Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Martin Heidegger si Karl Jaspers – ultimii mohicani ai marii cugetari într-o lume cu spiritul tot mai mic


    I.Martin Heidegger, filosoful fiintei in timp si intru moarte

    Din capul locului, ceea ce inseamna deodata limpezirea titlului si netezirea drumului  intelegerii catre miezul acestui text, ma vad silit sa fac doua precizari:
    1)Inteleg prin marea cugetare acel soi de abordare sistemica si animata de tendinta cunoasterii totalizatoare, din care – potrivit diferentierii lui R. Rorty – rezulta fie o filosofie predominant sistematizatoare, fie una predominant edificatoare, altfel spus o filosofie constructiva si una critica, fapt care l-a determinat pe Lucian Blaga sa-i imparta pe cugetatorii insemnati ai lumii in vizionari-constructivi (Thales, Spinoza, Leibniz, Hegel) si analitici-critici (Socrate, David Hume, I. Kant, Edmund Husserl). Cu completarea ca Platon si Aristotel reprezinta asemenea piscuri ale cugetarii umane, incat este de la sine inteles ca isi au locul lor de onoare in ambele categorii de filosofi. Spre exemplificare, iata parerea avizata a stralucitului logician Alfred North Whitehead despre Platon: „Toata filosofia de dupa Platon constituie simple note de subsol la dialogurile sale”...
    2)Cu spiritul lucrurile nu sunt chiar asa de simple cum par la prima vedere. Mai intai ca Biblia face o distinctie neta intre suflet si spirit. Pentru desemnarea sufletului se intrebuinteaza termenul grecesc psyché si ebraicul néphesh, iar pentru spirit se foloseste grecescul pneúma, respectiv ebraicul rúach. Apoi ca spiritul individual, colectiv si universal i-a dat multa bataie de cap lui Nikolai Berdiaev, acest adversar neimpacat al gandirii sistematice („Sistemele filosofice nu sunt nici posibile si nici de dorit”, se apara el), dupa unii filosof existentialist, dupa altii un mistic si cam dupa toti un romantic, daca nu cu totul indecent (sic!), atunci cu totul strain de discursul filosofic impersonal.
    Caci in Spirit si Realitate el este de parere ca spiritul nu trebuie confundat cu sufletul, intrucat spiritul apartine unui plan diferit, mai bine spus unei alte realitati. Spiritul nu doar ca „se uneste interior cu sufletul si-l transfigureaza” (Spiritul si Libertatea), dar „In viziunea spiritualista a lui Berdiaev, lumea, spatiul si timpul sunt creatii ale spiritului si nu desemneaza decat stari ale lumii spirituale ( Ilie Gyurcsik in Studiu introductiv la cartea Sensul istoriei, Editura Polirom, 1996). Spiritul fiind pentru Berdiaev „o miscare de imbratisare”, Dumnezeu Insusi este spirit, nicidecum substanta.
    Si totusi, se vor intreba unii, de unde graba de-a inghesui intr-un singur text doi ganditori, cand mult mai rezonabil si mai cuviincios era sa fie tratati separat?
    Iata de unde. Sunt intru totul de acord cu eminentul filosof si carturar P.P.Negulescu cum ca „Nu putem zice astazi ca avem o filosofie, cum putem zice ca avem o matematica sau o astronomie, o fizica sau o chimie, ci trebuie sa ne multumim sa constatam ca avem atatea filosofii diferite cati cugetatori, dupa vremuri, s-au indeletnicit cu problemele generale ale naturii si ale vietii, dezlegandu-le fiecare, fireste, in felul sau”.
    De unde adevarul nu prea placut al celor doua concluzii care se impun:
    a)Faptul ca filosofia nu are un corp de principii admise de toata lumea (obiect bine determinat, metoda riguros definita, legi clar stabilite), plus caracterul discutabil al absolut tuturor rezultatelor ei, duce cu necesitate la studiul fiecarui filosof in parte;
    b)Daca stiintele particulare pot fi studiate in mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiata decat in mod istoric.
