Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Ierarhizarile de universitati

de Andrei Marga

Ierarhizarile de universitati (university rankings) pun presiuni asupra studentilor, familiilor, finantatorilor, profesorilor, liderilor academici. S-a ajuns la o conditie de existenta - parafrazandu-l pe Descartes: „dupa cum esti in ranking, asa existi". In urma ierarhizarilor se produc tensiuni: intre parinti si autoritati, studenti si institutii, finantatori si lideri, universitati si universitati, publicatii si profesori. Mediatizate intens, ierarhizarile fac servicii anumitor universitati si creeaza fluxuri de studenti intr-o directie sau alta.
Avand implicatii, ierarhizarile trebuie luate in seama. Ele suscita, insa, discutii. Raspund aici la trei intrebari care mi-au fost puse in ultimul timp: de unde vin ierarhizarile? ce credibilitate au? ce are de facut o universitate? Ma bazez pe experiente in ipostaze diferite. Ca membru al conducerii European University Association, am prezentat in mai 2001, la Dubrownik, primul proiect de „asigurarea calitatii (quality assurance)" (Andrei Marga, University Reform Today, Cluj University Press, 2005, pp.336-350). Ca membru in consiliul unor universitati internationale (UN University din Tokyo) sau consultant (in Austria, Ungaria, Vatican, Germania), chestiunea o gaseam pe agenda. Am condus evaluarea unor universitati din Paris si am participat la evaluari in Germania, Grecia, Austria. Ca rector si presedinte de universitate (1993-2012), am infruntat tema si am examinat-o cu institutii care elaboreaza ierarhizarile de referinta din lume.

De unde vin ierarhizarile? Cronologic, totul a inceput cu initiativa Carnegie Foundation (1970) de a ierarhiza universitatile americane. In anii 80, cunoscuta publicatie Der Spiegel a preluat ideea si a aplicat-o in Germania. In 2003. Universitatea "Jiao Tong" din Shanghai a creat prima ierarhizare universitara internationala, aplicand criterii relative la cercetarea stiintifica, in vederea fundamentarii politicii Chinei de afirmare globala in domeniul universitar. Apoi, ierarhizarile au devenit curente (vezi tabloul mai recent in Isabel Roessler & John J.Roman, What happened? What remains? What to come? 15 years of experience, CHE, Berlin, 2013). Oricare ar fi perceptiile, cu ierarhizarile va trebui convietuit in anii ce vin.
Astazi, se observa ca ierarhizarile de universitati satisfac nevoi si aspiratii ce se impletesc. Le putem lista astfel: a) nevoia de a valorifica investitia in unele universitati, prin atragerea de studenti platitori; b) preocuparea unor tari de a se repozitiona in lume; c) aspiratia de afirmare resimtita de unele culturi nationale, prin atragerea de studenti straini; d) nevoia de a sustine valorificarea produselor propriilor industrii cu exportul de locuri de studii; e) nevoia parintilor si studentilor de a avea o orientare in geografia studiilor; f) dorinta angajatorilor de a se asigura ca apeleaza la specialisti trecuti prin filtre mai exigente; g) preocuparea unor publicatii de a-si spori audienta cu noi subiecte.
Unii cercetatori ai fenomenului folosesc termeni tari, vorbind de „inevitabilitatea ierarhizarilor" (vezi Philip G. Altbach, The International Imperative in Higher Education, Sense, Rotterdam, Boston, Taipei, 2013), dupa ce le considera efect al „masificarii invatamantului superior si al competitiei si comercializarii in educatia postsecundara la scara lumii" (p.81). Ei atrag atentia asupra imprejurarii ca, odata cu globalizarea economiei, s-a produs globalizarea universitara si, in consecinta, ierarhizarile devin globale.
