Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

CINEGETICA

Constantin-Stefan SELARU

De-abia se terminase razboiul si viata dadea zor ca sa reintre in drepturile ei in vreme ce timpul ii impingea de la spate pe care mai ramasesera ca sa-si reia fiecare rosturile pentru ca, unora fie ca nu li se cunostea soarta adica, daca mai traiesc ori nu, despre altii se primisera scrisori de pe la comenduire ca au fost inmormantati care pe unde le-a fost scris ca sa-si incheie socotelile cu viata iar altii mai apareau din cand in cand fie tarandu-se sprijiniti in carje, fie adusi de la gara din Buzau cu vreo caruta aflata intamplator cu vreo alta treaba pe acolo.
    
In aceste conditii, fiecare era bun la ceva. Daca adultii isi cunosteau bine rosturile si se inhamau la treaba cam odata cu al doilea cantat al cocosilor, noi cei mici ne straduiam ca sa tinem si noi pasul cu ei dar fara ca sa-i incurcam standu-le in cale asa ca, dupa ce tocam iute buruiana culeasa de cu seara si uneori o mai amestecam cu ceva tarate pentru a le da un gust mai bun, ne grabeam ca sa deschidem usile de la cotete pentru a le da liber orataniilor care astfel, conduse de cocosi dadeau imediat buzna in ograda tabarand asupra deliciilor pregatite de noi in locurile stiute de ele timp in care noi, profitand de ocazie, ne strecuram iute dand o raita pe la cuibare ca sa luam ouale proaspete dintre care multe inca erau calde fiind de-abia facute.    

Curand oile si vitele erau scoase si porneau spre faneata de pe Poduri cum ii spune si acum acelei pajisti de unde vitele reveneau acasa satule de pascut iar noi franti de oboseala de atata joaca. Locul era o adevarata feerie. Fiind situat in panta, nu urcam cine stie ce pentru ca ajungeam imediat la marginea padurii Barzei a carei margine din cealalta parte nu am apucat ca sa i-o aflu niciodata deoarece se intindea peste inca vreo patru dealuri pana hat in zare. De multe ori, fiind incalziti de la urcus, odata patrunsi in intunecimea padurii ne simteam deodata spatele inghetat asa ca, ne dezbracam iute de camasile pe care le fluturam rotindu-le prin aer pe deasupra capetelor pana ce se zvantau dupa care le imbracam uscate ca sa nu racim.

Asa cum ne tot dascaleau cei mari, bantuiam padurea haulind pentru a ne anunta din timp prezenta si astfel, sa punem pe goana vreo fiara care ar fi putut sa ne atace. Si cu tot alaiul poposeam in cele din urma pe muchea Facaienii ori mai sus unde erau parcele imense binecuvantate de Dumnezeu care abundau de zmeura, mure imense si zemoase, fragute, macese, porumbe, merisoare si fructe de catina cu acreala carora ne strepezeam dintii. Daca s-ar fi nimerit vreun urs prin acele rugarii precis ca ar fi intins-o de frica fiind alarmat de teama vandalilor care se apropiau.

Rare ori parintii nostri mai conveneau din timp cu padurarul care le indica de unde sa poata taia pentru toamna salcamii necesari intretinerii focurilor de sub cazanele de tuica iar cand venea vremea ii insoteam la locurile stabilite si ajutam la stergerea oricaror urme ale locului unde a existat pana atunci  vreun salcam.

Seara coboram impreuna cu vitele si prima mea grija era ca sa spal sistarul si ceaunul cel mare pregatindu-le pentru laptele pe care bunica mea il mulgea de fiecare data iar mai mereu, ma mai intindeam cu fata in sus langa sistar si ma straduiam ca sa prind in gura deschisa jetul de lapte caldut pe care il mulgea. Cand era aproape gata inhatam sistarul aproape plin si coboram cu mare grija pana langa prispa unde mamaliga cea mare era aproape gata si chiuiam de bucurie la auzul bolboroselii laptelui turnat in ceaunul din care tocmai fusese rasturnata mamaliga iar cu linguroiul cel mare mestecam de zor pentru a desprinde cat mai multa lipitura de pe fundul ceaunului.

Ce mandru eram de importanta misiunii mele al carui rezultat stiam ca-l asteptau toti deoarece fiecaruia i se cuvenea cate o strachina rasa cu lapte fiert de mine si bine afumat cu lipitura cojita de pe fundul ceaunului ceea ce-i dadea un gust de exceptie.