    Doar prin gazduirea celor doi ganditori in interiorul aceluiasi text, ca doar au trait in aceeasi perioada si au scris in aceeasi limba (Heidegger ca profesor si, pentru aproximativ un an, rector al Universitatii din Freiburg, Jaspers profesor la Universitatea din Heidelberg si din 1948 la cea din Basel), aveam sansa sa scot in evidenta nu doar deosebirile asemanatorului concept Dasein (la Heidegger este aproape sinonim cu om, la Jaspers – subiectul vital) si asemanarea abordarilor filosofice fundamentale (transcendenta, timp, existenta, iluminare, adevar, libertate etc.) tratate in mod distinct, inclusiv punctele de contact cu filosofia nonsistemica a lui Berdiaev (Dumnezeu, spirit, libertate, apofatism etc.), ci si faptul ca prin ei amandoi se incheie un mod de filosofare, dupa cum suntem instiintati: Jaspers in textul Filosofia in viitor: „Totusi, in viitor nu va fi posibila o adevarata dezvoltare a filosofiei fara intelegerea acestor doi mari ganditori (Kirkegaard si Nietsche, nota mea, G.P.) pana in profunzimea originilor. Caci in destramarea propriei lor opere si in sacrificiul propriei lor vieti, ei ne-au dezvaluit ceva de neinlocuit.”; Heidegger in Sfarsitul filosofiei si sarcina gandirii: „Filosofia a ajuns la sfarsitul ei. Orice tentativa de  a mai gandi filosofic nu da nastere decat la renasteri epigonice cu diferite variatiuni”, respectiv: „Sarcina gandirii ar fi atunci aceasta: abandonarea gandirii de pana acum, in vederea determinarii lucrului ce trebuie gandit – a mizei pe care gandirea o poate avea”.
    In paranteza fie spus, compatriotul nostru Emil Cioran, „acest sceptic de serviciu al unei lumi in declin”, cum obisnuia sa-l alinte prietenul sau Petre Tutea, nu acelasi lucru il avea in minte atunci cand afirma ca simte nevoia sa se deparaziteze de filosofie?
    De la Jeanne Hersch (cartea Mirarea filosofica, Editura Humanitas, 1994) aflam noua forma in care trebuie sa se puna mai departe problemele ce tin de philosophia perennis: „Asadar, o sarcina fundamentala a filosofiei in zilele noastre consta in a reflecta asupra metodelor si conceptelor stiintelor care studiaza natura sau omul. Trebuie ca filosofia sa ajunga la o intelegere a lor suficient de avansata ca sa exercite o influenta clarificatoare asupra modului in care stiintele se inteleg ele insesi, ca si asupra ideii pe care si-o fac despre ele nespecialistii”.
    Ori la acest capitol Jaspers sta mult mai bine decat Heidegger, ca unul care venea in filosofie din afara – la inceput cateva semestre de drept, apoi medicina si prin ea psihiatria.
    Tocmai de aceea afirma transant in Filosofia in viitor: „Stiinta este o conditie indispensabila pentru filosofare”. Si putin mai departe: „Filosofia se leaga de stiinta si gandeste in mediul tuturor stiintelor. Fara puritatea adevarului stiintific, propriul ei adevar este de fapt inaccesibil”. Pentru ca in scrierea Originea si sensul istoriei sa-i acuze pe unii filosofi moderni ca „vorbesc despre stiinta ca si cum ar cunoaste-o” si sa deplanga faptul ca „Pana si filosofi de talia lui Hegel stiu prea putin despre stiinta”.
    Jeanne Hersch este de parere ca „fondul cel mai autentic si mai asiduu al gandirii lui Heidegger este mirarea filosofica: „De ce exista mai degraba ceva decat nimic?” se intrebau cam in acelasi timp Parmenide si chinezii antici, o intrebare reluata care-l plaseaza pe filosoful german la polul opus celui in care se situeaza Henri Bergson, si asta deoarece ea (intrebarea) nu vizeaza neantul ci fiinta.
    Plecand de la aceasta intrebare, Heidegger ajunge la fiinta fiintarii, sintagma care are menirea sa reveleze subtila distinctie dintre fiintare si fiinta: fiintarea „ascunde” fiinta si ei isi datoreaza existenta, iar fiinta nu exista decat ca fiintare!