Universitatile nu procedeaza intelept daca nu tin seama de tendintele economiei actuale. Nici o universitate demna de nume nu poate ocoli pana la urma intrebarea „ce economie, ce societate, ce cultura a rezultat in jur?" si nu-si asuma raspunderi. Dar si intreprinzatorii si guvernele trebuie sa ia in serios universitatile drept conditie de competitivitate. Fareed Zacharia arata, de altfel, oportun (in The Post-American World, W.W. Norton & Company, New York & London, 2012), ca intaietatea mondiala a Statelor Unite este asigurata in masura semnificativa de vigoarea universitatilor lor - „cele mai bune industrii" (p.207) ale Americii la ora actuala. Iar aici este, desigur, ceva ce da de gandit. Se poate spune ca numai tarile care isi pun in ordine universitatile pot fi competitive in era globalizarii.
Ierarhizarile stimuleaza evolutii pozitive - mai multa cercetare stiintifica, mai multa preocupare pentru inovare si rigoare didactica, efervescenta. Ele incurajeaza, insa, cum se vede bine in preajma - mai ales in tarile care nu isi elaboreaza politica plecand de la propriile nevoi de dezvoltare, iar liderii academici nu au capacitatea de a analiza si concepe - formalismul, descompunerea traditiilor stiintifice, comercializarea publicatiilor (acum, de pilda, multi cumpara loc de publicare in publicatii insipide din Muntenegru, Romania, Bulgaria si alte tari). Se observa usor ca regulile pietei, atunci cand sunt prea putin intelese, pot nu doar sa invioreze o institutie, ci si sa o deturneze.
Unele ierahizari starnesc impresia a ceva subiectiv. Pentru a le consolida se propun mai nou doua solutii: a) sa se renunte la ierarhizari ce pot incuraja usor credinta ca cine este pe locul 65 este mai bun decat cel de pe locul 95 sau 150, sau ca cel care a coborat in ierarhie este mai slab decat cel care a urcat, in favoarea unor ranguri (categorizari) de universitati; b) intocmirea de ierarhizari pe profiluri universitare. Aceste solutii sunt, fireste, pasi inainte. In definitiv, da slabe rezultate compararea unei universitati clasice cu o politehnica sau cu o universitate de medicina.
Ambele solutii estompeaza, insa, problema mai profunda - cea a relevantei criteriilor. Pe orice fata se intorc lucrurile, fundamentul oricarei clasificari il constituie criteriile, iar acestea sunt fructul unei alegeri. Nu este posibila, poate nici utila, vreo clasificare dupa criterii exhaustive. Clasificarile sunt actiuni strategice, iar aceasta imprejurare trebuie bine inteleasa. Rezultatul clasificarilor nu este neaparat realitatea insasi, ci realitatea privita din punctul de vedere al criteriilor avute in vedere. Ca urmare, si ierarhizarile universitare, ca orice clasificare, dau rezultate in functie de criteriile alese. Rezultatele aplicarii criteriilor pot fi utile, dar a le dogmatiza ar fi un salt logic nepermis (de fapt un vechi sofism), de la abordari strategice la realitate.
Ce se ia in considerare atunci cand se fac ierahizari de universitati? Cea mai prestigioasa ierarhizare - „Shanghai Ranking" - ia drept criteriu general cercetarea stiintifica a universitatilor, abordata pe capitole precum: calitatea educatiei - masurata in premiile cele mai inalte, calitatea cadrelor didactice - alte premii, citarile, rezultatele de cercetare - publicatii, indexul citarilor, performanta institutiei per capita, cu punctajele de rigoare. Tabloul este intregit cu anumite specificari pentru stiintele socio-umane. Ierarhizarea „Times Higher Education World University Rankings" ia in considerare cercetarea (incluzand reputatia stabilita prin citari, combinata cu efectivul de publicatii), invatamantul (incluzand efectivul absolventilor), legatura cu industria, internationalizarea. „Thomson Reuters" considera impactul publicatiilor obtinut prin analiza citarilor. In Germania, se considera, de pilda, carierele manageriale ale absolventilor (Karriere), granturi castigate (DFG), evaluari ale cadrelor didactice (MeinProf) facute de studenti.
