei dimensiuni pierdute, a cuvantului si adevarului mantuitor, superioritatea lui nous fata de socraticul logos, a cailor intuitive, noetice profesate de Platon, Pitagora, Vico, Lucian Blaga fata de calea logico-discursiva cartesiana), politice (profesorul are parte la Bucuresti de un proces prin care este acuzat de trafic de persoane pentru ca ar fi inlesnit plecarea din Romania comunista a unei familii in Italia etc.), religioase, dar mai ales valentele imaginarului fara frontiere din basme, legende sau scrieri fantastice tip Alice in tara minunilor. De aici ar pleca tunelurile timpului, spune in continuare autorul, invizibile pentru ochiul profan, ce duc atat in trecut (manastirea Antim, Curtea Veche, ctitoriile brancovenesti), cat si in viitorul imaginar al clonelor (fabrica de clone de pe locul Arsenalului Militar demolat odata cu celelalte cladiri de pe Uranus).
Demne de semnalat sunt si valentele poematice ale scriiturii, mai ales in ultimele doua capitole din cele opt, Venezia si Armagheddon.
Prin aceeasi bucla (explozie!) temporala, coborand in subteranele Palatului Poporului pentru a se prezenta la Curtea de Apel, profesorul Orfeu, insotit cu parintele Mercurie de la manastirea Antim, are revelatia unor universuri stratificate, timp-spatiu. Sunt rememorate episoade din Revolutia pasoptista cu semnarea Constitutiei sub presiunea maselor, de catre printul Bibescu, sau referinte la guvernul Rossetti, la prezenta socialistilor lui Dobrogeanu Gherea, sau chiar a lui Ferdinand Lassalle in vizita la Bucuresti, inscaunarea lui Cuza s.a.m.d. Dupa cum se vede, istoria romanilor este relatata à rebour, regresiv. Alta galerie a timpului ii aduc pe cei doi pe drumul iesirii la suprafata.
Un nou capitol, o noua aventura in timp si spatiu, mai precis in cealalta capitala a ?arii Romanesti, Iasi, dupa ce diligenta strabatuse codrii Vlasiei, trecand de frontiera de la Focsani. Un prilej al autorului de a resuscita frumusetea peisajului si a ctitoriilor de cultura si religioase tip Academia Vasiliana, biserica Sf. Nicolae, manastirile Galata sau Golia cu turnul cu ceas de la intrare construit de soldatii suedezi ai lui Carol XII, dar si moravurile sau itele politice si diplomatice ce se teseau la curtea printului Grigore Callimachi prin prezenta unor consuli, abati, oameni de stiinta din tari europene precum Austria, Anglia, Italia etc. Cautator al adevarului, bantuit de enigma pierderii echilibrului lumii, si drept urmare a comuniunii intre lucru si cuvant, profesorul Orfeu nu pregeta sa invete ebraica si sa frecventeze sinagogi, spre a se consulta cu slujitorii cultului mozaic asupra Torei, Zoharului, sferelor Sefirotului etc. Convorbirile nu sunt mai fructuoase decat cele din sinagoga de la Bucuresti, roadele vizitei sale la Iasi fiind rostite de un calugar alchimist, profesor de la pomenita Academie ieseana: transcenderea de la materia bruta la cea nobila, la esenta pura primenita de necuratenii,  avand virtutea esentei invizibile edenice, se face doar prin credinta, asemeni Schimbarii la fata a Mantuitorului pe muntele Tabor.
La Bucuresti, unde se va intoarce eroul nostru, domnea printul Mavrogheni, al carui consilier era Thomas Hope, un agnostic, ce-i spune profesorului ca adevarul nu e nicaieri, cu exceptia puterii. Dezamagit, Orfeu coboara din nou in tunelul timpului, intr-un plan mai profund, cel al Curtii Vechi pe urmele casei sale (a iubirii cu Afrodita!) ce apartinuse odinioara doctorului italian al lui Constantin Brancovenau, Bartolomeo Ferrati. Este primit de secretarul italian al domnitorului in somptuosul palat domnesc in preajma caruia se inalta in toata fosta ei splendoare vila lui Ferrati in mijlocul unei gradini ce se intindea pana la malurile Dambovitei. De fapt fosta lui casa, asa cum aratase acum trei sute de ani. O viziteaza si traieste un miracol: pe perete era portretul unei femei ce va fi trait abia peste trei veacuri, nu alta decat iubita tineretii sale, Afrodita. Portretul era semnat de Paolo Veronese (1528-1588). Orfeu isi da seama ca traieste simultan in doua planuri temporale. Magie curata, caci insusi sufletul sau se afla in acea tanara femeie pe care el n-o cunoscuse si totusi era... Afrodita de pe vremea studentiei sale. Oare ea era cuvantul, trupul luminii pe care nicicand nu-l gasise. Fapt e ca pe 15 august 1714 Brancoveanu, mazilit de trimisul Sublimei Porti, va fi executat impreuna cu partea barbateasca a familiei sale la Stambul.