    De precizat, ne avertizeaza J. Hersch, cea care timp de un semestru a audiat cursurile lui Heidegger, ca „fiinta trebuie inteleasa aici ca verb, nu ca substantiv”, fiintarea dovedindu-si prezenta numai intrucat in fiinta exista un fel de actiune.,
    Dar, taman ca Sfantul Ioan al Crucii care cerea sa fie dat totul la o parte ca sa poata vedea, Heidegger constata ca obiectivitatea constituie intotdeauna un obstacol in cautarea fiintei. Drept aceea, problema cheie pentru ganditorul in discutie era de-a sti ce se dezvaluie ca fiinta dincolo de obiectivitate. Ori pentru asta avea mare si stringenta nevoie de noi „unelte” care sa vina in ajutorul ratiunii, stiut fiind faptul ca din triada observatie-experiment-rationament, filosoful intrebuinteaza doar rationamentul. Se simtea cu atat mai indemnat la asa ceva, cu cat un filosof de talia lui Henri Bergson resimtea fixitatea cuvintelor (el care gandea intregul intr-o devenire fluida) ca una din dificultatile majore ale exprimarii filosofice.
    Iata de ce Heidegger, „dincolo de fiintarea utila care ascunde fiinta” (J. Hersch), descopera limba si noile sensuri atribuite cuvintelor cu ajutorul unor prefixe sau sufixe, cuvinte despre care cu indreptatire se afirma ca pana la el „pareau adormite in vocabularul grec sau german”.
    Care este principala explicatie a raportului atat de special al lui Heidegger cu limbajul, incat cugetarile lui fundamentale nu pot fi reproduse fidel decat in termenii sai, acele cuvinte elaborate de el, respectiv acele cuvinte vechi altfel intrebuintate decat in vorbirea curenta sau potrivit traditiei si care nu numai ca „nu pot fi separate nicicum de miscarea filosofica ce se efectueaza in si prin ele” (J.Hersch), dar nici nu se lasa traduse prin altele? Ea (explicatia) consta din influentele venite pe de o parte dinspre presocratici, pe de alta parte dinspre doi compatrioti: poetul romantic Friedrich Hölderlin si ganditorul in maniera artistica Friedrich Nietzsche, amandoi avand o deosebita pretuire fata de presocratici.
    Inarmat cu acest set redutabil de „unelte” puse la dispozitia rationamentului, fireste ca Heidegger a putut purcede la explorarea in maniera proprie a trei dintre categoriile nodale si mereu inepuizabile ale filosofiei: adevarul, existenta si timpul.
    De ce adevarul? Pentru ca, ne instiinteaza aceeasi J.Hersch, „Intrebarea fundamentala cu privire la fiinta fiintarii este, in alti termeni, intrebarea cu privire la adevar, si ea este in fond singura pe care a vrut s-o puna Heidegger”. El formuleaza trei cerinte in legatura cu adevarul: rigoarea gandirii, preocuparea pentru exprimare si economia de limbaj.
    Dar ce este existenta, aceasta categorie filosofica ce l-a preocupat pe Kirkegaard pana la obsesie si in legatura cu care atat Heidegger, cat si Jaspers au elaborat (fiecare in stil personal) cate o filosofie, desi, in ceea ce-i priveste, au refuzat etichetele de existentialisti?
    Termenul existenta este explicat de filosoful nostru prin radacina cuvantului existere, cu intelesul de „a iesi dincolo de...” Prin urmare, existenta heideggeriana este o smulgere din obisnuit, adica din relatia care camufleaza intrebarea primordiala cu privire la fiinta fiintarii. Totodata, prin smulgere existenta trezeste posibilitatea, o categorie cu rol de prim rang in filosofia hideggeriana.
    In concluzie, tot ce exista contine in sine posibilitati, iar printre acestea esentiala este posibilitatea mortii sale, posibilitate devenita in final certitudine. Cu alte cuvinte, cel ce exista isi descopera „fiinta intru moarte”, adica tocmai ceea ce-i da existentului posibilitatile sale. Altminteri, acesta ar apartine in intregime fiintarii si pentru el n-ar mai fi nici posibilitati, nici existenta.
    Desi scrisa in tinerete (anul 1927), opera principala a lui Martin Heidegger este Fiinta si Timp (Sein und Zeit), lucrare in care cele doua categorii se raporteaza atat de strans una la cealalta, incat formeaza o unitate imbucata.
