Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

China si diplomatia armoniei


de Andrei Marga

Societatile de astazi se dovedesc dependente mai mult ca oricand de ceea ce se numeste, de la Niklas Luhmann incoace, „societatea mondiala”. Nu orice se poate pune in seama dependentei (de pilda, lipsa de proiecte proprii, selectia gresita a personalului, saracia de idei, deformarea democratiei), dar cine vrea dezvoltare si modernizare, intalneste fortele societatii in format mare.

Pe acest fundal, geopolitica nu numai ca a fost reabilitata, dar tinde sa integreze cunoasterea lumii actuale. In cadrul ei, observarea politicii externe a Chinei, unul dintre actorii principali ai „societatii mondiale” actuale, nu mai este un gest exotic, ci are importanta practica pentru oricine.
Ascensiunea globala a Chinei, inceputa  cu vizita presedintelui american la Beijing, in 1972, si cu reorientarea, in 1978, a politicii chineze, sub Deng Xiaoping, este socotita, pe drept, cel mai important eveniment politic al erei globalizarii. Este, in fapt, si ceea ce a schimbat cel mai mult situatia din lume.

Desigur ca si politica celei mai populate tari a trebuit sa faca adaptarea la noua pozitie, ca a doua supraputere economica a lumii. Pe de o parte, China trebuia sa previna raspandirea impresiei ca pe scena apare o forta ce ameninta ordinea, pe de alta parte, chiar daca, in virtutea autoizolarii postbelice, nu-i revine raspunderea pentru ordinea existenta, China nu putea ramane pasiva. Din ambele considerente China a inteles, valorificandu-si indelungata traditie diplomatica, ca este timpul sa actioneze in haina unei puteri cu greutate.

?i a actionat, cum s-a observat (vezi Jean-Pierre Cabestan, La politique internationale de la Chine, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 2010), la distanta de gesturi „rebele” sau de „revizionism” (p.63). China a lasat in urma opozitia lui Mao Zedong la formula lui Hrusciov a „coexistentei pasnice” si a avansat pe linia deschisa de intelegerile Mao Zedong – Richard Nixon a profilarii printre puterile ce participa la directionarea lumii. Formula „ascensiunii pasnice”, adoptata la un moment dat, avea sa fie inlocuita cu solutii proactive, mai ales  dupa depasirea pericolului izolarii, legat de sfarsitul tragic al protestelor din piata Tienanmen.

Reorientarile au fost elaborate sub presedintia lui Jiang Zemin. Acesta a lansat deviza „marii natiuni (daguo)” si a asigurarii „securitatii (anquan)”, iar in politica externa viziunea „armoniei (hexie)” si a „unitatii fara uniformitate (he er butong)”. Desigur ca, intre timp, in viata internationala aparuse noul pericol al terorismului, incat China s-a alaturat actiunilor de combatere a acestuia. Iar odata cu acutizarea situatiei din Orientul Mijlociu, China, dependenta de petrol si materii prime din import, s-a desfasurat din ce in ce mai eficace in Africa.

Ce este de observat in desfasurarea politicii chineze in orizontul „armoniei”? Sunt inevitabile, precum in cazul oricarei alte tari, contextualizari ale optiunilor generale. Dar, dincoace de acestea, s-a putut spune ca principiile „coexistentei pasnice”, formulate in anii 50,  „au ramas incontestabil fundamentul oficial al politicii externe chineze” (p.67) pana astazi. Este vorba de respectul mutual al integritatii teritoriale si suveranitatii; neagresiune; noningerinta mutuala in treburile interne; egalitate si avantaje reciproce; coexistenta pacifica.

In aplicarea acestor principii, China a pus, insa, accente specifice, pe care analistii le-au scos in relief, in mod justificat. Bunaoara, in contextul combaterii terorismului, dupa atacarea New York-ului si Washington-ului de catre teroristi islamici, din 2001, China a acceptat circumstantierea „suveranitatii nationale” sub controlul Consiliului de Securitate al ONU. Sau, ca alt exemplu, valoarea „independentei nationale” este privita de China, mai ales dupa prabusirea puterii partidelor comuniste in Europa din jurul lui 1989, nu atat ca opozitie la dominatia mondiala a vreunei puteri, ca altadata, cat ca suport pentru cautarea de „solutii echitabile (gongzheng)” in cadrul „multilateral”.