Capitolul Lumea Noua

Capitolul Lumea Noua il are drept protagonist pe parintele Mercurie, un fel de Candide redivivus nimerit pe un alt palier al timpului, intr-o lume a viitorului pe care in nuce tocmai  o presimtim. Ne este zugravita cu lux de amanunte o utopie negativa, am zice chiar horror, in care toate notiunile lumii normale, umane, traditional-crestine erau abolite in favoarea promovarii contrariului lor: homosexualitatea in defavoarea heterosexualitatii, zgomotul dizarmonic in defavoarea muzicii, limbajul telegrafic, aproape pasaresc, agramatical in defavoarea limbii apte sa ralationeze, sa comunice un continut. Timpul avea un inteles si o noima doar in functie de cursul valutar de care oamenii isi legau indestructibil existenta si viitorul. Cei ce nu aveau valuta, desi erau in viata, erau considerati morti si relegati in imense necropole la marginea orasului; deveneau furnizori de organe fiindca erau biologic considerati morti. Cei ce inca masurau viata in timp erau considerati de fisc evazionisti, fiindca incalcau sistemul biletelor de timp-valuta. In necropole izbucneau cand si cand revolte contra celor ce detineau mai multe milenii de timp-valuta si chiar ere. Masificarea instructiv-informationala era realizata printr-un sistem de oglinzi convexe-concave, ce propagau necontenit ideea ca se traieste in cea mai buna dintre lumile posibile. Oamenii nu aveau voie sa aiba ganduri proprii de vreme ce altii erau specializati sa gandeasca pentru ei (opinions makers), ideea de individualitate, de eu, fiind considerata narcisista, disidenta, periculoasa. Singurul loc in care se traia conform timpului, calendarului si ceasului traditional era balamucul: pacientii stabilimentului refuzau sa se hraneasca cu idei primite de-a gata, drept care erau considerati insurgenti. Intr-adevar acestia urzesc un complot si evadeaza calauziti de parintele Mercurie: dau ocol Turnului viitorului incredintandu-l ocrotirii Providentei ce va invinge haosul in care liderii timpului-valuta voiau sa arunce lumea.
Orfeu il va reintalni la un alt nivel temporal  pe parintele Mercurie in Basilica inaltata pe terenul fostei case Ferrati, in apropiere de manastirea Radu Voda. Vechea lui cunostinta tocmai terminase de tinut o slujba unor crestini de rit paulin, careia ii va urma o ceremonie de hirotonire a unor novici, un fel de logodna mistica cu sufletul de lumina, cu omul launtric invocat de Sf. Pavel. Credinta inrudita cu cea intemeiata de teologul si filosoful grec Origen din Alexandria (185-254). Parasind acel palier subteran din Bucuresti, strabatut de Dambovita cu afluentul sau Garlicioara, Orfeu isi aminteste si de repere istorice ale Bucurestiului de odinioara precum Podul Calicilor, Curtea Veche etc.
Profesorul de muzica fusese din nou uimit si privilegiat sa identifice pe un perete al pronaosului din Basilica tabloul Afroditei, semn al unei vointe supreme de a-i aminti protagonistului de iubirea indelebila, de a nu pregeta sa coboare ca pe o scara reunind cele doua lumi, evadand din inlantuirea timpului exterior spre intruparea ei de lumina, launtrica, a materiei devenite lumina, psyche, pneuma, Verbul, Cuvantul cel dintai, traind o realitate de dincolo de realitate in lumea invizibila a dumnezeirii, dincolo de simulacrul si lustrul lumii vizibile. In siajul romanului gotic si alegoric, amintind de scrierile lui Dante dar si ale lui Umberto Eco, capitolul se termina printr-un incendiu devastator al Basilicii provocat de invadatori, paganii lui Sinan Pasa concomitent cu moartea voievodului Matei Basarab. Chemat si absorbit de privirile femeii din celebrul tablou (amintindu-ne de estetica privirii din poezia dolcestilnovista), Orfeu se scufunda intr-un tunel fara fund, la sfarsitul caruia timpul nu mai avea fruntarii si lumina domnea pretutindeni. Se va trezi din fantastica rostogolire in Piazza San Marco, aglomerata ca de obicei, oamenii insa apartineau la diverse epoci.
Eroul nostru, Orfeu cel sosit din Dacia, cum se va prezenta, nu scapa ocazia sa descopere multi romani, tineri nobili din Valahia, de la gurile Istrului, cum se numea in vechime Dunarea, sau chiar din Istria, ce studiau la Padova. Cu aceasta misiune se imbarca in portul Marghera si urca pe canalul Brenta. Doua celebritati ale vremii si totodata adversare prin doctrina erau cei mai frecventati profesori ai Universitatii de faima europeana din Palazzo del Bo. Pitagoreicul Galileo Galilei ce obisnuia sa-si inceapa cursurile cu fraza: natura e scrisa in limbaj matematic, si Cesare Cremonini, filosof aristotelic si dialectic ce propaga teoria materialista a mortii sufletului odata cu trupul. Un episod de istorie veneta relationata cu istoria Principatelor noastre, unite efemer de Mihai Viteazul, dinamizeaza acest capitol intitulat Venetia. Nu lipsesc protestele studentilor germani impotriva iezuitilor, intalnirea lui Orfeu cu printul Radu, fiul lui Mihnea Turcitul, peripetiile intoarcerii in tara pe apa si pe uscat, portul Ragusa la Cladova pe Dunare, si apoi pe un pod plutitor la Calafat.