    Explicatii suplimentare in legatura cu acest concubinaj filosofic ne ofera insusi autorul in conferinta Timp si Fiinta, conferinta tinuta pe data de 31 ianuarie 1962 la Universitatea din Freiburg si care, tradusa in romaneste, a aparut la Editura Humanitas (impreuna cu scrierile Sfarsitul filosofiei si sarcina gandirii si Drumul meu spre fenomenologie) in cartea intitulata Despre miza gandirii (miza gandirii – experienta lucrului insusi pe care ea il gandeste si care nu se lasa exprimata printr-un cuvant sau altul, ci prin limba in intregul ei).
    N.B.Despre fenomenologie doar atat: Este filosofia lui Edmund Husserl, fostul profesor al lui Heidegger, prin care nu trebuie vizate lucrurile in lume, ci modul in care ne sunt date lucrurile ca fenomene. Fenomenologia, vasazica, avea ca scop analiza activitatii constiintei intentionale.
    Din conferinta Timp si Fiinta se desprind urmatoarele idei calauzitoare:
    a)”Fiinta inseamna, inca de la inceputurile gandirii occidental-europene si pana astazi, ajungere-la-prezenta”, care are rolul ontologic al liniutei de unire dintre timp si fiinta;
    b)”Fiinta si timpul se determina reciproc, insa in asa fel incat nici fiinta nu poate fi numita drept ceva temporal, nici timpul drept ceva ce fiinteaza”;
    c)”A lasa sa ajunga la prezenta” inseamna a scoate din ascundere, a aduce in deschis;
    d)”Timpul autentic este cel al oferirii luminatoare a ajungerii-la-prezenta din trei directii diferite – din prezent, trecut esential si viitor -, pe care apropierea vine sa le unifice”. Caci timpul inteles ca o scurgere succesiva a „acum”-urilor (trecutul inseamna „acum-nu-mai, prezentul este prezenta, iar viitorul „acum-inca-nu”), timpul, deci, „nu e ceva facut de om, omul nu e ceva facut de timp. Nu exista, aici, un <a face>. Exista un <a da>, in sensul amintitei oferiri, care vine sa lumineze deschiderea de spatiu-timp”.
    (Nota: La randul lui Jaspers va vorbi de luminarea existentei!)
    Voi incheia aceasta prima parte a eseului cu o constatare daca nu socanta, macar surprinzatoare in legatura cu parerea Jeannei Hersch vizavi de omul si filosoful Heidegger. Caci, desi il considera „un filosof veritabil”, ea ii reproseaza omului Heidegger „ratacirea in miscarea national-socialista, cand devine in 1933 rectorul noului regim, sub autoritatea caruia maestrul sau Husserl este eliminat ca evreu din Universitate si biblioteca – Husserl, caruia ii dedicase lucrarea Fiinta si Timp in semn de respect si prietenie”.
    Iar ca filosof, sustine Hersch, in pofida unei lungi prietenii cu Heidegger, Jaspers „a perceput intotdeauna in gandirea sa un anumit vid, o inconsistenta, o anemiere a responsabilitatii”.



    II.Jaspers, omul de stiinta convertit in filosof

    Venind in filosofie dinspre psihiatrie (in anul 1913 a scris Psihopatologia generala, iar in 1919 Psihologia conceptiilor despre lume) si apoi ramanand fidel filosofiei pana la moarte (desi bolnavicios, a trait 86 de ani, lasand in urma o vasta opera filosofica), mai ca-ti vine sa crezi ca Bertrand Russell l-a avut pe Karl Jaspers model atunci cand si-a ticluit celebra butada: „Omul de stiinta stie la limita totul despre nimic, iar filosoful stie nimic despre totul”.
    Cum in prima parte a prezentului eseu am facut mai multe referiri la Jaspers (fie pentru a scoate in evidenta asemanarile cu gandirea lui Heidegger, fie deosebirile dintre cei doi), in aceasta a doua parte voi cauta sa infatisez ceea ce a facut din el un cugetator referential in filosofia secolului XX si, totodata, unul distinct si de calibru in filosofia universala.