China si-a declarat vointa de a realiza „doua obiective majore de politica externa – pacea si dezvoltarea (weihu heping, cuojin gongtong fazhan)”. In mod evident, ea este interesata vital sa pastreze un cadru international lipsit de conflicte majore drept conditie a realizarii propriei dezvoltari. De aceea, nu are de partea ei argumente suficiente ipoteza unor analisti, conform careia apelul la valorile amintite ar fi pur conjunctural. Sprijinirea cursului pacific al lumii si globalizarea aduc evident incomparabil mai multe avantaje tarii decat orice alternativa. Se poate observa, de altfel, ca Beijingul a folosit promt si eficace sansa dezvoltarii aparuta in consecinta lungii perioade de pace din Europa si ca urmare a globalizarii.

O schimbare semnificativa, ce a relansat de fapt diplomatia Chinei, a fost „marginalizarea luptei contra hegemonismului”, in favoarea temei ”cooperarii internationale” (p.71). Aceasta a avut imediat multe consecinte practice. De pilda, relatia China-SUA s-a putut desfasura normal, desigur in cadrul unei competitii, oarecum de asteptat intre cele mai mari puteri ale lumii. China a criticat, de exemplu, „unilateralismul” interventiei in Irak, dar a facut-o in termeni ce denota intelegerea complexitatii situatiei, oricum mai putin severi decat cei folositi atunci de unele puteri europene. O alta consecinta practica a fost deplasarea de la accentuarea „multipolaritatii” lumii, spre promovarea „multilateralismului (duobianzshuyi)” (p.74), folosindu-se, inainte de toate, de organismele internationale. Optiunea fundamentala a Chinei este in continuare, evident, pentru „diplomatie multilaterala”. A treia consecinta practica a fost relansarea „politicii regionale”. China nu s-a mai limitat la politica bunei vecinatati, ci a facut un pas inainte spre politica initiativelor reciproc benefice de cooperare. Ca urmare, schimburile economice, turistice si de alta natura cu vecinii au luat avant. S-a observat, pe buna dreptate, ca „diplomatia de buna vecinatate a Chinei constituie o politica regionala cu geometrie variabila”(p.78).

Orizontul actiunii internationale a Chinei a ramas „armonia”. Conceptul a fost relansat de Jiang Zemin, a fost reluat apoi de succesorul sau, Hu Jintao, si este reafirmat de actualul presedinte, Xi Jiping. Unii analisti vad in apelul la acest concept efortul diplomatiei chineze de a preveni ingerintele altor tari in politica sa interna, de pilda, in domeniul drepturilor omului (vezi Jean-Pierre Cabestan, op.cit., p.79). Apelul la „valori asiatice” s-a dovedit fara rezultate, incat, spun unii, s-ar fi recurs la „armonie”. Nu se pot exclude, desigur, calcule politice in cazul nici unei optiuni, al nici unei tari. Diplomatia nu se face nicaieri, in mod curent, la distanta de presiunile politicii interne.  Dar, in cazul Chinei, este vorba, inainte de orice, de o traditie ce precede cu mult calcule ce pot fi facute astazi. Efectiv, este vorba de viziunea elaborata de Confucius, pe care chinezii, de azi si de odinioara, o considera mai adecvata in abordarea lumii. Folosirea unei viziuni poate lua, ca totdeauna, o directie sau alta, dar viziunea confucianismului a existat.

Conceptul „armoniei” este invocat frecvent in orientarea actiunilor chineze. Hu Jintao, de exemplu,  vorbea de „trei armonii (san he)” – „pacea (heping)”, „reconcilierea (hejie)” cu Taiwan-ul si „armonia (hexie)” in societatea chineza. Fostul presedinte a vorbit tot de „trei armonii” ca orizont al  diplomatiei chineze: „dezvoltarea pasnica (heping fuzhan)” „societatea armonioasa (hexoe shehui)” si „lumea armonioasa (hexoe shijei)”.

