Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Contragreutatea si Punctul de Echilibru


Tineam nemiscata o gantera de trei kilograme cu mainile intinse drept inainte. Tensiunea mecanica mi se transmitea prin intermediul bratelor asupra trunchiului. Muschii abdominali erau incordati la maximum pentru a face fata efortului de mentinere a acestui obiect straniu la o inaltime constanta fata de sol. Cu toate acestea, ma simteam destins si nu lasam nicio unda de nerabdare sa imi intunece gandurile.
Priveam acea greutate fara sa fiu marcat de dorinta renuntarii, desi trecusera peste zece minute de cand incepusem exercitiul. Cumva, intuiam nevoia unei contraponderi fizice la tensiunile interioare pe care le resimtisem de-a lungul intregii zile. Incordarea mentala se transfera treptat asupra muschilor nevoiti sa faca fata unei sarcini tot mai anevoioase pe masura ce timpul trecea fara sa schitez nici cel mai mic gest de renuntare. Dar imaginatia continua sa isi desfasoare jocul insa pe alte spatii decat cele ale prezentului. Astfel, imi aduceam aminte de acele ascensoare instalate in perioada interbelica la diferite cladiri de epoca. Cabina avea geamuri transparente din sticla pe toate laturile incat se putea observa cu usurinta sirul de scari ce inconjura in spirala traiectoria verticala a casei liftului.
Distingeam cu claritate contururile unui astfel de ascensor venind de undeva, din negura vremurilor, cu siguranta din timpul copilariei. Imi aminteam cum stateam in cabina, linistit si totusi infricosat, pe masura ce etajele fugeau pe langa mine. Nu puteam intelege cum functiona acest straniu mecanism bazat pe tractarea unei colivii mecanice in interiorul unui spatiu ce se dechidea privirii ca o prapastie adanca. Dar evenimentul cel mai important era sa observ amanuntit trecerea contragreutatii, ce se deplasa in sens invers cabinei. De fiecare data cand acea masa de metal vopsita in negru se apropia, distingeam vibratia tot mai zgomotoasa a troliului de tractiune intins asemenea corzii elastice a unui dispozitiv muzical.
Cand urcam, contragreutatea trecea in jos, iar cand coboram, ea se ridica deasupra cabinei in timp ce o urmaream cu privirea cum avansa catre etajele superioare. Mi se parea normal sa mai existe o cabina montata in tandem, dar asa, aveam impresia ca stateam pe talgerul unei balante impreuna cu cabina, in timp ce pe celalalt talger se afla acea creatura stranie, care ma intriga prin aspectul ei primitiv si neprietenos. In plus, cugetam ca era lipsita de noima atarnarea unei greutati doar din ratiuni de echilibrare mecanica. Si asa am gandit, pana cand intr-o zi am inteles ca fara acea contragreutate, cabina ar fi incetat sa mai functioneze. Desi parea un balast, totusi rolul ei era indispensabil pentru ca intreg sistemul sa actioneze armonios, iar motorul sa isi faca sarcina cu usurinta. „Ce ciudat! Sa fii obligat sa utilizezi o masa de metal doar pentru a-i folosi greutatea,” cugetam atunci, dar si acum ma minunam de paradoxul unei astfel de realitati.
Insa tineam in continuare gantera in brate si simteam tensiunea mecanica cum imi razbatea in toti muschii. O priveam acum ca pe un fel de contragreutate, ce ma echilibra in lupta continua si de o viata cu forta gravitatiei, acest monstru teluric pe care trebuia sa il inving in fiecare clipa si care ma tragea cu tenacitate la pamant. Cat de mult imi doream sa pot sa il anihilez definitiv si sa nu il las sa imi mai rapeasca vlaga inghitindu-mi puterea la fiecare pas!
Si brusc mi-am adus aminte de adolescenta mea imbracata in haine de cazarma. Ma vedeam aievea cum caram cu dificultate o geanta de mana, greu de transportat, pe un pod metalic destinat circulatiei pietonale, in drumul catre o mica halta de cale ferata. In ea aveam stranse gramada si inghesuite de-a valma toate obiectele de uz personal ce imi erau permise sa le am asupra mea. Luata in mana, te obosea imediat si in cateva minute trebuia sa te opresti, sa o asezi pe pamant, sa rasufli si sa schimbi mana. Purtata in spate, te incovoia de la mijloc si te impleticea la mers. Era asa de grea fiindca indesasem cat mai multe lucruri intr-un spatiu foarte limitat, doar o geanta fiind permisa fiecarui elev.