Este evident ca ierarhizarile de pana acum se orienteaza spre ceea ce se poate masura, caci ceea ce este masurabil este mai putin disputabil. Ce se poate, insa, masura?
Sunt indicatori importanti ce permit masurarea, ca, de pilda, efectivul de studenti pe cadru didactic. Se poate masura apoi productivitatea in cercetarea stiintifica, dar se pune intrebarea: ce luam in seama? Candidatii sunt multi, ca, de exemplu, productia per capita, lucrari publicate sau orice lucrari, reputatia data de citari si premii, investitii in cercetare, venituri din cercetare si inovatie tehnologica. Se pot masura apoi afinitati - cum vad studentii universitatea respectiva, cum o vad profesorii, cum o vad oaspetii. Desigur ca si „tehnicile" de masurare sunt in progres, dupa cum si rafinarea criteriilor inainteaza, dar o constatare se impune: nu se intrevede deocamdata sansa de a masura destul de mult pentru a putea caracteriza fara rezerve o universitate propriu-zisa.
Sunt foarte greu masurabile, in acest moment, predarea si seminarizarea. Uimitor este faptul ca ierarhizarile existente nu considera, sau o fac infim, dotarea bibliotecilor, invatarea organizata in seminarii specializate, echiparea laboratoarelor, orele de laborator de cercetare, invatarea limbilor, a informaticii, sansele studentilor de a lucra direct cu excelenti profesori. Toate acestea sunt importante pentru invatare si creatie, de fapt pentru studenti. De aceea, in mod frecvent, ierahizarile nu sunt convergente cu opiniile studentilor (care opteaza de obicei pentru un mediu agreabil si sanse pe piata muncii, cum s-a vazut in ierarhizarile din Germania).
In practica de pana astazi a ierarhizarilor, cu toate eforturile de ameliorare, facute mai ales in Uniunea Europeana, sunt inca prezente trei discriminari. Ele se explica prin varsta cruda a ierarhizarilor si optica institutiilor ce fac ierarhizarea.
Prima discriminare este linguala: ceea ce conteaza in ierarhizarile existente este in mare masura sub conditia folosirii limbii engleze. Optiunea este justificata de imprejurarea ca engleza este lingua franca a epocii noastre. Engleza are beneficiile unei culturi si civilizatii prestigioase, iar in vremurile moderne este limba oficiala a celei mai puternice tari din istoria cunoscuta - SUA. Numai ca, asa cum se spune: „vor fi doua feluri de inculti in viitor - cei care nu stapinesc engleza si cei care stapanesc doar engleza"!
A doua discriminare este epistemologica: pana in acest moment, ierarhizarile iau in seama un singur tip de cunostinta, pe care tind sa-l considere exclusiv. Ele opereaza inca inauntrul unei interpretari depasite a cunoasterii stiintifice, ce vede in toate stiintele un singur tip de cunostinta: „descoperirea". Este cert ca descoperirile sunt fundamentale, ca ele caracterizeaza stiintele experimental-analitice si, uneori, stiintele formale (matematicile, logica etc.). Dar, pe langa forma descoperirii, care ramane de importanta fundamentala, cunostintele au si alte forme: „comprehensiunea explicativa" (in stiintele istorico-hermeneutice), „interpretarea" (in monografieri), „solutiile strategice" (in stiintele strategic-analitice), „recomandarile de actiune" (in stiintele dramaturgice) si „clarificarea constiintei de sine" (in stiintele reflectiei critice). Eu sunt de acord cu ideea ca ierarhizarile de astazi raman partiale cata vreme extrapoleaza naiv un tip de cunostinta si se multumesc sa satisfaca „impulsuri financiare si manageriale" (vezi Stefan Collini, What are the Universities for?, Penguin, London, 2012, p.122). Dar limitarea aceasta se poate depasi, ca si limitarea inversa, ce sustrage examinarii cunostintele din celelalte stiinte, doar prin lamurirea epistemologica a tipurilor de cunostinta - o operatie ce ar trebui dusa pana la capat.
