Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

BANCA AMINTIRILOR (8) ; OUL, SOPÂRLA SI MAMA SOACRA

George GOLDHAMMER

Ce legaturi ar putea avea cele trei cuvinte? Un banal ou, o jucausa soparla si o mama soacra!? Ar fi o logica intrebare, dar nu pentru mine care am trait aceasta combinatie de „entitati”, le-am savurat, analizat, m-au distrat si mi-au ramas in memorie ca placute amintiri care au dainuit peste ani si ani! Asa ca le-am depus si pe acestea in „banca mea de amintiri”. Si acum, visand cu ochii deschisi la acele vremuri... am bucuria de a fi mai tanar cu 50 de ani... retraind in gand acele zile cand s-au desfasurat aceste realitati.

***
Deseori auzisem de la gospodinele de la tara ca din ouale puse sub closca o parte din pui vor muri deoarece nu reusesc, la timpul potrivit, sa paraseasca gaoacea in care s-au conceput... Mi-am zis in mintea mea ca asta ar fi o simpla demonstratie „a greului inceput in viata” si cum pe bietul pui nu are cine sa-l ajute, nu tu moasa, nu tu doftor, ci numai „mama natura”, am pornit sa intreb despre asemenea accidente, femeile de prin satele apropiate, intalnite in desele mele deplasari de la Oradea la Beius, oraselul unde locuiau dragii mei parinti. Aveam neaparat nevoie de un ou cu o mica spartura prin care iesea cioculetul unui puisor – mort desigur – incercand sa paraseasca inchisoarea gaoacei si pe care sa-l incastrez in lucrarile mele de arta din rasina sintetica pentru a fi pastrat pentru eternitate. Deci, ma opream din drum si intrebam „nanele”, pe care le vedeam pe la cate-o poarta sau stand la taifas pe bancutele din fata casei, daca au avut parte de pui de gaina nenorocosi care nu au reusit sa iasa vii din gaoace precum cei mai voinici si puternici? A pregatit o serie de intrebari logice condimentate cu o mare cantitate de mirare si intr-o buna zi am avut sansa ca la o poarta... sa pun aceeasi  intrebare unei nane mai in varsta care... era foarte trista deoarece din 14 oua, doi puisori n-au reusit sa sparga cu totul coaja oului si au murit. Am gasit ca cel mai simplu mod de a-i explica domniei sale, nana, despre ciudata mea intentie de aduna puisori morti la nastere prin faptul ca fac un studiu pentru a gasi cauza decesurilor „celor mici”. Am primit imediat, cu bucurie reciproca desigur, doua oua cu coaja crapata, prin care se vedea lupta pentru viata si moarte a puilor de gaina care abia au reusit sa sparga peretele care ii tinea captivi si sa scoata putin cioculetul, dupa care, consider ca i-au lasat puterile si au sucombat. Si astfel, asta a fost soarta unuia dintre ei... pentru a fi inclus in rasina sintetica, surprins exact asa cum a reusit doar sa crape coaja in care s-a dezvoltat si sa scoata putin cioculetul dupa un pic de aer proaspat. Eu l-am conservat pentru eternitate si poate natura l-a fericit sa nu traiasca decat o clipa si sa nu ajunga ingredient intr-o supa cu taitei.

Asa-zisa poveste a „soparlei” combinata cu identitatea mamei soacre duc la un final hazliu al acestei povestiri. Tot in aceleasi zile cand ma ocupam de contractarea puisorilor morti prematuri pentru a-i trasforma in obiecte de muzeu imi vine ideea sa incastrez si o coada de crocodil in rasina sintetica... (Glumesc!) Dar cum crocodilii nu prea cresc prin padurile Bihorului, m-am multumit si cu o banala soparlita! De fapt aveam nevoie doar de coada acestei, cu care am dorit sa fac o compozitie: „un mic gard de sarma ghimpata prin care aceasta a vrut sa se strecoare si unde si-a prins coada pe care a trebuit sa si-o sacrifice pentru a scapa din capcana”. Am vrut astfel sa demonstrez si sa includ cat mai vizibil in obiectul de arta dorul de libertate al „soparlei” pe care natura a inzestrat-o cu posibilitatea de a se elibera din captivitate sacrificindu-si coada prinsa...  care cu timpul se reface. Aceasta este o realitate a soparlelor, omul este mai... neajutorat de natura in aceasta privinta! Membrele lui nu se mai refac nciodata!