    Trebuie spus ca din cauza pozitiei filosofice adoptate si a casatoriei cu o evreica, in anul 1937 guvernul national-socialist i-a retras lui Karl Jaspers dreptul de a mai preda in vreo universitate din Germania, fapt care il va decide in 1948 sa accepte invitatia Universitatii din Basel (universitate unde predase si Nietzsche), iar pe Jeanne Hersch o indeamna sa sublinieze in studiul inchinat filosofului ca „Opera si omul formeaza in cazul lui o unitate”.
    Principala opera filosofica jasperiana, scrisa in anul 1932, se intituleaza Filosofie, la drept vorbind o meditatie rationala asupra limitelor conditiei umane, caci – ne instiinteaza aceeasi Hersch – „Jaspers isi conduce reflectia pana la limitele ei, mai intai pentru a explora situatia in lume a subiectului ganditor, apoi pentru a intelege care este prezenta sa printre ceilalti oameni si, in sfarsit, posibila sa libertate in fata transcendentei”.
    Intalnim in aceasta fraza mai multe concepte: conditie umana, lume, subiect ganditor, libertate si transcendenta, care impreuna cu existenta, adevarul, fiinta, timpul, limbajul si comunicarea ne dau insasi coloana vertebrala a gandirii jasperiene.
    Mai repede sau mai tarziu, prin nefericita conditie sau zbatere umana intelegem urmatoarele: Omul cata negasind in al vietii cerc gonind! Cam asta-i si parerea scriitorului suedez Pär Lagerkvist in celebrul roman Piticul: „La ce folosesc aripile daca nu avem voie sa zburam cu adevarat? Ne sunt povara in loc de slobozenie. Sunt grele, ne apasa. Le tragem dupa noi. In cele din urma ne devin nesuferite. Si simtim ca un fel de usurare cand imblanzitorul de soimi, plictisit de joaca lui cruda, ne trage scufia peste ochi si ne scuteste cu totul de a mai vedea ceva”.
    Omul lui Jaspers este subiectul a carui constiinta se trezeste atunci cand el se descopera in mijlocul unei realitati numita lume sau fiinta. De ce fiinta? Deoarece nu depinde de el, ci se constituie in obiect, adica se prezinta subiectului asa cum este ea.
    Asa se face ca subiectul ganditor, captiv pentru vecie in interiorul tensiunii kantiene subiect-obiect, tinteste cu disperare sa cunoasca o lume care pentru el nu va avea niciodata nici unitate si nici totalitate, caci – concluzioneaza filosoful – cunoasterea totalitatii ii este inaccesibila!
    Este adevarat ca prin efort si straduinta putem merge dincolo de ceea ce deja stim, astfel marind raza cercului in care ne miscam. Dar nu putem emite pretentia cunoasterii totalitatii, deoarece aceasta ne este refuzata prin insasi incercarea de a cunoaste.
    Dar iata ce spune Jaspers despre conditia umana in textul Originile filosofiei, dupa ce cateva randuri mai sus numeste situatii-limita “situatiile fundamentale ale fiintarii noastre factice (Dasein): trebuie sa mor, sa sufar, sa lupt, sunt supus intamplarii, ma incurc inevitabil in hatisul vinei”: „Un alt mod de-a sesiza conditia noastra umana este constientizarea nesigurantei pe care ne-o inspira tot ce fiinteaza in lume”.
    Un alt concept nodal al filosofiei jasperiene este adevarul. In studiul Ideea de universitate din anul 1946 („Termenul de idee, opineaza J.Hersch, trebuie aici inteles in sens kantian, ba chiar platonician”), Jaspers nu are in vedere universitatea reala, ci modelul care ar trebui sa stimuleze necontenit spiritele profesorilor si studentilor, adica acel loc unde se dezvolta simtul filosofic al adevarului si sensul transcendent al adevarului vizat de credinta filosofica.
    Prin urmare, universitatea in intregul ei fiind un refugiu al libertatii de gandire, nicidecum un instrument de propaganda, ea trebuie sa se dedice cercetarii fara compromisuri, caci nu are de dat socoteala decat in fata ratiunii si a criteriilor adevarului.
