Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Justitia în impas

 
de Andrei Marga

Discutia despre justitie, la noi, bate pasul pe loc din cauza problemelor rau puse.
Bunaoara, unii proclama suficienta de sine a sistemului judiciar si confunda la gramada solutiile acestuia cu dreptul, ba chiar cu justitia. Acestia le pretind tuturor - cu totul anacronic in epoca comunicarii - tacerea asupra procedurilor si deciziilor ce afecteaza, fie si potential, orice cetatean.
In orice discutie asupra justitiei este de asumat ca dreptatea (justice, Gerechtigkeit) este valoare fondatoare a societatii, ca ea se promoveaza prin legi, ca legea se aplica prin sentinte date in instante de cei indrituiti. Mai este de asumat ca impartialitatea judecarii spetelor si independenta actului judiciar sunt valori ce fac o societate astfel incat sa merite sa se traiasca in ea.

Din toate acestea nu rezulta, insa, nicidecum, ca o instanta nu poate fi concurata, ca sentintele aplica automat legea, ca legea si sistemul judiciar realizeaza din capul locului justitia, ca, intr-un cuvant, actiunea judiciara este imuna la erori. Valoarea justitie este sfanta, dar nu rezulta de nicaieri ca dreptul si aplicarea regulilor de drept sunt indiscutabile. Nu rezulta deloc nici ca impartialitatea judecarii si independenta justitiei ar fi ceva de sera, incat exclud, la randul lor, orice discutie.

Din imprejurarea ca dreptatea are o pozitie cruciala in societate nu deriva, decat cu pretul unui descalificant sofism (ignoratio elenchi), din pacate raspandit, nici ca cei chemati sa o aplice in litigiile vietii sunt dincolo de orice raspundere, orice ar face. In fapt, intre sentinta si justitie se interpun atat de multe trepte de urcat, incat abia in situatii putin probabile (inculpatul, fiind in deplinatatea facultatilor mintale, si-a recunoscut vina, probatiunea este apodictica, etc.) judecatorul poate spera ca ajunge la drept si, eventual, la justitie.

Nu reiau ceea ce am spus despre realizarea justitiei in interventii din ultimii ani: statul de drept nu se lasa „improprietarit" de vreo grupare (Statul de drept, 2012); discutia despre justitie nu este rezervata cuiva si se cuvine subordonata interesului public (Cultura dreptului, 2013); sunt inca mari obstacolele in fata justitiei (politizarea numirilor la varf, personalizarea deciziilor politice, ignorarea legitimarii, conceperea instrumentalista a legii, dificultatile obtinerii autonomiei sistemului judiciar) in Romania actuala (Piedici ale justitiei, 2014); nevoia de a lamuri din nou coordonatele juridice ale vietii private, aflate sub asediu (Viata privata si sfera publica, 2014); nevoia de recuperare a demnitatii umane, ca principiu constitutional (Demnitatea umana ca principiu, 2014); nevoia angajamentelor etice in actiunile ce urmaresc impartirea dreptatii (Nelinistea etica in drept, 2015). Acum aduc argumente pentru a disloca impresia identitatii dintre sentinte, drept si justitie, arat ca discutia actuala despre „independenta justitiei" este pe cale gresita si amintesc, ca exemplu, largirea conceptiei despre actiunea judiciara din partea unui judecator de inalta calificare. Apar ideea ca, asemenea altor activitati, justitia include argumentarea publica, iar mult invocata „independenta a justitiei" nu numai ca nu exclude discutia argumentativa, dar o presupune printre conditiile posibilitatii ei.

