Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Globuri Multicolore de Zapada daruite Unui Suflet de Copil


Zapada cadea din cer si se asternea bogata pe pamant. Cu fiecare pas facut simteam ca ma afund tot mai mult in nisipul alb ce scrasnea sub calcatura pasilor mei. Totul in jur reflecta poleiala alba a cerului de decembrie in prag de an nou. Imi venea sa alerg si sa infrunt  fulgii de zapada ce imi biciuiau cu obraznicie fata. Asa am si facut in cele din urma, cand decis sa nu ma mai las dominat de plasmuirea argintie a iernii, am repetat cadenta pasilor grabiti peste gheata depusa in timpul noptii facand eforturi de acrobat ce se mentine pe sarma ingusta ce leaga cele doua taramuri sigure ale pilonilor de rezistenta.
Si totul alerga in jurul meu, in timp ce aparent stateam pe loc si contemplam cladirile, locurile, copacii si oamenii ce se clatinau in ritmul pasilor mei. Fulgii ma loveau tot mai puternic pe fata si se depuneau abundent pe haine decorand un om de zapada miscator prin tumultul potopului alb. Priveam fara sa gandesc si admiram fara sa rationez in vreun fel. Gandurile stateau agatate in cuierul de la usa cugetarii, care uimita lasase loc purei perceptii a realitatii lucrurilor.
Dar oare era doar realitate in jurul meu? Nu cumva imaginatia se juca prin mijlocul trairilor generand noi plasmuiri ce se combinau dupa regulile alchimiei necunoscute a sufletului? Unde ma opream eu si de unde incepea natura? Care era limita de demarcatie dintre cele doua? Greu de raspuns! Zapada care ma impiedica sa alerg, frigul ce incerca sa ma patrunda cu imbratisarea sa de gheata si umezeala ce imi incerca pe rand degetele de la maini si de la picioare in ciuda imbracamintei de protectie ma determinau sa pierd notiunea de frontiera dintre mine si univers.
Totul alerga in jurul meu, iar eu stateam privind uimit risipa de miscare a lucrurilor. De unde venea acea energie ce anima obiectele si insufletea tresarirea  lor continua ca sub bagheta unui dirijor nevazut? Sa fi fost doar lumina solara ascunsa in miscarea maselor de aer aflate vesnic in confruntare, dar neavand niciodata un invingator pe termen lung? Sa fi fost mai mult decat atat, mai precis o energie telurica similara gravitatiei ce ne tine in lanturi si ne determina sa ne luam la tranta cu ea mereu? Dificil de raspuns! Dar suierul vantului ma impiedica sa imi las gandurile sa zburde mai departe pe taramului logicii lipsite de certitudine.
Pomii erau ninsi cu beteala imaculata taiata anume in camarile cerului de un maestru ce s-a jucat fara aiba prea multe reguli. Aici un fulg mai mare, dincolo altul mai mic. Forme neregulate, dar mereu unice, impletite doar pe baza asocierii lipsei de culoare. Fiindca albul nu poate fi o culoare, ci reprezinta sinteza oricarei forme cromatice. Albul si negrul, aceste notiuni lipsite de culoare, una in sensul cuprinderii si alta in cea a respingerii. De ce alb? De ce nu alta nuanta, sau macar o culoare reprezentativa?
Mi-ar placea o ninsoarea albastra, urmata poate chiar de violet cu tenta de asfintit. Sau o zapada de culoare portocalie cu nuante rosiatice asemenea rasaritului de soare. Cum ar fi asa ceva? Ne-am lovi cu bulgari de culori diferite, iar intreaga zare ar fi cuprinsa de un curcubeu de culori ce ar conferi viata si dinamism asprului anotimp al amortirii vietii. O zapada violeta spre seara, iar dimineata una portocalie, nu ar fi frumos?
Iar pomii, sa fie plini de astfel de globuri de culoare care sa ii transforme in arbori ornamentali facand sa nu mai fie necesara uciderea brazilor si impodobirea lor artificiala cu podoabe create de om. Si atunci, iarna ar deveni cel mai frumos anotimp rivalizand cu splendoarea primaverii, maturitatea verii si amurgul toamnei. Iar in loc de beteala monotona ce se revarsa spasmodic din cer, mi-ar placea sa discern globuri multicolore, diafane si pufoase cum s-ar asterne pe locuri si oameni, privelisti si simtaminte, dupa regulile clare ale artei ce nu admite haosul, ci doar asezarea ordonata a elementelor.
Si daca forma zapezii ar fi nu numai globulara, ci cuprinzand si alte reprezentari geometrice in genul tetraedrului, piramidei, cubului, dodecaedrului si altele asemenea? Daca intreaga familie de forme si-ar da intalnirea sub pretextul ninsorii, atunci intreaga zare s-ar umple de armonie si frumos, iar noi am putea admira cea mai de seama descatusare a geniului naturii. Da, ar fi o priveliste ce ne-ar umple de bucurie in fiecare zi si am astepta cu drag sezonul rece  al frigiderului cosmic, deschis de data aceasta fanteziei creatoare si nu nimbului tern al albului universal.