Si asa, pe nesimtite dar indiscutabil mult prea repede au trecut anii si vizitele mele anuale la Balanesti au inceput sa fie din ce in ce mai scurte, uneori rezumandu-se doar la cateva zile insa niciodata nu am revenit pe acele meleaguri fara ca sa dau macar o fuga pana la Padurea Barzei ori sa urc pe Muchea Facaienii iar cu timpul, de fiecare data m-au insotit fetita mea iar mai apoi si nepotica mea dar de fiecare data am coborat spre casa din ce in ce mai abatut deoarece, de la an la an imi era din ce in ce mai greu ca sa recunosc locurile unde am copilarit si unde stiam fiecare denivelare de teren. Urmele nemiloase ale drujbelor care au lasat in urma butucii arborilor semeti care delimitau padurea si faneata ravasita de crampoanele senilelor tractoarelor care au tractat pomii la vale pana la drum m-au pus imediat la curent cu evenimentele.

Cu inima stransa am patruns in locul fostei paduri care acum nu mai era decat un fel de maidan plin cu buturugi si craci aruncate in toate partile inlocuind fara pic de mila racoarea binefacatoare pe care o stiam cu o duhoare de putregai si buruieni care napadisera fericite parloaga ce le fusese astfel oferita in mod nesperat iar odata ajuns in poiana de la livada de sus unde stiam ca se afla renumita Fantana a Barzei, locul cu apa cristalina jinduita de toti calatorii, mi s-a inclestat maxilarul de furie descoperind colacul faramat si prabusit cu dusmanie in fantana impreuna cu mai multe gunoaie printre care si cateva cutii de conserve ce fusesera consumate de unii care se considera a fi oameni.

Cand am revenit acasa expresia fetei m-a dat imediat de gol asa ca a trebuit ca sa le povestesc ce-am gasit pe Poduri si la padure iar auzind uruitul unui camion care se apropia din greu fiind incarcat cu trunchiuri de lemn matusa mea mi-a explicat plina de amaraciune:  
- Uite-i pe cei care ne-au furat padurea iar acum taie sus la munte de au chelit dealurile si versantii. Europa are nevoie de lemn iar Romania are prea mult lemn, asa ca … Uite la ei, asa cum ii vezi cara zi si noapte de nu se mai opresc.

Cu aceasta povara care imi apasa sufletul am tot umblat prin padurile Tarii mele si am constatat dezastrul. Sunt sigur ca nici vandalii sau orice alti cotropitori care ne-au calcat hotarele de-alungul istoriei oricat s-ar fi straduit nu ar fi reusit sa devasteze o tara asa cum au facut-o contemporanii mei care etaland o batjocura inegalabila se tot minuneaza care ar putea sa fie cauzele alunecarilor de teren, ale viiturilor si inundatiilor, atentionand totodata tineretul pentru grija permanenta pe care trebuie sa o manifeste permanent pentru protejarea padurilor care sunt IZVORUL VIETII !

In urma cu cativa ani am dat curs unor invitatii pentru a calatori prin Europa si am fost extrem de impresionat de grija reala si preocuparea permanenta pe care o au pentru padurile lor pe care le ingrijesc la fel ca si pe propriile gradini precum si  pentru animalele salbatice care le populeaza.

Imi amintesc o discutie avuta cu un grup de politisti olandezi carora le-am povestit cum, circuland pe autostrada, am ratacit un drum deoarece nu am reusit ca sa disting in timp util inscriptia localitatii care ma interesa datorita unei craci care o masca si astfel, le-am sugerat ca sa anunte firma care administra drumul si sa o taie.

Sugestia mea i-a surprins gasindu-i total nepregatiti pentru o asemenea propunere nesabuita iar in linistea apasatoare care   s-a lasat brusc cel mai mare in grad mi-a replicat mustrator:
- Cum poti pretinde asa ceva?! Cum s-o taie?

De-abia dupa aceea mi s-a explicat cu rabdare cat de mult protejeaza ei plantele si mai ales pomii asa ca, mai repede ascund complet respectivul semn de circulatie desfiintandu-i utilitatea decat sa reteze creanga buclucasa.

Iar in Romania se taie tot. Nu conteaza unde si cat. Se aproba orice si oricate defrisari iar sute de trenuri incarcate cu lemne aprovizioneaza chiar si in exces intreaga Europa cu aceasta materie prima de care se apreciaza ca romanii nu mai au nevoie.

