Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Primele Litere din Alfabetul Nesfârsit al Vietii

Soarele stralucea cu putere in acea dimineata de aprilie. Doar cativa nori razleti brazdau suprafata albastra a cerului ce se intindea asemenea unei cupole ce invelea intreaga zare sub mantia sa protectoare. Vantul abia adia, desi racoarea se facea simtita dupa noaptea friguroasa care tocmai trecuse. Flori nenumrate rasarisera ca din senin pe intinderea suprafetelor neregulate ale rondurilor si de-a lungul drumurilor intortocheate ale gradinii botanice. Cumva, detasata de atmosfera orasului, aceasta farama de univers continua sa conserve frumusetea naturii la marginea marelui oras, ce isi etala de departe semetele sale constructii.
Poarta de la intrare se deschise si primii vizitatori intrara sa cutreiere aleile gradinii si sa se bucure de frumusetea arborilor si ierburilor de tot felul si din toate partile lumii. Printre acestia se distingea un tanar inalt, cu o statura dreapta, aproape militaroasa, care parea venit din alta parte a tarii. De fapt, mai avea doar o zi de sedere in acel minunat oras, fapt penru care se gandise ca ar fi o idee minunata sa se plimbe prin acea gradina botanica despre care auzise intmplator, citind un pliant publicitar uitat pe o bancheta goala dintr-o autobuz.
Cu privirea cuprinse incantatoarea priveliste ce se deschidea in fata sa de indata ce ajunse in dreptul lacului interior traversat in mai multe locuri de poduri arcuite peste suprafata mata a apei. Pescarusii se roteau in mici pilcuri deasupra intinderii sale in timp ce incercau sa urmareasca o posibila prada in adancurile tulburi ale acestuia. Desi nu se zareau pesti care sa cuteze sa iasa la iveala, indraznetele pasari tot continuau sa vegheze atent orice miscare s-ar fi produs si ar fi marcat prezenta vreunei vietati acvatice. Perseverenta lor neobosita ii atrase atentia si, printr-un straniu mecanism al asocierii gandurilor si trairilor, isi aduse aminte de meleagurile natale pe care le parasise de multe zeci de ani.
Rememora imaginea pescarusilor coborand vertiginos din inaltul cerului si atacandu-si prada oriunde o gasea din largul marii pana aproape de tarm. Zborul lor maiestuos ce alterna planarea in bataia brizei marine cu picajul aproape vertical de indata ce ochii le detectau prezenta bancurilor de pesti se asemana cu schimbarea brusca a rafaelor de vant ce fie te impingeau catre apa, fie te imbranceau aproape sa cazi pe nisipul fierbinte al plajei. Acel joc al atractiei si respeingerii l-a urmarit mereu de-a lungul anilor copilariei in felurite ipostaze venind din partea celor mai neasteptate persoane pana cand intelesese ca aceasta reprezinta regula universului in care a aparut.
Dar lacul acesta parea neobisnuit prin condensarea intr-un spatiu restrans a impresiilor culese in decursul multor intamplari si experiente de viata. Se apropie de primul pod ce ii aparu in cale. Constructorul se amuzase prin trasarea unei forme arcuite cu efect estetic interesant, care trimitea ca imagine cu cea a unui arc de triumf ce se sprijinea pe marginile usor suprainaltate ale malurilor, ce tineau locul coloanelor de sustinere. Cu oarecare efort, urca pana la mijloc, dupa care se apropie de balustrada pentru a privi de la inaltime privelistea ce se deschidea cu generozitate inaintea ochilor.
Pe unul dintre maluri zari un grup compact de oameni asezati in formatie ce exersau fara graba si sub atenta spraveghere a unui instructor neobisnuite exercitii de Tai Chi. Amuzat, ii privea pe masura ce bratele lor desenau cercuri in vazduh cu o viteza incredibil de redusa ce semana cu unduirea lenta a ramurilor copacilor la trecerea blanda a vantului intr-o zi senina de vara. Imaginea aceasta de trunchiuri de arbori, ce isi clatina ramurile dupa reguli mereu noi, il urmarea observand tot mai multe detalii din miscarea gratioasa a participantilor la acest antrenament matinal. Ii venea sa se alature acelui grup si sa se integreze in atmosfera calda a zilei care se indrepta incet, dar sigur, catre amiaza.
In dreapta observa pavilioanele cu plante tropicale ale caror frunze se distingeau prin verdele lor salbatic ce contrasta cromatic cu pajistea ce inconjura toate aceste cladiri. Mereu se intrebase de unde isi puteau aduna atat de multa putere aceste plante uneori agatatoare, alteori tepoase si deseori tarandu-se direct pe tarana pamantului. Exuberanta vietii din acel zone reprezenta un mister de nedezlegat, care cu atat mai mult isi pastra taina in zonele temperate in care fusesera aduse de la distante de mii de kilometri. Zambi si se lasa in seama imaginatiei pentru ca imediat sa se vada pe puntea unui yacht navigand undeva in marile sudului. Distingea tarmul continentului african scaldat continuu de soare si udat din abundenta de ploi bogate unde se aflau paduri nesfarsite in care viata misuna prin nenumarate creaturi dintre cele mai neobisnuite la vedere.
