Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

RAZBUNAREA MORTILOR, HOMO FRAUDENS SI SULLA

Magdalena ALBU


”O surpriza pentru noi este descoperirea unei specii nesemnalate: Homo Fraudens, hominizii care au gasit ca frauda duce la scop mai usor decat violenta. ” Acad. MIRCEA MALITA

In lipsa ideologiilor distincte, se nasc aliante. In lipsa caracterelor, apar delatori. Multi dintre reprezentantii capistei politice a ultimului sfert de veac au trecut in marea lor majoritate printr-un proces de metamorfozare interna care azi isi atinge un apogeu extrem de dureros pentru natie. Pe masura ce puterea i s-a revarsat in valuri peste crestet, chipurile, in mod democratic, zoon politikon a devenit miniatura unui diabolic personaj al perimetrului antic roman, destul de necunoscut contemporaneitatii - Sulla. Cum? Aidoma acestuia, prin jaf si dictatura personala. De ce? Pentru ca inteligenta nu i-a permis niciodata politicianului postmodern sa-si gestioneze cu responsabilitate conceptul de putere, un concept care a capatat in mintea lui, din nefericire pentru destinul omului de rand, dimensiuni hiperbolizante. O foarte scurta incursiune in sfera istoriei lumii poate deslusi multe detalii despre adevarata natura a celor care azi conduc la nivel autohton si global Omul, devenind un bun si intemeiat prilej de a trata in mod distinct si sumar trei momente specifice din istoria autohtona si cea a umanitatii in stare sa certifice cu elocventa cele subliniate anterior. Primul dintre ele e organic legat de suflul antichitatii romane, cel de-al doilea de epoca fanariota in Tarile Romane, iar ultimul de un aspect particular deviant al legislatiei nationale din anii pe care am ajuns sa ii traim.   

Sulla (foto) nu este un substantiv comun slobozit cu multa lipsa de discernamant, in fel si fel de variante lingvistice, de catre anumiti insi ai speciei Homo sapiens sapiens de azi. Dimpotriva. Se poate, de fapt, lesne constata din insasi modalitatea scrierii sale cu majuscula si cu dubla consoana. Mai precis, substantivul invocat aici e unul propriu, desemnand figura neguroasa a generalului si omului politic al Romei antice Sulla Lucius Corneliu (138-78 i.e.n.) - autointitulat „Felix”, adica „Norocosul” -, cuceritor, la 1 martie 86, al Atenei si al Pireului, asupra carora a dezlantuit la momentul respectiv o praduire de proportii inimaginabile, dar si instaurator, pentru prima data in diacronia Cetatii Eterne de pe Tibru, a conceptului de dictatura personala, acordandu-si cu de la sine vointa „titlul de dictator pe termen nelimitat”. Reformist in sens strict unidirectional al consolidarii propriului sau esafod de conducator absolut, generalul roman Sulla nu a facut decat sa dubleze, prin binecunoscutele Leges Corneliae, numarul senatorilor, de la 300 la 600, reducand, astfel, la tacere cuvantul tribunilor plebei si sporind, deopotriva, in acest mod puterea temutei oligarhii senatoriale a vremii. In anul 78, el s-a retras in Campania, unde si-a scris cele 22 de volume de memorii intitulate simplu „Comentarii”, izvorul funciar de mai tarziu, practic, pentru un Plutarh ori un Titus Livius intru formularea nu doar a diagnozei caracterizante a activitatii lui militare si politice, dar si intru sublinierea pregnanta a temeliei concrete in ceea ce privea cruzimea recunoscuta a acestuia si modalitatea proprie de control statal detinut, intemeiate ambele pe un fundament constituit, asa precum specificam anterior, din segmentul senatorial si din cel al corpului magistratilor extinse numeric din ratiuni rapid identificabile de oricine, la care se adauga si acea devotata garda personala compusa dintr-un numar de 10 000 de liberti si 120 000 de veterani aflati in coloniile militare din Etruria si Campania.
      