    De unde, ne asigura ganditorul, rolul important ce revine comunicarii autentice dintre doua fiinte omenesti, comunicarea dobandind intelesul de perspectiva comuna inspre adevar pentru cei care vorbesc si cerceteaza impreuna.
    Iata de ce universitatea, acest loc deopotriva al libertatii ca si al cercetarii si invatamantului, trebuie sa ofere „posibilitatea unei comunicari autentice intre profesori si studenti, ca si intre studenti, si – daca se poate – intre profesori”.
    Dar suntem avertizati sa nu confundam comunicarea cu transmiterea. Transmiterea are loc atat in stiinta la nivelul constiintei in genere, cum o numeste Jaspers, cat (asta in primul rand!) si la nivelul Dasein-ului, nivel al conditiei umane la care transmiterea le permite oamenilor sa-si coordoneze activitatile in lumea in care-si desfasoara experienta comuna, in care pana la urma lupta pentru supravietuire.
    Comunicarea, insa, se face de la existenta la existenta, ceea ce inseamna ca existenta nu cunoaste decat convingeri, pe cand constiinta in genere se ocupa de realitati obiective. Cu completarea ca aceste convingeri au sens si sunt purtatoare de adevar doar pentru existenta in totala si deplina libertate, caci impuse printr-o realitate constrangatoare, ele isi pierd de indata adevarul existential.
    Convingerile prin care existenta se leaga pe viata si pe moarte cu absolutul, nu pot fi comunicate decat in cadrul unui schimb in care libertatea, respectiv rezistenta celeilalte existente constituie deodata un obstacol permanent si o conditie indispensabila. Acest proces este numit de Jaspers lupta din iubire. De ce din iubire? Pentru ca existenta nu urmareste victoria, ci adevarul pentru sine si pentru celalalt.
    La originea existentei se afla transcendenta (Dumnezeu), la care noi, ca existenta, ne raportam prin limbajul lucrurilor. Vasazica, desi transcendenta nu poate fi aratata sau demonstrata, intrucat nimic nu poate fi spus despre ea in limbaj direct, totusi, existenta gaseste in realitatea empirica, mai precis in situatiile ei limita, acele semne care-i vorbesc despre transcendenta si pe care cugetatorul nostru le numeste „cifruri” sau „scriere cifrata” a transcendentei.
    Cu cifrurile lucrurile stau cam asa:
    1)Nimic nu este cifru, totul poate sa fie cifru;
    2)Cifrurile posibile sunt fara de numar;
    3)Cifrurile nu „vorbesc” despre transcendenta decat pentru existenta, mai bine spus pentru libertate, iar ea nu doar ca elaboreaza cifruri ale transcendentei, dar chiar le descifreaza;
    4)Pentru absolutul „lecturii” existentiale, caracterul ambiguu al cifrurilor este inevitabil si indispensabil in acelasi timp.
    Luptand impotriva idolatriei si superstitiei, Jaspers ne atrage atentia ca nici cifrul, nici chiar interpretarea acestuia nu reprezinta transcendenta: „Pentru ca omul sa puna mana pe divinitate si pentru a fi el insusi cel care trebuie sa fie, este necesar ca el sa pastreze puritatea transcendendetei, ascunsa, departata sau straina”.
    Nota: In textul Cuprinzatorul, Jaspers spune in legatura cu acest concept: „Cuprinzatorul este, asadar, ceea ce doar se anunta in gandire. El insusi nu apare niciodata, ci tot ceea ce ne apare se iveste inauntrul lui”. Pentru ca doua pagini mai departe sa ni-l prezinte ca pe un Ianus al subtilitatii cugetarii existentialiste: „Este suficient daca voi mentiona ca atunci cand cuprinzatorul este conceput ca fiinta insasi, el este numit transcendenta (Dumnezeu) si lume; atunci cand este gandit ca ceea ce suntem noi insine, el ia numele de fiintare factica, constiinta in genere, spirit si existenta”.
    Parerea lui Jaspers este ca tocmai esecul in lume constituie cifrul decisiv al transcendentei si ca in omul empiric exista acest senzational cifru: conditia lui este simultan natura si libertate! Cu precizarea ca libertatea nu este posibila decat prin natura.