Geanta aceea reprezenta singura legatura cu lumea exterioara si deopotriva, cu trecutul propriei mele copilarii. De multe ori o priveam nostalgic si examinam fiecare zgarietura scrijelita pe suprafata ei. Orice urma avea istoria ei si imi trezea cele mai neasteptate amintiri. Culorile ei galben-maronii imi staruiau in minte deopotriva cu chipurile colegilor mei, tunsi scurt, in uniforme spalate anual acasa, cu ghete scalciate de prea multa purtare si cu genti asemanatoare dispuse in spatiul stramt de deasupra dulapurilor incastrate pe hol ale caminului. Asa au trecut toti acei ani de liceu si inca mai resimt ecourile tensiunii interioare acumulate in acea vreme. „Mai exista oare acea geanta?” m-am intrebat fara sa vreau. „Sigur a fost aruncata de mult timp, dar parca si acum o simt in mainile mele cu tot noianul de trairi din acea vreme,” am adaugat intr-un dialog interior spontan cu mine insumi.
Tineam mai departe gantera suspendata in aer deasupra podelei de lemn pe care stateam in picioare si priveam dincolo de ea prin geamul unei ferestre. Irizatii de curcubeu frematau in jurul nimbului soarelui catre asfintit. Distingeam cu precizie cladirile cartierului invecinat si suprafata cenusiu-albastra a lacului de dincolo de oras. Imi lipseau muntii, acel brau stancos care incojura orasul meu natal din toate partile si la care priveam in fiecare zi cu admiratie si bucurie.
„De ce oare imi plac muntii?” mi-am zis fara sa gasesc un raspuns. „Ce anume ma atrage de acele ingramadiri de stanci si pietre care urca, aparent fara sens, catre cer?” gandeam mai departe intr-un sirag al intrebarilor fara sens. Si brusc am zarit contragreutatea ce urca pe masura ce cabina liftului cobora. Privirea mea se agata de acea masa neagra de metal vopsita intunecat cum se deplasa vertical si cu repeziciune. Cautam acum o contragreutate la imensitatea cerului pe orizontul larg deschis din fata ferestrei, dar la marginile acestui oras de campie nu zaream nimic. Doar uneori, dupa ploaie, fata morgana desena pe cer culmile inzapezite ale muntilor aflati la peste doua sute de kilometri ca fiind in imediata vecinatate a urbei.
„Unde s-a dus acea magura in jurul careia se invartea arhitectonic intregul oras?” ma intrebam mai departe fara sa disting vreun raspuns. Dar geanta aceea grea pe care o duceam pe vremuri imi aparu in fata ochilor insotita de nostalgia fata de acel obiect drag ce ma lega de lumea exterioara a copilariei parasite de peste treizeci de ani. Ingramadite in ea observam amintiri, trairi, dezamagiri, dorinte si multe alte obiecte personale puse de-a valma in spatiul stramt al unei adolescente prea scurte ca popas intre copilarie si maturitate.
Dar o caldura puternica ce porni din muschii bratelor ma forta sa privesc din nou la greutatea pe care o tineam cu ambele maini proiectate drept inainte. Si nu fara mirare, am constatat ca datorita tensiunii efortului, acesti muschi se dilatasera si volumul lor era mai mare decat la inceput. Cumva, incordarea lucrase in structura lor si ii intarise printr-un proces tainic al adaptarii.
Si atunci mi-am dat seama de paradoxul care consta in faptul ca desi nenumarate alte greutati mi-au impiedicat miscarea libera, totusi, prin efortul de sustinere dezvoltat in vederea supravietuirii, acestea mi-au intarit structura interioara de sustinere si treptat m-au facut tot mai puternic. „Si ce sa mai spun despre poverile sufletesti ce le adun zilnic in mersul meu pe strazile prafuite ale acestei lumi? Greutatea lor ma apasa cu putere si ma forteaza in fiecare clipa sa imi gasesc punctul de echilibru, dar care de fiecare data va fi inainte cu inca un pas,” mi-am spus in timp ce zambind continuam sa tin gantera suspendata intre cer si pamant. Si ca un ecou tainic al acestor ganduri gantera se incalzi brusc si deveni dintr-o data mult mai usor de purtat.
Octavian Lupu
Bucuresti
12 februarie 2015
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page