A treia discriminare pe care o fac ierarhizarile existente este printre functiile ce decurg din misiunea universitatilor. Nu reiau fructuoasa discutie pe aceasta tema care s-a relansat odata cu lucrarea The American University, a celui mai cunoscut sociolog postbelic, Talcott Parsons, si G.M.Platt (Cambridge University Press,1973, p. 93 si urm.). Ma multumesc sa redau aici lista actualizata a functiilor universitatii spunand ca aceasta este: institutie formatoare pentru impartasirea si sporirea cunoasterii; centru de cercetare stiintifica performanta; institutie formatoare pentru preluarea si aplicarea cunoasterii; sursa a inovatiilor tehnologice; instanta a examinarii critice a situatiilor; loc al angajarii pentru drepturi si reforme (Andrei Marga, Bildung und Modernisierung, Cluj University Press, 2005, pp.274-280). In raport cu aceasta delimitare a functiilor universitatii ce rezulta din experienta universitatilor de referinta, ierarhizarile - trebuie spus - nu dau seama deocamdata decat partial de functiile institutiei.
Ierarhizarile inregistreaza, desigur, ameliorari de criterii pentru a depasi neajunsuri de mult semnalate. De pilda, in pofida aparentelor, preluarea listei publicatiilor doar din inregistrarile convenite nu este concludenta in privinta valorii autorilor (se pot da multe exemple de autori ce clameaza zgomotos ca au publicat ISI, dar industriile pe care ar trebui sa le sustina s-au prabusit, sau de autori pe ale caror cercetari s-au luat decizii la scara unor societati, dar care nu s-au preocupat sa-si inregistreze formal contributiile). Nu se face distinctie suficienta intre cercetare epigonica si inovatie. Nu se asuma ca simplele colectionari de date, ce raman importante, desigur, trebuie duse spre elaborare teoretica, pentru a putea fi descoperire sau creatie.
Sunt de parere ca in ierarhizari trebuie ajuns la captarea a ceea ce este hotarator intr-o universitate: calibrul profesorilor; meritocratia in selectia cadrelor didactice; cercetarea stiintifica proprie; contributiile la cultura si civilizatia din societatea respectiva; cadrul pregatirii studentilor; valoarea absolventilor. Calibrul profesorilor are impactul cel mai profund intr-o universitate, incat de aici trebuie pornita ierarhizarea.
Ce are de facut o universitate? Sa observam cateva experiente.
Hong Kong are trei universitati infiintate in decenii mai apropiate de zilele noastre si socotite printre cele mai bune, in China si in lume. Cum s-a ajuns la aceasta performanta? Aceste universitati au urcat in ierarhiile internationale odata ce au adoptat masuri de dezvoltare a cercetarii legata de industrie si comert, iar la nivelul autoritatilor s-a trecut la o politica universitara clara. Universitatile, autonomizate din capul locului, si-au asigurat un bun control din partea comunitatii universitare, cuplat cu raspunderea precisa din partea administratiei academice (aplicand formula „share-governance"). Dar secretul acestor universitati are doua componente. Prima a fost atragerea de savanti de varf (top scholars) din lume, ca profesori. Salariile nu sunt cele mai mari, dar profesorii sunt bine motivati de perceptia ca munca lor inovativa are sens. A doua componenta a fost aceea ca numai personalitati de varf (la propriu, nu personalitati confectionate de propaganda vreunui regim) ajung lideri academici (rectori-presedinti au fost personalitati notorii prin valoarea de facto a scrierilor personale, in conditiile excluderii contrafacerilor). Faptul ca autoritatea universitara era exercitata de cei mai buni (meritocratic, in orice caz) a fost esential.