Este de observat ca abordarea societatii proprii si a lumii in perspectiva atingerii „armoniei” se bucura de vasta sustinere in societatea chineza actuala. Nu numai atat, insa. Cum s-a spus foarte bine, „aceasta recentrare nationala contribuie, de asemenea, la a restaura forta de atractie culturala (in sens etic) si economica traditionala a Chinei in Asia Orientala si in particular in sanul Asiei confucianizate (Coreea, Vietnam, Taiwan si Japonia). Din aceste motive, un numar crescand de responsabili si analisti chinezi considera ca de acum tara lor este in masura sa exercite rolul unei veritabile soft power (<putere blanda>) concurenta cu soft power americana in afacerile mondiale” (p.81-82).
Acest rol China il exercita deja cu succes, in orice caz. Se pot da multe exemple, dar poate ca, in acest moment, graitoare sunt cel al politicii ei africane si cel al abordarii relatiilor cu Taiwanul. Sa ne oprim asupra acestor doua exemple.

Dupa preluarea presedintiei Chinei, Jiang Zemin a propus reorganizarea prezentei chineze in tarile in curs de dezvoltare. El a si lansat „noua politica africana”, in cinci puncte: amicitie bazata pe incredere, egalitate in conditii de suveranitate, neinterventie, cooperare internationala si dezvoltare mutual benefica (Philippe Richer, L’Offensive chinoise en Afrique, Karthala, Paris, 2008, p.86). Ulterior, investitiile chineze in Africa si exporturile au crescut intr-un ritm constant.

In fapt, China nu isi poate asigura ritmul de crestere economica anuala de peste 8% fara importuri, in primul rind de petrol. Deja la nivelul anului 2005, 45% din petrolul de care  China avea nevoie era importat. Ne putem imagina care a fost evolutia ulterioara a acestei dependente, in conditiile puternicei cresteri economice din ultimul deceniu. Tot mai mult, China are nevoie de zincul, plumbul, etanul, fierul, cuprul, aluminiul, bauxita din alte tari. Ea a si cultivat relatia cu Africa, facand, de pilda, ca tarile africane sa poata valorifica materiile prime la preturi mai ridicate decat pana atunci. In orice caz, lemnul padurilor, produsele tropicale, carnea si alte produse animaliere, zaharul, cafeaua si cacao China le cumpara masiv din tari africane.

Pe de alta parte, China exporta spre Africa si desface la preturi ceva mai accesibile uriase cantitati de produse industriale. Deja in 2005, ea a depasit Anglia si a egalat Franta la exportul in Africa, cu 50 de miliarde de dolari, fiind doar in urma SUA, care exportau atunci pret de 70 de miliarde de dolari anual. China a fost convingatoare pana acum pentru africani prin contributia la construirea de cai de transport si de obiective urbanistice. Deja in 2007, peste 700.000 de chinezi se stabilisera in tari africane pentru lucru, iar efectivul actual este mult sporit. Scopul declarat al politicii chineze este, de altfel, de a ajunge la un acord durabil de liber schimb cu piata comuna a Africii Orientale si Australe.

Din motive ce sunt la indemana, analizele franceze par sa fie cele mai reactive la „ofensiva chineza in Africa”. Aceste analize aduc in discutie concurenta pe care exportul chinez o face industriilor indigene, faptul ca investitiile chineze sunt insotite de deplasarea de forta de munca din China si contribuie astfel insuficient la ocuparea fortei de munca de la fata locului, prea putina considerare a mediului (pp.133-141). Mai nou (vezi Tidiane N’Diave, Le jaune et le noir. Enquete historique, Continents Noir NRF Gallimard, Paris,  2013, pp. 25-47) se incearca stilizarea alternativei ce s-ar contura pentru decidentii africani – „pasivul colonial al occidentalilor sau calul troian chinez”?

In acest moment, insa, orice s-ar spune in reactie la sporirea ponderii Chinei in economiile africane, este limpede ca politica chineza actuala castiga in impact. Principiile enuntate in discursul pe probleme africane (2012) de fostul presedinte Hu Jintao – „largirea cooperarii in domeniile investitiilor si finantarii”; „continuarea cresterii ajutorului dat Africii”; „sprijinirea integrarii africane”; „strangerea legaturilor de prietenie intre poporul chinez si popoarele africane” si „promovarea pacii si stabilitatii in Africa” (discurs publicat de Tidiane N’Diaye, op.cit, p.173-174) – nu-i lasa deloc insensibili pe africanii insisi. Pe scara semnificativa, acestia imbratiseaza cooperarea extinsa cu China.