Si urmarile acestui jaf criminal devin din ce in ce mai vizibile. Datorita disparitiei padurilor, in afara consecintelor amintite, s-au redus din ce in ce mai mult numarul animalelor salbatice care le populau din plin si datorita carora Tara noastra era un adevarat Rai al vanatorilor si incet, incet multe din aceste specii vor dispare in mod inevitabil. Din acelasi motiv, reducandu-se drastic suprafetele impadurite, in special ursii sunt constransi ca sa atace gospodariile oamenilor pentru a-si procura hrana iar motivatia este cat se poate de pertinenta daca se are in vedere ca in perioadele anterioare cand padurile Romaniei erau asa cum ni le-a lasat Dumnezeu, ursii erau mult mai multi iar fostul Raion Cislau figura ca fiind zona cu cea mai mare densitate de ursi din tara si totusi, mult mai rar, cu titlu de exceptie se petreceau asemenea evenimente si aceasta dintr-o explicatie foarte simpla si anume deoarece, avand la dispozitie padurea in care s-au nascut si erau indreptatiti ca sa traiasca aveau si cu ce sa se hraneasca.

Si bine inteles ca acesti ”gospodari” distructivi ai Romaniei au gasit iute si solutia prin care nu mai au nevoie de paduri pe care le pot defrisa linistiti iar pentru animale, au infiintat tarcurile in perimetrul carora hranesc de regula mistreti si cerbi iar prin sarma ghimpata imprejmuitoare circula curent electric continuu pentru a le impiedica sa scape.

Si astfel, periodic, VIP-urile din Europa si America, marii iubitori de animale si indragostitii de natura, sufletele caritabile si atat de sensibile incat nu ar rupe nici macar o creanga din vreun pom crescut in tara lor, la primul semnal de deschidere a sezonului de vanatoare, navalesc in Romania inarmati pana in dinti, transportand lazi cu arme si gloante cat mai mortale, cu care realizeaza performante cinegetice de neimaginat adica, sute de mistreti impuscati zilnic, cerbi, ciute sute ori mii de gaste, rate salbatice, fazani si alte vietuitoare cu exceptia miilor de iepuri prinsi in plase pe care ii cumpara pentru a-si popula propriile terenuri si unde-i casapesc de indata.   

Pai, cand mai vine cate unul dintre acesti vajnici „vanatori de ograda” care foarte mandru de vitejia lui relateaza reporterei  ca in ziua respectiva a impuscat nu mai stiu cate zeci de mistreti ori sute de gaste ori rate momite cu chematori electronice super sofisticate astfel ca respectivele zburatoare nu mai au absolut nici o sansa ca sa scape de moarte, iti mai vine ca sa te lasi convins de bunele sale intentii pe care le-ar nutri pentru poporul roman, de ingrijorarea constanta pentru cresterea nivelului de trai al acestuia, pentru imbunatatirea conditiilor de viata etc ?! Oare acesti criminali care s-au auto botezat ca ”vanatori” chiar sunt in stare sa nutreasca simtaminte umane atata timp cat imensa lor placere este doar sa ucida ?!

Pai, sa ne fie foarte clar, din cele mai vechi timpuri, vanatorul a colindat si continua sa colinde padurile si coclaurile pentru cautarea vanatului care are in mod indiscutabil sansa lui naturala de a se apara ori a scapa, vanand pentru hrana familiei impreuna si cu un posibil trofeu in timp ce acesti indivizi pe care eu ii apreciez ca fiind dereglati psihic, UCID NUMAI DIN PLACEREA DE A OMORI, NEVOIA LOR FIIND ACEEA DE A UCIDE CU ORICE PRET ! ca la o competitie. Care ucide mai multe animale!
   
Spre deosebire de vanator, indivizii astia care impusca animalele crescute si imobilizate in tarcul de unde nu mai au nici o posibilitate de scapare ori sansa de aparare, le impusca numai din placerea de a le omori in timp ce gonacii le tot gonesc prin fata standurilor unde respectivii asteapta cu armele pregatite.

Oare acest carnagiu motivat intr-un final de pretinsul gest pretins „umanitar” al acestor criminali sangerosi potrivit caruia, carnea rezultata, deoarece ei au ucis numai din placerea de a ucide si astfel, nu au nevoie de carnea animalelor omorate o vor darui unor aziluri de batrani?!
 
Oare, gestul acesta departe de a fi umanitar, le va putea atenua pacatele ori le va mai corecta putin din strambatatea caracterelor?!
 
Dar sa nu ne facem probleme pentru ca ROMANIA CONTINUA SA FIE TARA TUTUROR POSIBILITATILOR ! iar atata timp cat indivizii astia se tot ingrijoreaza de soarta si de viata poporului roman, nu ne ramane decat sa dormim linistiti, … ceea ce si facem!
                              
Col. (r) av Constantin-Stefan SELARU
ianuarie 2015
Bucuresti    


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page