Slovenia s-a angajat pe ruta ameliorarii pozitiei in ierarhizari si este considerata astazi tara cea mai performanta din Sud-Est-ul Europei la capitolul universitati. Aici, 67% dintr-o cohorta a tinerilor intra in invatamintul superior, iar 1,25% din PIB se aloca din start universitatilor. Admiterea la studii este pe baza de bacalaureat, iar internationalizarea este urmarita sistematic. Se considera, insa, ca mai sunt de rezolvat probleme: alegerea prin scrutin popular a rectorului nu duce la o conducere universitara competenta; daca finantarea nu se diferentiaza, dinamica in universitati este prea mica; ca universitate, nu poti fi excelent in toate domeniile, incat trebuie stabilite prioritati printre specializari. A devenit, insa, limpede ca politica guvernamentala este conditie a ascensiunii unei universitati si ca internationalizarea invatamantului nu da rezultate daca nu ancoreaza in nevoi nationale.
Nu reiau discutia privind eforturile din Romania pentru ameliorarea pozitiei universitatilor in ierarhizarile internationale. As spune, fie si in treacat, ca, din nefericire, la noi nu se discuta serios legislatia si politica universitara, iar frecventele abordari dupa ureche sunt secondate de masuri gresite. As aminti ca, la sfarsitul lunii iulie 2011, de la Shanghai s-a anuntat ca Universitatea "Babes-Bolyai" este luata in considerare pentru a intra in primele 500 din lume. Pentru prima oara, o universitate din Romania era in aceasta pozitie. Am exprimat imediat, ca rector (vezi presa timpului si, de asemenea, volumul A. Kiss, E. Trif, Anii inovatiei institutionale. 1993-2011, Presa Universitara Clujeana, 2011) temeri ca masurile guvernului in materie universitara - reglementarea gresita a studiilor master si doctorat (2005), blocarea ocuparii posturilor (2009), demontarea autonomiei universitare (2010), epurarea de specialisti de prim plan (ca efect al legii din 2011) - vor impiedica din nou demersul de intrare in elita academica internationala. Am semnalat atunci ca acest demers presupune o politica universitara la nivel national, restabilirea autonomiei universitare, o alocare de la buget de cel putin 300 de milioane Euro pentru o universitate ce concureaza, un raport studenti-cadre didactice de cel mult 14/1 si alte conditii (pp.212-221). Ceea ce a urmat imediat a fost, insa, cum se stie, incetinirea motoarelor, la care s-a adaugat reluarea naravurilor de altadata (numiri de profesori dupa considerente extraprofesionale, clientelismul, falsificarea de lucrari stiintifice, confundarea inovatiei cu botezarea in cuvinte noi a unor initative vechi etc.).
Profesorii universitari sunt cheia valorii unei universitati. Asa stand lucrurile, trebuie examinata mereu posibilitatea ca cei cu performante propriu-zise sa devina profesori si sa se evite ocuparea politizata (ca politica generala, dar si ca politica parohiala) a posturilor. La ora aceasta, prevaleaza pe plan international cateva repere: a) in SUA, tendinta este de angajari part-time, pentru a flexibiliza si fluidiza structura de personal; b) recordul negativ in lume este socotita Argentina, care organizeaza concursuri deschise pentru posturile de profesori, dar castiga cei deja aflati in interiorul institutiei respective si au sustinerea locala; c) este de preferat desemnarea de profesori prin concursuri largite, cu participare internationala, cu salarizare bazata pe merit si incurajarea aspirantilor valorosi.
Asadar, ce are de facut o universitate pentru a conta in ierarhizari? As mentiona cateva preconditii: a) universitatea respectiva sa aiba un profil statornic, iar profilul sa fie bine croit; b) sa cladeasca meticulos reusite in termeni explicit internationali; c) sa-si asume autonomia ca instrument al propriei innoiri. As mentiona, de asemenea, cateva certitudini: a) nu conteaza marimea unei universitati; b) nu conteaza locul in care este plasata, capitala sau provincie; c) conteaza foarte mult politica nationala in materie universitara si, desigur, prestigiul tarii - in sensul ca guvernul face competent si chibzuit reforme; d) nu da rezultate simpla imitare, ci trebuie gandit cu capul propriu; e) conducerea institutiei, sub aspectul calificarii, conteaza enorm.