Nimeni nu poate contesta apartenenta Taiwanului la China si nici un actor politic responsabil de astazi nu o face. Evolutia politica postbelica a insulei, devenita „Republic of China”, in fata „Popular Republic of China”, a fost, cum se stie, diferita: liberal democratica, cu o populatie de peste douazeci de milioane de chinezi, si intrata in sfera de influenta a Statelor Unite ale Americii. Dupa revenirea Chinei pe prima scena internationala se putea pune problema, asa cum s-a pus in cazul coloniilor Hong Kong si Macao. „O societate, doua sisteme sociale”, formula cunoscuta a lui Deng Xiaoping, putea fi lucrativa si nimeni nu ar fi obiectat fata de dezideratul reunificarii tarii. Nu s-a petrecut aceasta. Atat China continentala, cat si Taiwanul puteau apasa pe pedala – prima pentru a integra insula cu orice pret, celalalt pentru a refuza manifest integrarea – dar nu au facut-o, ci au adoptat o alta solutie.

Cu doua decenii in urma, parteneri ai Taiwanului vorbeau de „imposibila reunificare” sau, atenuand formula, macar de „improbabilitatea” ei (vezi Jean Pierre Cabestan, Taiwan–Chine populaire: l’impossible reunification, Dunod, Paris, 1995, p.155). Ei se bazau pe amanuntita examinare a regimurilor politice de la acea ora, a gradului de integrare a economiilor celor doua parti ale Chinei si a climatului international. Lucrurile nu s-au oprit deloc aici.

Ambele parti – China continentala si Taiwanul –  isi reafirma pozitiile, dar situatia evolueaza oricum spre reunificare. Ceea ce nu inseamna ca ea se va produce maine. Nu sunt argumente pentru sugestia unora dupa care capabilitatile militare ar conta aici in prima linie. Nu se afla in nici una din luarile de pozitie oficiale ale partilor implicate astfel de considerente. In fapt, conteaza cel mai mult pozitia Chinei. Preocupata in continuare sa asigure conditii pentru a realiza proiectele proprii de crestere economica – ceea ce inseamna din capul locului excluderea conflictelor – China a reafirmat optica „armoniei” in relatia cu Taiwanul sub deviza „reconcilierii”. Raminand atasata proiectului reunificarii, China plaseaza acum atingerea acesteia in viitor, in baza acordurilor corespunzatoare dintre cei implicati.

Actiunea internationala a Chinei este la aceasta ora atat de ampla incat tinde sa se suprapuna cu toate problemele globale si regionale. Deloc intamplator, politicile externe nu numai ale SUA, ci si ale Germaniei, ale Frantei, ale Rusiei si ale altor tari, includ explicit China in ecuatiile deciziilor.  Statura la care politica externa chineza aspira este aceea a unei „puteri mondiale responsabile (fu zeren daguo)”. Este o optiune care s-a concretizat deja cu diverse prilejuri – precum lupta contra terorismului, abordarea dosarului nuclear nord-coreean, Irak-ul, Marea Chinei de Sud, Africa si multe altele.

Analisti europeni au putut spune justificat ca, „mai subtil si mai sofisticat, acest curs diplomatic se caracterizeaza printr-o abordare mai constructiva si proactiva a afacerilor regionale si internationale” (Pascal Lorot, Le siecle de la Chine, Choiseul, Paris, 2007, p.236). Este o abordare bine calculata, plecand de la premisa simpla ca “atitudinea confrontationala nu este … de nici o utilitate si ar putea sa se dovedeasca chiar contraproductiva, in masura in care ea ipotecheaza ritmul chinez de dezvoltare economica” (p. 239). In mod evident, un calcul de oportunitate, desigur, dar si  o traditie de abordare ce are in spatele ei cultura traditionala a Chinei, stau  la baza diplomatiei “armoniei”. (Din volumul Andrei Marga, Ascensiunea globala a Chinei, in curs de publicare)

www.andreimarga.eu

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page