Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

IA LIUBLIU MAIA! (? ????? MA??)

Magdalena ALBU

„Sensul vietii il vad in creatie, iar creatia este de sine statatoare si infinita!”
MAXIM GORKI

Despre Maxim Gorki, scriitorul Leonid Leonov, citat de Galina Maievschi, scria asa: „Cu toate ca acest om apartine integral Rusiei, el nu apartine nici unei tari, nici unei natiuni. Patria lui e pamantul, natiunea lui e omenirea.” Am sentimentul plenar ca si despre Maya Plisetskaya se poate spune exact la fel. O forta a naturii unica rasarita din fibra spiritului slav, ca o datorie a acestuia din urma de a inlocui definitiv cuvantul rostit cu umbra infinita si nobila a miscarii, dar si o uluitoare lectie de a descifra sensuri prin arta plina de gratie a dansului clasic. Soliditatea filozofiei supreme a momentului Maya poate fi definita plecand si de la faptul ca a trasa cu toata fiinta prin aer tablouri diafane de lumina, ridicandu-te pana in punctul de dincolo de magia nascuta de pensula oricarui pictor renumit, inseamna, pur si simplu, totul, un tot de natura tragica si, deopotriva, solemna, care lasa definitiv in urma ceata de un pamantiu nelinistitor a istoriei circumstantiale. Personal, am regasit intotdeauna in armonia interpretarii sale scenice sensibilitatea nedisimulata literar a sufletului gorkian. Caci Plisetskaya si Alexei Maximovici s-au intersectat in viziunea mea exact in punctul unde umanitatea isi atinge, in sfarsit purificata prin suferinta, apogeul propriei demnitati. Si cum s-ar putea aseza mai bine in cuvinte linia vietii celor doi creatori, care au substantializat prin lucrarea lor cultura si arta lumii, decat, vorba lui Leonov, sub aspectul unui miraculos „drum catre stele”, o traiectorie concreta ce ascunde in necuprinderea ei spectaculoasa transfigurarea vizibila a durerii personale intr-o estetica superioara a patimii firesti de a exista?!... De a exista insa nu oricum, ci totalmente altfel, aidoma unui arbore inalt si fara varsta, prin colbul colturos si dens al acestei enigmatice lumi a Pamantului.
         
Figura statuara a baletului mondial, interpreta dublei partituri ceaikovskiene din „Lacul lebedelor” a reusit sa rescrie in cu totul si cu totul alti termeni arhitectura complexa a sentimentelor si a muzicii sufletului rus si, pana la urma, universal. Fiindca, precum autorul „Azilului de noapte” a asezat in centrul universului sau dramaturgic Omul cu toate reflectiile lui neutopice despre ontos ca expresie fundamentala a dialogului launtric si, bineinteles, a celui interuman, Maya a reusit sa patrunda cu o nesfarsita delicatete dincolo, „in infinitul unic” (G. Maievski) al vietii fiecarui rol, oferindu-i acestuia, in fiecare moment de descatusare febrila din chingile eului conventional, un statut indiscutabil aparte. Prin farmecul fara de cusur al trupului ei strabatut de lumina, Plisetskaya a resemantizat constient gratia miscarilor scenice de o asemenea maniera vizionara, ca nu te poti duce cu gandul decat la amplitudinea generoasa a zvacnetului ei interior. Cu alte cuvinte, acest Orfeu slav, care a invins cu staruinta negura deasa din infern, nu s-a intalnit deloc degeaba cu planeta Pamant. Trecerea ei longeviva prin arta dansului a ajutat-o sa-si alcatuiasca din vreme un univers propriu de exprimare, ce seamana, fara-ndoiala, cu o pereche de aripi albe dematerializand, intr-un mod inefabil aproape rilkean, norii. Si nu e vorba aici despre o figura de stil aleasa strict conjunctural, pentru ca interpreta Teatrului Mare din Moscova reprezinta ea insasi, prin ametitoarea perspectiva oferita intruchiparii oricarui personaj, forma cea mai fidela a zborului insusi, plutind angelic deasupra scandurii vechi a spatiului scenic, ca si cum numai acolo, in aerul tare al inaltimii, avea puterea sa reprezinte diafan, cu ajutorul corporalitatii, incorporabila metafizica a lumilor visate de compozitor. Zborul Mayei a fost mereu unul tacut si sincer, construit cu delicatete, poeticitate, inteligenta si chiar fast princiar.    
 