Daca preconditiile sunt intrunite si certitudinile asumate, atunci urmeaza pasii efectivi spre performanta. Primul este asigurarea cu profesori (full professors) care au anvergura reala, chiar daca nu au inca notorietate. Al doilea este un sistem deschis de recrutare de cadre didactice, care sa fie, fara compromis, meritocratic. Al treilea este fasonarea cu acuratete a specializarilor, cu curricula inovative, cursuri magistrale solide, seminarii putine, dar bine organizate, biblioteci conectate la literatura de referinta internationala. Al patrulea este rapida consolidare a publicatiilor proprii si a laboratoarelor si inscrierea in societatile stiintifice internationale.
Dar anvergura profesorilor (full professors) intrece ca importanta orice, incat recrutarii acestora trebuie sa i se dea intreaga atentie. Actiunea nu este fara dificultati, caci totdeauna aspirantii la titluri promit mult, iar cei instalati in jilturi nu accepta sa fie deranjati de emergenti. Eu cred ca trebuie iesit de sub impactul ambelor atitudini si cultivat profesorul exigent cu sine si cu altii, care are si pretinde realizari certe si care se legitimeaza prin lucrari ce sunt parti ale unei opere.
Multiplicarea institutiilor de invatamant superior (care a avut loc, pentru cine este interesat de exactitate, in 1990-1995) a creat numeroase oportunitati si in Romania. Mai nou, de ele care se abuzeaza, insa, pe fata, incat, daca se ia in serios nevoia acuta a redresarii, vor trebui facute schimbari institutionale. De pilda, ar fi de deschis intrebarea: nu cumva ar fi utila instituirea unei noi profesuri (full profesors), la un nivel superior celei existente (in definitiv, si alte tari diferentiaza titlul de profesor pe doua sau trei trepte, spre a evita o nestimulativa nivelare!)? Ar fi vorba de un nou titlu de profesor, ce ar reveni - dupa competitii aflate in raspundere nationala (cum a fost, de altfel, in buna masura, si in Romania interbelica si este acum in multe tari!) - unor specialisti de inalta competitivitate, care conteaza nu doar prin ceea ce predau, ci si prin ceea ce elaboreaza, in specialitate si in societate. Altfel, vedem bine, sunt dificultati economice, dar nimeni nu taie nodurile; se face sociologie, dar nu se spune in ce societate ne aflam; sunt specialisti, dar industriile s-au prabusit; avem istorici, dar cercetarile ce dau tonul in istoriografie sunt facute in alta parte; este nevoie de proiecte de tara, dar nu se stie cum se scriu; se dau doctorate, dar Romania importa patente banale; „adevarul juridic" are rareori de face cu adevarul, iar in sistemul de drept, justitia este inca departe; are loc schimbarea lumii, dar politica externa staruie intr-o cultura prafuita. Ar fi vorba de a aduce in noua profesura oameni cu pregatire indubitabila, dupa trecerea prin filtre demne de crezare, ultimul pas fiind - precum a fost altadata si este si acum in multe tari - desemnarea de catre seful (presedinte sau rege) statului respectiv.
In orice caz, intinsa „confuzie a valorilor" din Romania anilor din urma, care se observa la tot pasul, a generat numeroase titluri carpatine, ce spun prea putin. „Gandirea aproximativa", care a proliferat la noi, a marcat institutii intregi tocmai in epoca preciziei si inovatiei. De aceea, chiar in principalele universitati se cuvine discutat daca nu cumva instituirea unui nivel mai inalt al profesurii ar normaliza scara valorilor si, ceea ce este cel mai important, ar impulsiona activitatile. Este o intrebare legitima, intr-o societate ce are nevoie de schimbari precum organismul de oxigen.

andreimarga.eu

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page