Dar alerg mai departe printre fulgii de zapada. Vad crengile copacilor grele sub densul omat si cerul de un alb laptos ce nu se mai satura sa arunce cu pietricele albe si cu stelute minuscule, vizibile din pacate doar sub lupa microscopului. De ce sa ascunzi ce este frumos? Exista o teama ca nu cumva sa fim fermecati de orizontul ascuns al lucrurilor? De ce sa calcam cu nepasare peste pietrele pretioase aflate la temelia realitatii din care temporar facem parte?
Dar sunetul vantului ce imi suiera prin dreptul urechilor ma determina sa grabesc pasul. Imi sopteste ceva pe o limba necunoscuta. De unde sa stiu ce vrea el de la mine? Poate are sa imi spuna taine adanci si vrea sa imi vorbeasca despre originea lucrurilor. Sau poate are intentia sa imi descopere viitorul ascuns in prezentul din jurul meu, dar pe care simturile mele tocite nu il mai pot discerne. Ce vrei sa imi spui tu, plasmuire nevazuta, ce te joci pe langa mine si imi arunci soapte pe care nu le pot intelege? In ce sistem vocalic te exprimi? Sau care sunt semnele tale sa le pot citi in intregime?
Dar el nu vrea sa imi spuna, ci suiera in continuare in graiul sau, iar eu continui in al meu. Care dintre ele este mai bun in descrierea lucrurilor? Onomatopeea sau cuvantul articulat? Racnetele nesincronizate sau silabele asezate pe portativul vorbirii? Greu de spus, fiindca se aseamana dilemei inceputului oului sau al gainii. Cine este oul si cine este gaina? Cel care suiera sau cel care vorbeste? Nu stiu si nici nu incerc sa dau vreun raspuns.
Acum simt mirosul de lemn ars ce se revarsa negru din cosurile caselor ce folosesc inca acest combustibil elementar abandonat de marea parte a lumii civilizate. Dar mai mult imi place carbunele arzand in vatra si aroma sa primordiala rapita din adancul muntelui. Il simt cenusiu si proaspat in palma cum se sfarama discret cu urme de grafit inainte de a-l arunca in foc. Cu parere de rau imi luam ramas bun de la bucatile de smoala solidificata, asa cum credeam pe vremuri, inainte de a fi adaugate in cuptorul ce prelua cu lacomie orice fel de combustibil apt sa arda in pantecele sale.
Stomacul sau nesatios ne hranea ulterior cu caldura pe toti cei din casa, in timp ce afara iarna suiera si ne incerca ferestrele zgaltaind sticla si zugravind imagini fantastice din condensul zapezii topite. Dar eu alerg in continuare, iar casa bunicii unde am vazut toate acestea ramane in urma. Fulgii mi se aseaza pe buze si simt gustul Brasovului in miez de iarna, al acelei perdele dense de alb ce ma impresura mergand spre scoala si ma determina sa hoinaresc spre nicaieri in cautarea a ceea ce nu stiam dar asteptam cu nerabdare. Imi doream sa cresc, sa devin om mare? Da si nu, fiindca pentru mine copilaria avea o reprezentare completa. Da, ma gandeam sa stiu tot mai multe lucruri, dar in acelasi timp sa raman copil in suflet, in perceptie si in afectiune.
Oamenii mari m-au speriat mereu prin schematismul gandirii si saracia registrului emotional. Nu, nu doream sa fiu un astfel de om mare. Chiar si acum, ma simt asemenea unui copil ce se minuneaza mereu de miracolul vietii si al existentei. De ce-urile acelei varste ma urmaresc inca. Nu ma grabesc sa dau raspunsuri. Adultii le stiu pe toate, dar eu sunt in continuare un ignorant in privinta raspunsurilor definitive si al schemelor stabilite de gandire sau comportament.
Sunt un copil ce alerga prin zapada si se bucura de albul unei zile neasteptate dupa o noapte de incordare sub apasarea entuziasmului de a fi, de a exista si de a trai. Sunt un adolescent ce isi traieste iubirea de frumos in relatie directa cu natura, fara sa dea prea multa atentie celor din jur, prea preocupati de lucrurile concrete ale firii. Privesc si alerg prin zapada in ritmul stiut doar de mine si de natura ce ma insoteste mereu.
Privesc si nu judec, ma uit si nu caut sa sfaram prin logica bulgarii existentei. Iau lucrurile asa cum sunt, iar ele ma poarta asemenea unei corabii pe talazurile involburate ale timpului. Sunt acelasi copil in exact acelasi spatiu nemarginit al universului traind mereu timpul sub forma sa prezenta. Gust mereu experienta vietii cu bucurie si nesat la fel ca in prima zi a trecerii mele prin aceasta lume. Si alerg, mereu alerg, fara sa ma uit inapoi, fiindca nu exista decat un drum ce se strecoara printre oameni si lucruri jucandu-se cu mine de peste patru decenii si sper ca pentru inca multe altele asemenea de acum inainte.
Gata, am ajuns la destinatia acestei dimineti si am intrat in cladirea secolului al XXI-lea. Dar privirea mea se intoarce spre omatul de afara, iar sunetul caderii zapezii transformate in picuri de apa imi desfata auzul. Sunt eu si totusi nu neaparat acelasi. Privesc in oglinda si observ vaile sapate de timp pe fata mea, dar stiu ca ele reprezinta doar o impresie de moment, fiindca in spatele zambetului privirii mele se afla un copil care se joaca in continuare in mijlocul jucariilor mari si mici care il inconjoara.
Octavian Lupu
Bucuresti
29 decembrie 2014


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page