A fost intotdeauna atata feerie in dimensiunea mai mult ca perfecta a baletului rus, indiferent de numele interpretului respectiv, ca nu ti se poate naste in suflet decat o perceptie complet atipica in raport cu arta ca forma de redescoperire a sensurilor multiple ale umanitatii, anume aceea ca timpul ca „realitate foarte reala”, daca e sa ne apelam la tipicul de gandire kantian, are constant tendinta sa isi opreasca, in acest caz, secunda in loc. Motivul e unul fara precedent: marele artist al Rusiei a stiut sa comunice mereu dincolo de cuvinte cu lumea careia i se adreseaza si careia ii cauta, necontenit, rostul. Plisetskaya a intarit, la randu-i, cu precadere acest principiu specific spatiului sau natal. Si, asa precum drumul Lunii noaptea isi urmeaza in taina linia sa predestinata, poemul din necuvinte al Mayei transforma, printr-un dramatism ce depaseste barierele cotidianului obisnuit, corpul fizic al artistului, impingandu-i, asemenea lui Brancusi, limitele individuale pana la esenta primara din momentul divin al Facerii. Plisetskaya a invitat intotdeauna lumea sa patrunda cu privirea dincolo de ceea ce legenda straveche a lasat sa se inteleaga. Glasul ei mut a vibrat cu o puternicie nebanuita in sufletul lumii, anuland macar pentru moment din constiinta sociala inestetismul urii fara fond. De fapt, pana la urma, in integralitatea creatiei sale, edificiul unic al Mayei se identifica in toata splendoarea lui cu marea arta si cultura a poporului rus, caci variile pricini razboinice circumstantiale nu vor putea reusi niciodata sa anuleze din Pantheonul universal al valorilor atomul acela viu, care naste vizibil perfectiune si identitate.

Baletul Mayei Plisetskaya a fost o permanenta invitatie la iubire adresata umanitatii. Exact ca in Zaratustra nietzscheana, lumea ei se defineste ca o imagine completa a desavarsirii, un adevarat strigat al gloriei solare, parafrazandu-l pe Edgar Papu, menit sa arunce in laturi crusta tuturor constiintelor intunecate din timpul mitic anterior parcurs. In tablourile sale scenice, printesa-lebada si trandafirul au avut intotdeauna rolul principal. Si nu gresim deloc daca afirmam ca Maya era alcatuita, ca orice artist de seama al lumii, nu din carne si oase asemenea oricarei fapturi telurice, ci, cu Voie divina, din suflet si pulbere de stele. Pana si moartea s-a retras cu umilinta mai multi pasi in spate pentru a-si incalca voit menirea ancestrala. La fel ca si Gorki, Archipova, Bulgakov, Turgheniev, Levko, Saliapin, Cehov, Puskin, Tolstoi, Soljenitin, Lermontov, Esenin, Andreev, Ceaikovski si atatia alti ilustri „copii ai soarelui”, Plisetskaya a definit cu prisosinta, in felul sau, structura divina a spiritului omenesc. Ma gandesc, deseori, ca aceasta interpreta a patriei dostoievskiene a reusit sa metamorfozeze plenar dansul clasic, imaginile picturale de o rarisima frumusete si sensibilitate nascute din unduirea simetrica a propriului trup - veritabile poeme dramatice de un farmec deosebit - graind de la sine. Prin influenta „vocii” ei corporale cu ambitus generos, o zi obisnuita din viata oricarui Ivan Denisovici Suhov sau a oricarei Liubov Andreevna Ranevskaia poate capata oricand, dintr-o data, o alta semantica revelatorie. Pentru toti, Maya a facut ca livada de visini sa existe cu adevarat in realitate, zgomotul metalic al neiubirii sa inceteze definitiv, iar cuvintele personajului gorkian Klesci, cum ca „Aici lumea n-are nici cinste, nici constiinta.”, sa para ca n-au fost rostite in mod concret niciodata. ??????? ???????, MA??!...       

Magdalena ALBU
Bucuresti
4 mai 2015


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page