1.
Sunt cel putin patru fapte care conditioneaza actiunea judiciara, functionarea sistemului juridic si, in fond, atingerea justitiei in deciziile magistratilor.
Chiar juristi cultivati si reflexivi remarca raspicat faptul ca „adevarul juridic" este diferit de „adevarul vietii". Primul este rezultatul unor proceduri si formalisme, dreptul fiind, prin natura sa, general si formal, in sensul bun. Al doilea este factual si greu epuizabil. Diferenta nu consoleaza. Desigur, ameliorarea legilor si procedurilor poate reduce distanta dintre cele doua adevaruri, dar nu o inlatura. Tot ceea ce se poate face trece prin pregatirea si constiinta magistratilor.
Al doilea fapt este dificultatea de a oferi „demonstratii". stim prea bine ca, la propriu, abia in demonstratii teza rezulta cu necesitate din probe. In limbajul necontrolat de logica al multor persoane, unele cu pretentii, se crede, insa, ca in instante, in drept in general, se fac demonstratii, cand, de fapt si gandind riguros, sunt posibile doar argumentari. Abia in cazuri extraordinare (cand, spre exemplu, inculpatul conlucreaza la stabilirea adevarului sau probele sunt fara lacune) judecatorul poate oferi sentinte ce deriva cu necesitate din probe. In rest, sunt, ineluctabil, numai „argumentari", plauzibile in grade diferite, fireste, dar nu mai mult.
Al treilea fapt tine de conditiile independentei activitatilor in societate. S-a parasit de mult, prin forta lucrurilor, ideea ca autonomia vreunei institutii se obtine prin sustragere din contexte. Pe cale de consecinta, independenta, care este autonomie sporita, se poate obtine cu atat mai putin in afara contextelor. Ca fapt de experienta, insasi situatia justitiei din Romania ultimilor ani atesta ca independenta obtinuta in afara dezbaterii publice este expusa asaltului unor forte ce nu ezita deloc sa o ia sub control. Oriunde, independenta justitiei se apara nu cu campanii sau sanctiuni administrative, ci cu profesionalismul solutiilor din instante, nu prin tacerea celor din jur, ci etaland, la nevoie, argumente mai bune. Profesionalismul magistratilor este pavaza de fapt a independentei, nu inspectia opiniilor sau politia parerilor!
Al patrulea fapt tine de conditia generala a intreprinderilor umane: ele depind de o seama de conditionari dinspre subiectul care le initiaza. Nu staruim aici asupra profundei schimbari a intelegerii cunoasterii celei mai solide, care este cea a stiintelor experimentale. Adevarul nu mai poate fi socotit simpla oglindire, iar metafora „oglinzii" a cedat de mult, caci cunoasterea depinde de un „prealabil", in care intra operatia identificarii obiectului, intrebarea ce se pune, limbajul, cadrul de referinta, interesul conducator de cunoastere, ansamblul conceptual, relatiile de putere. Iar daca in stiintele exprimentale cunoasterea este conditionata de toate acestea, ne putem imagina cat de conditionata este cunoasterea de „prealabilul" amintit in celelalte discipline si, in particular, in aplicarea dreptului. Mai cu seama atunci cand, cultural vorbind, autonomizarea valorilor in practica vietii - de pilda, a economiei fata de traditie si a dreptului fata de politica - lasa de dorit.