Simtea adierea racoroasa a vantului venind dinspre mare si auzea strigatele pasarilor frumos colorate ce populau ramurile copacilor inalti de peste cativa metri, ce isi etalau falnicele coroane cu frunzis verde crud impodobit cu fructe portocalii, galbene sau rosietice. Gustul inedit al acestor roade spontane ale naturii nu se compara cu cel al poamelor crescute artificial, ambalate si distribuite prin lanturile comerciale internationale. Atingea suprafata neteda a carmei si imediat o rotea pentru a compensa abaterea creata de valurile ce izbeau clatinand intreaga structura plutitoare. Se indrepta catre un debarcader din apropiere manevrand cu atentie printre neasteptatele bancuri de nisip in timp ce nori densi treceau pe deasupra zarii.
Ramase suprins cand in locul lemnului carmei, strangea bara de protectie a podului ce ii strajuia laturile si, intors la realitatea inconjuratoare, zambi, isi scutura capul ca pentru a alunga multimea de ganduri ce veneau in valuri nesfarsite si isi continua drumul coborand pe celalalt mal. Razele soarelui straluceau cu putere pe aleea din fata sa, tufe inalte strajuiau marginile drumului la stanga si la dreapta. Copacii isi intindeau frunzisul lor bogat sub chipul unor bolte arcuite asemenea interiorului unei catedrale. Si el mergea tot mai departe catre adancul acelei gradini pe masura ce amintiri nenumarate se asterneau in urma sa.
Zbuciumul ultimelor zile se estompa in tacerea fosnitoare a gradinii, intrerupta adesea de trilurile vesele ale pasarilor. Emotiile negative acumulate se topeau ca prin farmec, absorbite de pietrisul presarat in loc de astfalt pe cararile ce se desprindeau din aleea pe care pasea, pe masura ce simtea tot mai puternic bucuria primaverii in lucrurile din jur. Lua de jos o piatra, alba la vedere si neteda la atingere, pe care o examina indelung in lumina difuza ce stralucea din directia poienii spre care se indrepta. Simti densitatea rigida a rocii cand o stranse intre degete si exclama involuntar: „Cat de ferma este reactia de aparare a regnului mineral! O frunza poti sa o indoi asa cum doresti, o ramura poti sa o frangi daca iti dai silinta, dar nimic nu se compara cu duritatea stancii!”
Si vazu imediat intinderea nesfarsita a muntilor ce imbratisau intreaga zare si profilul inspaimantator al varfurilor semete ce sfidau cerul. Isi inchipuia ca se afla pe o creasta abrupta in bataia vantului puternic de mare altitudine. Zarea albul stancilor de pe masivul invecinat cum se profila inaintea sa ca o proiectie panoramica a unei creaturi fantastice. Senzatia era terifianta. Dar tot pe acel varf observa cum copacii crescusera chiar si in partea cea mai accidentata agatandu-se prin radacini puternic ramificate de fata aspra a muntelui. Viata cauta sa imbratiseze chiar si aceasta forma de relief inospitaliera. Dorinta naturii de a zamisli viata era asa de puternica incat nu se putea accepta refuzul muntelui de a se imbraca in mantia verde ce i se oferea cu generozitate. Si atunci, intr-un demers dus la limita imposibilului, ea presara cu incapatanare de-a lungul suisului vertical al peretului de stanca tot felul de plante pitice si arbori de talie medie.
„Oare viata este prezenta si pe aceasta piatra?” se intreba si examina cu atentie suprafata mata ce trada mici crapaturi in care se putea distinge un usor verde al muschiului ce se infiltrase in fisurile aproape microscopice ale acesteia. „Da, natura nu renunta niciodata!” isi spuse mai departe si aseza cu grija acea piatra la marginea unui rond de flori. Descoperirea prezentei vietii in acel fragment de roca il bucura peste masura de mult.
Involuntar, observa cu ochii mintii cladirile inchise etans, fabricate din otel, sticla si beton, in care aerul trecea prin nenumaratele tuburi ale instalatiilor de climatizare. Razele de lumina erau inlocuite cu radiatiile violete ale becurilor cu neon si freamatul naturii era substituit de bazaitul instalatiilor electrice sau electronice ce incarcau fonic toate incaperile de sus si pana jos. In acel mediu golit de viata, doar omul cauta sa se simta fericit, dar paloarea fetei, zbarciturile de pe frunte si tinuta inghebosata de statul mult pe scaun tradau contrariul. Stand toata ziua inaintea unor monitoare impersonale, el se adancea in propria sa angoasa si neputinta.
Cand, rareori, iesea din cladire, lumina soarelui il deranja, fapt pentru care se urca imediat in automobil sau cobora in subteranele intunecoase ale metroului pentru a continua sa traiasca intr-un mediu artificial si rupt de univers. Acesta era  omul pe care il zarea in fiecare zi mergand pe strazile marelui oras, cu privirea incetosata, adus de spate, obtuz la chemarea naturii si incapabil sa distinga glasul universului care mereu il chema sa i se alature in marea sarbatoare a vietii.
Zambi, si trecu mai departe privind copacii, admirand cerul, pipaind suprafetele neregulate ale pietrelor si frunzelor, auzind cantecul pasarilor, simtind mirosul inconfundabil al florilor in prag de primavara si uitand de uriasa metropola care se profila vremelnic la marginea padurii in care, asemenea unei mici oaze, se afla marea gradina botanica a acelui oras. Iar surasului sau, natura ii raspundea prin jocul multicolor al trecerii timpului prin coridoarele spatiului in drumul ei dinspre infinit spre nesfarsit. Si el radea si se bucura asemenea copilului ce descopera primele litere din alfabetul nesfarsit al vietii ce se deruleaza mereu inaintea celui dispus sa il vada si sa si-l insuseasca asemenea unui umil ucenic.
Octavian Lupu
Bucuresti
11 martie 2015

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page