    Deoarece transcendenta nu se afla numai in libertate, ci – prin intermediul acesteia – apare si in natura, iata ca ajungem la antinomia libertatii: unindu-se cu natura, ea se distruge ca libertate; contrazicand natura, ea esueaza ca Dasein empiric.
    Dasein-ul sau subiectul vital vrea sa dureze in natura, iar existenta doreste absolutul. Cum ambele tendinte se reflecta in conditia umana, iata cauza pentru care in lume exista doua forme de morala: una a masurii, pentru care esecul nu are nici un sens, ea cultivand prudenta si abilitatea, cealalta – marcata de absolutul libertatii, considera ca totul e posibil si sfarseste prin a accepta cifrul esecului.
    Tot despre adevar se ocupa Jaspers si in prima parte a Logicii filosofice, carte aparuta in anul 1947. Dupa ce pune in evidenta paradoxul fundamental al filosofiei (daca in stiinta exista intotdeauna un obiect de cercetare, in filosofie, datorita faptului ca ea studiaza insasi fiinta, nu exista asa ceva!) si dupa ce ilustreaza caracterul precar al filosofiei (poate fi oricand respinsa, pentru ca nu este cu adevarat stiintifica si pentru ca filosoful nu poate sa demonstreze ceea ce afirma), Jaspers recunoaste ca pentru gandirea filosofica conditiile logice raman indispensabile si, ca atare, se supune consecvent lor, insa prelungeste aceasta gandire pana la limitele ei, adica pana acolo unde resursele intelectuale se epuizeaza si inevitabil esueaza in „greseli logice”, mai exact in erori de felul tautologiilor, contradictiilor si cercurilor vicioase.
    Dar Dumitru Ghise si George Purdea, semnatarii Prefetei la Texte filosofice, carte aparuta in anul 1986 la Editura Politica, nu sunt de acord cu maniera lui Jaspers de-a scrie „doar aluziv, in nota stiuta”, asa ca, neimpresionati de faima autorului, taxeaza Logica filosofica drept o agreabila mediocritate: „(...) <logica> sa constituie o tratare existential-filosofica a catorva categorii gnoseologice (adevar, intelect, ratiune, judecati existentiale si evaluative etc.) prin raportarea lor continua la problematica accederii la fiinta si la autenticitatea fiintarii proprii. Nu este, deci, de mirare ca logica moderna nu i-a retinut in niciun fel aportul si ca numele sau nu figureaza la indicele de nume al lucrarilor de specialitate”.
    Optimismul lui Karl Jaspers in viitorul omenirii razbate din Originile si sensul istoriei, principala lucrare de filosofia istoriei, el descoperind in istoria omenirii perioada axiala, intervalul dintre anii 800-200 i.e.n., cand ganditori din China, India, Iran si Palestina au intemeiat, concomitent si independent, marile filosofii si religii, astfel punandu-se bazele gandirii sistematice intru dobandirea primei forme a constiintei de sine.
    Precedata de epoca preistorica si pregatita de epoca prometeica a unor progrese tehnico-materiale, Jaspers crede ca urme ale acelei antice axe spirituale s-ar resimti pana in zilele noastre, in acest mod percepandu-se semnele vagi si nesigure ale unei noi perioade axiale, ce poate culmina intr-o noua comunitate spirituala a omenirii, caracterizata printr-un nivel superior al constiintei de sine si, evident, printr-o mai inalta conduita morala.
    Prezentul pare a fi o cumpana a vremurilor, timp suspendat intre „nu-mai” si „nu-inca”, cu el inchizandu-se uriasul arc al civilizatiilor si de la el incepand istoria propriu-zisa a omenirii – istoria intelegerii si solidarizarii universale.
    Inchei acest lung expozeu cu cateva cuvinte despre Psihopatologia generala, care – ne asigura J.Hersch – „a ramas o opera clasica, folosita inca si astazi”, lucrare in care K.Jaspers face o neta distinctie intre psihologia explicativa (o stare psihica sau anumite tulburari psihice pot fi explicate atunci cand se descopera cauzele psihice sau fiziologice) si psihologia comprehensiva (comportamentul unui subiect este inteles atunci cand se stabileste o legatura intre procesele lui psihice si anumite motive).

    Sighetu Marmatiei,                                                        
George PETROVAI
                5 feb. 2015



Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page