A prinde o soparla nu era problema! La 19 kilometri de orasul Beius era o vale inpadurita, cu un izvor de apa rece, flori, cantec de pasarele, de greieri si o banca cu „lavita” facuta de padurarul cel harnic si unde, in apropiere, iubind locul, pe un copac, am pus un afis gravat in tabla de aluminiu cu inscriptia: „Nu conturbati linistea ce v-o ofera natura, ascultati muzica ce v-o ofera pasarile si vantul. Nu murdariti covorul natural de iarba si flori!”

Deseori vanzolindu-ma prin zona intalneam un cuplu de cosasi, sot si sotie, oameni harnici, care taiau iarba proaspata si grasa pentru a o duce la animalele din gospodaria lor. In acea zi cand prin cap imi treceau nazdravanii cu crocodili incastrati. Nu „castrati”!  Sa nu intelegem gresit! (Sic!). Potrivit planului meu, prind un pui de soparla si il bag intr-un borcan. Perechea de oameni harnici ma intreaba cu groaza ce sa fac cu biata vietate!? Nu stiu ce mi-a venit... ca le-am spus ca vreau s-o mananc. Si-ai scuipat in san, au pus jos uneltele si au urcat in graba panta care ducea la sosea. Dupa aproximativ doua ore am revenit si eu la sosea unde ma astepta motocicleta mea... dar si aproximativ vreo 50 de tarani adunati de pe camp de amicii mei cu coasa, sa vada ca la circ omul care „manca soparle”. Tulai Doamne!

Dar intamplarea cu soparla nu se termina aici... Era sa se termine mai rau, din cauza mamei soacre! Ajungand acasa cu vietatea in borcan si „cu ou-n buzunar...” ca in poezioara aceea de copii cu „catelusul cu paru’ cret care fura rata din cotet...”. Am avut de gand sa fac o mica diversiune si sa o provoc pe soparlita sa ma cadoriseasca cu codita ei regenerabila!  Dupa cateva incercari si o lupta inegala corp-la-corp cu dansa...  sunt declarat invigator si detin in mana trofeul mult dorit, coada reptilei... cea de pret. Desigur ca, in afara de stres nu i-am pricinuit prea multe necazuri micutei. Am pus codita soparlei din nou in borcan si... ca sa se pastreze intacta pana a doua zi cand urma sa o fac obiect de arta, am pus-o la frigider.

Locuiam la a doua casa de parintii sotiei. Si cum in acele vremuri frigiderul era un lux, il imparteam cu respect cu socrii. Dansii, avand cheia de la locuinta, aveau acces oricand si la frigider, unde isi tineau diferite alimente perisabile. Restul halimalei nu mai doresc sa-mi-o reamintesc! A iesit cu suparare... cu necaz. Distinsa socrina, vine bine dispusa, deschide frigiderul, ia oala cu lapte... si „bum” o scapa pe jos si incepe sa tipe de frica ca din gura de sarpe. Posibil ca s-a speriat de coada „mini crocodilului” care se mai misca inca! Vai de „ginerii” ei si ce le-a fost dat sa patimeasca pentru aceasta greseala abominabila! Bine ca n-a dat de oul cu puiul decedat... si sa-i fi facut din el o omleta domnului socru!!! Au trebuit sa treaca doua luni de explicatii, demonstratii, diplomatie, scuze si flori, pana s-au limpezit apele si s-a restabilit armonia familiara...
--------------------------------
George GOLDHAMMER
Holon, Israel
8 martie 2014
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page