O alta alaturare elocventa a caracteristicilor definitorii ale omului politic contemporan este reprezentata de ceea ce denumim generic in istoria nationala drept ev fanariot, ce isi delimiteaza, sa spunem asa, intervalul de desfasurare incepand cu anul 1711, in Moldova, sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, respectiv, 1716, in Muntenia, pentru ca, mai apoi, sa-si finalizeze parcursul istoric ruinant pe plan economic si decadent pe cel politic pentru ambele Tari Romane in anul de gratie 1821. Abia o data cu sfarsitul fizic, la data de 19 ianuarie 1821, al domnului Alexandru Sutu aflat la carma statala de dincoace de Milcov avea sa prinda contur miscarea initiata de Tudor Vladimirescu, care viza ca tinta concreta inlaturarea definitiva a valului de fanariotism si obtinerea independentei Principatelor. Rezumand statistic, prin cei 36 de domni in Moldova si cei 40 in Muntenia, „Regimul fanariot a fost un regim de jaf.”, dupa J.C. Dragan, un veac dominat in mod vadit de „ruperea Principatelor de Europa”, dar si de „orientalizarea lor in forma de viata si in obiceiuri”, conform celor scrise de acelasi istoric roman. Caci urmele stapanirii Domnilor greci proveniti din cartierul de pe Cornul de aur al Constantinopolelui, Fanarul, nu au fost deloc niste dare pline de lumina sub raport economic si fiscal. Ba, dimpotriva, putem vorbi despre vremuri de grele si multe biruri pentru omul de rand, ce apasau, la fel ca si astazi, ca o piatra de moara, spatele celor care nu ingrosau randurile tagmei contribuabililor hrisovoliti.

Una dintre darile vechi de trei secole si cunoscute sub numele simbolic de haraciu - amintim aici ca acesta data inca din anul 1413, in Muntenia, fiind pe atunci in  valoare de 3000 bani de aur platiti pesches de catre Mircea turcilor, si abia din 1512 in Moldova, cand Bogdan Chiorul adauga vistieriei lui Selim I suma de 4000 de galbeni si 20 de soimi - era varsata an de an Portii otomane, in epoca fanariotilor ea ajungand sa inregistreze, dupa cum bine se cunoaste, o crestere considerabila. Dijmaritul sau impozitul pe stupi si pe mascuri, adica pe porcii castrati si pusi la ingrasat, de exemplu, fumaritul, vinariciul sau taxa pe carciumi, in virtutea careia fiecare proprietar de asemenea stabiliment comercial era obligat sa ofere statului din zece vedre cate una, oieritul sau darea pe pasunat formau toate huzmetul, cu alte cuvinte, venitul principal al Domniei care era scos la vanzare prin licitatie publica. Altfel spus, secolul al XVIII-lea (supranumit si secolul Luminilor) se constituie, asadar, intr-o nisa de referinta a istoriei nationale, cand hospodarii Tarilor Romane, pusi ori maziliti dupa bunul plac si multimea de interese de catre Inalta Poarta, reprezinta un reper edificator pentru actualitatea veacului XXI in ceea ce priveste dinamica si diversitatea impozitarii multiple a cetateanului de rand, neprivilegiat nici el, desigur, in interiorul unui organism statal viciat si condus dupa legi impuse, in genere, din afara sa.

Parasind teritoriul evului fanariot in Principate si revenind la actualitatea mizera a timpului in care traim, aducem in discutie, mentinand discursul in aceeasi cheie ideatica anterioara, conceptul de Homo fraudens, concept apartinand acad. Mircea Malita, care descrie fenomenul deloc nou aparut in societatea romaneasca in urmatorul mod: ”O surpriza pentru noi este descoperirea unei specii nesemnalate: Homo Fraudens, hominizii care au gasit ca frauda duce la scop mai usor decat violenta. Procedeul le-a placut atat de mult incat… vedem subspecia lucrand inteligent printre noi in economie si politica si mult mai mult in viata de zi cu zi.” Mircea Malita adauga acest calificativ - definitoriu, din pacate, pentru anumite spirite postmoderne (existente nu numai in sfera politicului, ci si in toate celelalte sfere constitutive ale corpului statal contemporan) - altor asemenea atribute conferite fiintei umane de-a lungul vremii, fiecare dintre ele asezat, evident, pe palierul sau imagologic restrictiv, precum Homo ludens, Homo communicans, Homo faber, Homo artifex s.a. Homo fraudens identifica, de fapt, acel individ al momentului actual, care isi dedica pana la ultima suflare viata taramului intunecat al ilegalitatilor si al machiaverlacurilor de tot felul. El distruge, practic, asemenea unei carii extrem de agresive, in mod constant, cele mai sanatoase parghii ale organismului economiei nationale, impunand la nivel general o serie de principii negre de actiune cu scopul cresterii arborescente a unei mari si incontrolabile (chiar si prin masuri corect aplicabile) plagi a momentului - evaziunea fiscala. Un segment care prejudiciaza statul imens si peste care, daca incercam a suprapune si ceea ce sta scris in recentul raport pe Justitie din cadrul Mecanismului de Cooperare si Verificare, atunci tabloul prezentului nostru superficial si discontinuu devine aproape complet. (Iata, spre exemplu, una dintre mentiunile Comisiei Europene, demne de luat in seama nu doar la nivel scriptologic ori utopico-ideatic de catre cei indrituiti cu asemenea sarcini fixe, ci faptic: “In ceea ce priveste recuperarea creantelor, in special recuperarea daunelor-interese, autoritatile romane au recunoscut faptul ca sistemul trebuie imbunatatit. Chiar daca una dintre dificultatile in acest domeniu este legata de necesitatea imbunatatirii colectarii datelor, totusi rata de recuperare inregistrata de Agentia Nationala de Administrare Fiscala (ANAF) in executarea hotararilor judecatoresti este estimata la numai 5-15 % din activele care fac obiectul unei hotarari judecatoresti.”)