2.
Astazi, se poarta o discutie despre „independenta justitiei", care nu rezolva nimic, caci problema este de la inceput rau pusa. Nu mai insist asupra faptului ca justitia (dreptatea) este o valoare pretentioasa, la care se ajunge greu, daca se ajunge vreodata, oricare ar fi puterile unui judecator. O valoare fondatoare, cum am spus mereu. Dar aceasta valoare se apara in ultimul timp, la noi, in maniera primitiva, prin pretentia ca cetatenii, inclusiv parlamentarii si demnitarii, sau chiar si cei care raspund, prin Constitutie, de functionarea sistemului judiciar, sa nu se pronunte asupra deciziilor justitiei.
Sa observam ca numai regimuri autoritare cer ca deciziile instantelor judiciare sa fie scoase din discutie si ca nimeni dintre cei aflati in roluri publice nu este exceptat, in democratia demna de nume, de la intrebari si de la obligatia argumentarii deciziilor, la nevoie. Exista, din fericire, autonomii si independente in societate. Dar independenta se promoveaza - inclusiv de catre medic, inginer, profesor, de oricine - prin profesionalism, nu in pofida acestuia. Independenta se cultiva prin forta argumentelor profesionale ale respectivului. Din nefericire, curentul noului dogmatism vrea o „independenta a justitiei" impusa administrativ, asadar, indiferent de exprimarea profesionala a celor indrituiti sa promoveze dreptatea in litigii. Ei exalta, de fapt, o cale gresita, ce consta in substituirea autoritatii profesionale cu masuri administrative!
De ce se ajunge la noi acum la aceasta gresita punere a problemei "independentei justitiei"? Cauzele sunt multiple, si tin de ceea ce se intampla de multi ani in sistemul juridic, care acum se vrea scos din discutie. In definitiv, despre ce independenta a justitiei vorbim, cand legile sunt formulate nu in interes public, ci in interesul grupurilor ce se dau drept public? Cand carentele pregatirii sunt atat de mari incat erorile de incadrare si de gandire (sofismele) sunt la tot pasul? Cand diferenta dintre a avea o profesie atestata de diplome si a te comporta ca profesionist este izbitoare in prea multe cazuri ? Cand unele sentinte sunt indreptate vizibil impotriva cuiva? Cand sistemul numirii unipersonale a varfurilor, politizata de la inceput, a dat compromisurile care se vad cu ochiul liber? Cand vocea profesionistilor veritabili dintre juristi este desconsiderata? Este mereu mai facil pentru unii sa ceara "independenta justitiei", decat sa rezolve problemele redutabile ale sistemului juridic. Este, se poate banui, mai profitabil pentru acestia sa ceara independenta justitiei dupa ce au luat-o sub controlul lor.
Aceasta situatie plina de lacune nu este usor de depasit. Pe de alta parte, societatea actuala abia mai respira sub coruptia ce s-a latit in "anii combaterii coruptiei" si care nici macar nu este cartografiata. Combaterea coruptiei la varf, dupa cum se observa dintr-o privire, nu a descurajat deloc coruptia avansarilor si a selectiei personalului din institutiile publice. In acest context, magistrati ce vor sa-si conserve functiile, politicieni fara teme (pe care, de pilda, tema crearii de locuri de munca sau tema reindustrializarii sau tema reducerii saraciei sau tema serviciilor publice ii depasesc) si simplii carieristi apara "independenta justitiei" dupa ce s-au asigurat ca cei care aplica dreptul ii servesc.
Dar justitia nu ar trebui facuta independenta pentru ca este afacerea cuiva; ea ar trebui sa fie independenta in mijlocul interesul public si, intr-un sens, ca expresie a acestuia, interes pe care il apara dezbaterea publica. Nu este aparare mai sigura si mai durabila a independentei justitiei in afara dezbaterii publice.
Se arunca mereu in discutie un considerent ce pare redutabil: ce zic autoritatile internationale? Desigur, opinia partenerilor de aliante trebuie sa conteze, dupa cum orice subminare a importantei acestei opinii este daunatoare Romaniei. Dar calitatea de membru al uniunilor de state sau al aliantelor celor mai prestigioase nu trebuie sa fie pavaza pentru masuri antidemocratice sau pretext de a sta cu mainile incrucisate cand se apuca pe cai gresite, pe care nimeni nu paseste in lumea civilizata. Se simte din plin nevoia unor reprezentanti convingatori ai tarii, care conteaza in discutiile internationale prin personalitatea lor, in locul multimii activistilor mimetici, ascultati pe la cancelarii doar protocolar. Pe de alta parte, trebuie restabilita functionarea efectiva, in sistemul nestrivit al tripartitiei puterilor in stat, a institutiilor reprezentative ale natiunii, cum este Parlamentul, daca vrem democratie si respect international.
Este inselatoare si nu da rezultate interpretarea dupa care Romania este intr-o astfel de situatie incat se poate face justitie doar cu mijloace administrative, in forta. O astfel de interpretare nu face decat sa continue antagonizarea societatii si sa prelungeasca coruptia endemica. Promovarea justitiei este printre activitatile ce nu isi ating tinta decat daca mijloacele sunt ale justitiei insesi si daca profesionalismul se exprima exemplar.
Ne place sau nu, suntem dupa zece ani de incultura si voluntarism la decidentii principali. Patologiile caracteristice regimului - "presedintie africana", "constitutie fara constitutionalism", "promovarea sistematica a diletantilor" etc. - nu puteau sa nu lase urme in justitie. A le identifica si indeparta este acum o chestiune de luciditate si de raspundere.
In parte, neajunsurile sistemului judiciar au solutii institutionale. De pilda, o desemnare a magistratilor scoasa de sub controlul vreunei persoane, revizuirea selectiei si pregatirii juristilor, curtea cu jurati in litigiile mai importante, vasta refacere a legislatiei. Este de observat, insa, ca Romania a intrat in procesul dureros al confruntarii nu doar cu efectele mecanismelor corupte de selectie, ci si cu cele ale declinului profesional. Continua deteriorare a reformei educatiei, din nepricepere si calcule meschine, isi are pretul ei ridicat, ce incepe sa se achite in multe domenii. Revederea fara intarziere a curriculumului pregatirii in Drept si adaptarea lui cel putin la ceea ce se face in tari cu justitie demna de incredere este o alta chestiune de luciditate si raspundere astazi.