Capitolul Armagheddon

Capitolul Armagheddon incoroneaza printr-un alegrissimo sostenuto sfarsitul romanului ce trebuie citit in cheia unei complexe alegorii. Dupa ce va fi strabatut ca in basmele noastre taramuri dezolante, parjolite de foc si extinctia vietii, Orfeu ajunge in fata unei privelisti edenice cu maci rosii ce nu se trec nicicand, cu un palat al primaverii vesnice stralucind mai abitir ca soarele; aici ii reapare din nou pisicuta vorbitoare intalnita pentru prima oara in subteranele Capitalei, reincarnare a spiritului timpului, dincolo de bine si de rau. Aceasta il va sfatui sa ramana pe acel taram feeric, scapat de sub aripa timpului. Dar misterul celei pe care o cauta se dovedeste mai tare, astfel ca Orfeu revine in tinuturile marcate de pacatul originar si al mortii, dominate de supertehnologia benzilor de montaj, a incubatoarelor fabrici de carne, bantuite de imperativul freneziei timpului-bani, al profitului cu orice pret, al reclamelor, oglinzilor, vitrinelor de iluzii si marfurilor creatoare de dependenta si simulacre, second life. Armonia, gratia si frumusetea fusesera alungate odata cu Dumnezeul cel Adevarat din viata oamenilor deveniti niste marionete spasmodice. Insasi Afrodita lui se alaturase hierofantilor si bacantelor ce diriguiau timpul. Ea il alunga brutal pe Orfeu cand incercase sa-i aminteasca de iubirea ce-i legase, pentru ca in final sa-i raspunda printr-un slogan ce rezuma spiritul vremurilor: „traiasca marea sarbatoare a mortii iubirii”.
Razboiul lumilor era iminent, razboiul Fiilor Luminii vs Fiii Tenebrelor, al celor doi demiurgi: cel ce era iubire si viata si cel funest, al mortii si al materiei. Orfeu avea tocmai aceasta misiune de a elibera oamenii din lanturile materiei, drept care, alaturi de parintele Mercurie, este sprijinit de Ostirile Ceresti si Fiii Luminii. Autorul arunca in lupta un amalgam livresc de emisari din mitologii universale si Biblie, punand la cale o confruntare si un sfarsit de lume infiorator, un grand guignol demn de acea epoca de fier. Pericolul cel mai mare erau insa clonele venite din viitor in ajutorul Ingerilor cazuti, Titanilor, Fiilor tenebrelor. Ele aveau menirea sa sustraga cheile Vesniciei. Cei doi eroi le urmaresc peste mari si tari, peste genunile timpului. Se intrevede o noua geneza, se naste in fine Messia, cel ce la a doua sa Venire va sa cheme la viata sufletele lui Adam si ale celor drepti. Legea Universului, a Vietii, nu alta decat cea a Iubirii, este restabilita.
Dar adevaratul razboi abia acum incepe. Clonele au ajuns la Turnul viitorului din orasul ingropat sub Casa Poporului. Scopul lor este pervertirea sufletului in supermarket, a vietii in timp-valuta, a naturii in fabrica de carne, vor sa serbeze funeraliile memoriei si ale poeziei. Impotriva lor se ridica chiar in ziua Invierii Ortodoxe intreaga noastra istorie de la Decebal pana la eroii Revolutiei din decembrie 1989. Un fulger dumnezeiesc despica cerurile de la rasarit la apus, nimicind clonele si aprinzand luminile Invierii. Orasul subteran se ridica la suprafata cu toate ctitoriile sale demolate odinioara. Dangatele clopotelor tuturor bisericilor alunga vraja macabra, sporind lumina Invierii si a regenerarii lumii, a puritatii si iubirii. In fine Orfeu o regaseste pe Afrodita-Euridice, nu alta decat femeia din tabloul ce-i reaparuse in atatea imprejurari. Este sarbatoarea si nunta cuplului si totodata a regasirii Cuvantului, a Limbii pierdute, a Armoniei si Adevarului.
Romanul, un adevarat spectacol epic, dar si de idei, performeaza prin talentul autorului si increderea acestuia in inventivitatea fara frontiere ca expresie a invingerii timpului. Emil Ratiu, in dorinta sa de o oferi cititorului proiectul unui nou tip de umanitate sub semnul Mantuirii, invinge timpul, evadand din el: este chiar secretul artei sale narative.


Geo Vasile
(nr. 6, iunie 2015, anul V)
    
http://www.orizonturiculturale.ro/ro_recenzii_Geo-Vasile-2.html
Sursa: orizonturi culturale italo-romane

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page