Cu siguranta ca, in negura greu de cuprins ecuational chiar si la nivel matematic a fraudei zilelor noastre, devine de-a dreptul ridicol sa incerci a-i contrapune factorului de ordin gigantic al evaziunii fiscale, prin intermediul unor coercitii legislative inventate cu rea intentie de catre un regim politic anterior (si facem referire aici, bineinteles, la guvernarea portocalie antiumana de dinaintea celei prezente), o serie de manifestari minore (neluate in calcul nici macar de comunisti), ce depasesc sfera rationalului unanim acceptat, precum impozitarea veniturilor obtinute de anumite categorii defavorizate de populatie din dobanzile nesemnificative provenite din depozite bancare infiripate de omul obisnuit pentru zile negre (a se traduce aici, pentru supravietuire si moarte). Una dintre nenumaratele anomalii ale perimetrului politic si societal intens manelizat de doua decenii si jumatate, anomalie „gandita” probabil de catre alesii conjuncturali ai neamului in concordanta cu faptul ca sumele cu pricina reprezinta, practic, singurele venituri, care pot fi varsate cu certitudine la ora actuala in vistieria statului, dar si ca o modalitate de subrezire, pana la urma, a sistemului bancar. Or, tocmai din unghiul contrar de vedere ar trebui actionat la nivel de politici economice, asta daca nu se doreste a se instaura cu forta un cu totul si cu totul alt mers general al lucrurilor decat cel cunoscut pana acum.  

Din punct de vedere imagologic insa, ultima si cea mai puternica reprezentare nu numai a insuficientei pseudomodelului capitalist din ultimul sfert de veac parcurs - pseudomodel asezat cu o deosebita insistenta, prin varii strategii de marketing politic, in ochiul viu al natiei romane -, cat si a figurii lui Homo fraudens de sorginte politicarda este o secventa vizuala de cateva secunde, cand mitul emblematic pentru vulg al individului infipt in magia stranie a propriei sale avutii s-a spulberat cu bruschete, aidoma unei dare iluzorii de fum pe un cer care n-a existat, la randu-i, nici el deasupra crestetului cuiva. De la poarta principala a palatului construit pe taramul sumbru al mortilor si pana la usa veche si decolorata a oprelii, traseul omului politic postdecembrist ni se infatiseaza a fi unul incarcat de semnificatii negative pregnante, tocmai pentru ca zoon politikon s-a autodefinit de-a lungul timpului ca o specie situata mereu in zona de asteptare opusa aceleia gandite de mandatarii lui reali, nu doar statistici.

Orice poti sa ii reprosezi politicianului conjunctural postmodern in cadrul larg al spectacolului teatral lumesc (cu aparent caracter democratic, in genere), dar nu poti sa ii treci cu vederea un lucru, anume darul vadit al persuasiunii cu dublu tais scrijelite parca in gena lui specifica, un loc geometric cu contururi imprecise, in care doza de responsabilitate si viceversa ei se impletesc destul de dizarmonic si de periculos. Legatura dintre cele trei campuri atacate anterior in mod distinct si cu sumaritate e simplu de intuit. Caci nu seamana cumva, ne intrebam, actualele impozite irationale pe saracie (saracie doar a vietii materiale, nu si a duhului insa) atarnate in spatele romanului obisnuit cu taxa impusa de fanarioti pe mascuri, adica pe porcii castrati si pusi la ingrasat, de exemplu, in conditiile existentei, de o buna bucata de vreme incoace, a unei specii degenerate de zoon politikon echivalate sinonimic, de regula, in chip vadit cu Homo fraudens si dominate din plin de pusee continue de aroganta extrema, jaf nelimitat si dezmat opulent, precum acelea ale fostului general roman Sulla?!... Pare ca da. Nadajduim, totusi, ca lucrurile vor intra pe un culoar al ordinii veritabile cat de curand.  

Magdalena ALBU
30 ianuarie 2015
Sf. Trei Ierarhi


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page