3.
Este reconfortant sa observi eforturile de a scoate din clisee actiunea judiciara din alte tari. Am in vedere aici reflectiile foarte calificatului presedinte al Curtii Constitutionale a Italiei. Dupa ce o alta personalitate din sistemul justitiei europene, Ernst W. Böckenförde, a replasat "demnitatea umana" in fata reglementarilor constitutionale si a legat exercitatea profesiei de magistrat de "nelinistea etica", Gustavo Zagrebelsky (in Contro l'etica della verita, Laterza, Roma-Bari, 2009) cauta sa restabileasca "indoiala (dubbio)" in constiinta decidentilor judiciari si in constiinta publica, fata de ceea ce iau ca indiscutabil cand aplica dreptul. El pleaca de la trei premise simple - una din "tentatiile satanice" din lume este obtinerea puterii (p.8); democratia este metoda, nu continut al unei decizii (p.6), si presupune "cautare continua" (p.153); autocratiile sunt interesate de "adevaruri certe si de lupta contra erorii" (p.164) - pentru a argumenta o teza cu multe implicatii. Aceasta teza spune tot simplu ca, departe de a se opune "adevarului", "indoiala" il face posibil si este un "omagiu adus adevarului" (p.VII). Altfel spus, adevarul juridic se poate apropia de adevar pur si simplu punand sub semnul intrebarii si interogand chiar "certitudinile" admise prea usor ale sistemului juridic sau in legatura cu acesta.

Daca suntem interesati de democratie si de atasarea la cultura crestina si europeana - argumenteaza judecatorul italian - atunci nu putem sa nu punem "indoiala" inaintea "adevarului", ca treapta nu spre impidicarea, ci spre atingerea lui. Iar noi nu putem sa nu ne ingaduim in acest punct o intrebare la firul ierbii: daca intr-o justitie confruntata cu o cazuistica bogata, de decenii, precum cea italiana, principalul judecator cauta sa instaleze o indoiala cuprinzatoare si fertila, inclusiv fata de dogmele relative la justitie, nu ar fi cazul ca in sistemele juridice mai noi sa se ia act si sa se invete? Tocmai pentru a face din actiunea judiciara institutia independenta de care oricine are nevoie!

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page