Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Colectia romanul istoric - CURIERUL SECRET

Sotiei mele - ARETIA, fiinta draga cu care am calatorit pe planeta Pamant vreme de 54 de ani prin ploaie, prin vant si prin arsita.

Ioan Dan

 

Capitolul 18

(Continuare din editia precedenta)

Vazand asemenea prapad, Satargi-pasa se napusti, in fruntea a doua pana la trei mii de ieniceri, sa apere steagul. Lupta se inteti din nou, chiar printre corturi. Mihai-voda se pomeni razletit de ai lui. Un pedestras ratacit in locul acela il impunse pe voda cu sulita intre coaste. Mihai lasa barda si apuca sulita cu amandoua mainile. Cae se afla departe, la mai bine de treizeci de pasi. Cutitul lui zbura prin aer si se infipse adanc in spinarea pedestrasului. Vant Salbatic il purta ca o naluca spre domn. De doua ori lovise Husein-pasa cu iataganul spre gatul domnului. De doua ori voda, lipsit de arme, se apleca, scapand ca prin minune. A treia oara, Husein ramase cu bratul ridicat la mijlocul drumului. Cutitul lui Chirila i se infipse in gat, pana la plasele. Voda se pravali de pe cal in aceeasi vreme cu Husein. Abia atinse pamantul, si se ridica, invingandu-si slabiciunea. Cae sari din sa, cu gandul sa-l sprijine. In clipa aceea, un turc inalt si slabanog, despre care se afla mai tarziu ca era comandantul trupelor siriene, ridica pistolul spre domn. Cae Indru se arunca dinaintea lui voda si primi focul in piept. Apoi, corturile si malul Neajlovului se rasturnara pe o parte, in rotiri scurte. Cerul se lasa dintr-o data mai jos, iar pamantul porni sa se legene usor. Pentru ultima oara cutitul tanarului se avanta prin aer ca o sageata, iar comandantul ostilor Siriei se pravali de pe cal. Mihai-voda il prinse pe Indru in bratele lui mari tocmai la vreme. Cae paru sa se dezmeticeasca o clipa. Incerca sa zambeasca, dar numai ochii ii lucira, ca jaraticul. Il privi pe domn parca de departe si reusi sa bolboroseasca:

- Unchiule, se pare ca am castigat batalia.

Mihai-voda tresari puternic. Il privi lung si-i mangaie fruntea. Dar tanarul nu mai simti mangaierea bunului sau unchi.

Amurgul se lasa domol. Ostile turcesti se adunau cu acea dezordine pe care o aduce infrangerea. In tabara lui voda incepura numaratorile. Domnul Tarii Romanesti se afla intins in cortul sau. Felcerul ii oblojise rana dintre coaste, aratand destul de ingrijorat. Ieremia Baicoianu anunta lui voda vizita marelui cancelar al Transilvaniei.

- Sa intre! se auzi vocea puternica a lui Mihai.

Toroipan, Galusca si Ciripoi. In spatele trasurii isi manau caii douazeci de osteni de-ai principelui. Vant Salbatic, acel minunat armasar al lui Cae, se tinea slobod dupa caii celor din fata, catand din vreme-n vreme in dreapta si-n stanga, parca mirat. Uneori, se repezea printre caii vanatorilor, adulmecand. Apoi se domolea si se tara incet mai departe.

Convoiul facea popasuri scurte. Felcerul lui Iojica observa fesile ranitului si clatina din cap a neputinta. Facura ocol mare. Cetatea Bucurestilor ramase undeva departe in stanga. Ar fi fost mai nimerit sa opreasca, dar nu era chip. Doar doi oameni erau in stare sa faca o minune cu ranitul. Zimermann, felcerul principelui, si Stela Cristu. Silc Adormitu plecase ca un vartej sa-i instiintese. Dar drumul era lung. Numai mergand in intampinarea lor s-ar fi putut scurta acel timp atat de pretios. Oare va rezista Cae Indru pana atunci?

Se lumina de ziua. Convoiul trecuse de Ploiesti si se apropia de munti. Drumul devenise mai aspru. Hurducaturile se aratau inspaimantator de mari. Cancelarul atipise. Pe fata lui Cae staruia aceeasi paloare, care-i ingrijora pe toti. Vanatorii se rupeau pe rand din fata convoiului si se apropiau de trasura. Apoi se intorceau fara sa scoata o vorba. Caldura molesitoare se mai domolise. Aerul devenise mai aspru, purtand in el acea mirosna dulce de brad.

*

Cand deschise ochii Cae Indru, era intr-o dimineata. Prin perdelele odaii, trase la o parte, navalea soarele. Lumina zilei ii lovi ochii ca doua pumnale ascutite. Ii inchise cu greutate. Simtea o durere violenta in pleoape. O mana delicata, parca mai mult o parere, ii mangaia fruntea. Deschise ochii din nou. Deasupra lui sedea aplecat un barbat slabanog, cu nasul ascutit ca un plisc de uliu. Ceva mai incolo, Stefan Iojica, arata ca un tablou departat. Nasul ascutit disparu de langa fata tanarului. Cae simti din nou pe frunte mangaierea aceea usoara. Urmari mana fara graba, mutandu-si privirea incet. Fu prima lui tresarire. Fata Stelei Cristu ii aparu la inceput neclara. Apoi, privirile lui se limpezira atat de bine, incat putu descoperi pana si lacrimile care erau gata sa coboare pe fata palida a fetei.

- Asta bun! Foarte bun! rosti omul cu plisc de uliu.

De sub fereastra casei se auzi vocea lui Ciripoi:

- O facem lata! Sa mor daca n-o facem lata!

- Hei, Ciripoi, invata sa vorbesti, nataraule! striga Tufanel.

Glasurile vesele se curmara brusc. Cineva inchise fereastra.

Pe o banca asezata printre boschetele multe, baroana Maria-Florenta de Sventivani discuta in gura mare cu Costache Caravana. Cele o suta douazeci de ocale ale simpaticei doamne luau parte la discutie scuturandu-se in fel si chip. Viteazul Costache Cravana - omul care daduse piept la viata lui cu sumedenie de dusmani, cu lipitorile din baltile Calugarenilor si cu slutenia Zambilicai -, se tragea indarat centimetru cu centimetru, ca in fata unei primejdii careia nu-i putea face fata.

- Am alergat incoace intr-un suflet, domnule Caravana, se auzi glasul aspru al baroanei. Credeam ca si domnia-ta esti pe moarte. Eu nu ma dau in vant dupa barbati, chiar daca sunt oameni chipesi ca domnia-ta. Imi place, in schimb, vitejia. I-ai batut, domnule, pe turci. Lasa, nu ma intrerupe! Stiu eu ce spun. Eram sigura ca nu vor trece peste domnia-ta. Lasa-ma, domnule, sa te imbratisez cu toata admiratia noastra!

Costache nu se temu de admiratia fatisa a baroanei, ci numai de bratele ei, care se destinsera ca doua tevi de tun. Incerca o miscare de retragere strategica. Prea tarziu. Bratele il prinsera ca intr-o menghina. Costache se pierdu cu un oftat intre dantelele doamnei, si ultimul lui gand fu indreptat spre Zambilica. Spre acel cal dat naibii, care-l scapase din atatea pericole. Dar Zambilica, aflat la cativa pasi, nu considera ca stapanul s-ar gasi in cine stie ce situatie grea si-si vazu de treaba, apucand cu buzele lui urate o portie mare de iarba frageda.

(Sfarsit)

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page