Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Cercetarea istorica a lui Isus. Începutul

 
de Andrei Marga

Una dintre marile innoiri ale culturii moderne provine din expansiunea cercetarii istorice a caii pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Hristos.

De personalitatea lui Isus este legata, cum se stie, initierea unei dizidente in sanul iudaismului, care a dus, istoriceste, la aparitia celei mai influente religii - crestinismul. De departe cea mai cunoscuta personalitate a antichitatii, Isus a inspirat deja de aproape doua milenii omenirea. In raport cu invatatura si viata sa au luat fiinta curente de gandire care au hotarit cursul istoriei. Cercetarea istorica a lui Isus are astfel importanta mai mult decat istorica: ea marcheaza intelegerea de sine a umanitatii.

Dincoace de imprejurarea ca iudeii si crestinii privesc diferit unele dintre aspectele istoriei si de faptul ca sunt sensibile diferente intre protestanti, catolici si ortodocsi, se poate spune ca cercetarea lui Isus sub aspect istoric este un bun comun al bisericilor si al iudaismului si crestinismului. Ea confirma, la randul ei, optica - reprezentata de la apostolul Pavel la Rosenzweig si, apoi, la Ratzinger - potrivit careia nu avem de a face in relatia iudaism-crestinism cu religii diferite, ci cu o singura religie, ce se ramifica in functie de doua cai ale mantuirii (redemptiunii).

Nu se poate face din cercetarea istorica un criteriu de religiozitate, dar rezultatele ei pot spori cultura religioasa a oamenilor. Profunzimea credintei este servita astazi de buna cunoastere a ceea ce s-a petrecut la Ierusalim in jurul intrarii in era noastra, atat sub aspect istoric, cat si escatologic.

Unde este inceputul cercetarii istorice a lui Isus? Ce avem de retinut din el? Cu ocazia Sarbatorilor 2014-2015, voi incerca un raspuns strans, in forma unei sinteze (pentru detalieri, vezi Andrei Marga, Religia in era globalizarii, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 2014 si Explorari in prezent, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014) ce pune in relief scrieri datatoare de directie.

Incep cu observatia ca insasi cercetarea istorica a lui Isus are in urma o istorie ce lasa sa se distinga o dezvoltare in etape. Prima a fost aceea a desprinderii abordarii istorice a lui Isus de abordarea escatologica consacrata de Biserici, care urca pana la Hegel si discipolii sai. A doua etapa a fost cea a angajarii cercetarii istorice autonome, care incepe cu David F. Strauss. A treia este etapa tragerii consecintelor pe planul intelegerii de sine a crestinismului - pe care o ilustreaza von Harnack si Bultmann - si a iudaismului, cu Baeck si Ben Chorin. A patra este etapa noilor sinteze ale istoriei si eschatologiei, pe care o reprezinta in prima linie Sanders, Moltmann, Ratzinger. Etapele nu se dispun strict cronologic, unele mai vechi continuand sub cele mai noi.
Nu toti teologii au preluat in propozitiile lor cunostintele istorice dobandite, dar fiecare a trebuit sa tina seama de acestea. Nu fiecare istoric cunoaste rezultatele cercetarii lui Isus, dar dezbaterea asupra culturii nu mai este informata destul fara aceasta cunoastere. Prea putini filosofi sunt astazi familiarizati cu o tema fara de care istoria insasi se intelege anevoie.

Cercetarea istorica a lui Isus a inceput cu efortul lui Reimarus de a aduce credinta pe terenul „ratiunii naturale" a oamenilor. Crestinismul este vazut aici ca religie initiata de Isus din Nazaret si consacrata drept „cristologie", dupa rastignirea si invierea lui Isus si prin interpretarea data de Apostolul Pavel. "Naturalizarea" crestinismului este dusa de Reimarus, in opozitie cu iluminismul francez si dogmatica traditionala, pana acolo incat se distinge intre "Evanghelia lui Isus" si relatarile despre Isus ale discipolilor.

Reimarus nu a marturisit decat unor prieteni gandul ce-l framanta. Lessing a fost cel care i-a publicat reflectiile (sub titlul Von der Zwecke Jesu und seiner Jünger,1778). Invocind convergentele dintre Matei si Luca, Eichhorn a lansat teza unei "evanghelii originare (Urevangeliums)", si a propus cautarea ei pentru a intelege sensuI originar al "conceptului invataturii crestine (des christlichen Lehrbegriffs)", care, in istorie, ar fi fost a fost "simplificat".

Trei filosofi de prima marime aveau sa elucideze durabil semnificatia lui Isus din Nazaret in istoria lumii. Herder a aratat (cu Vom Erlöser der Menschen. Nach unseren drei ersten Evangelien, 1796) ca nu se pot nivela diferentele dintre Evanghelii, pe care le-a interpretat ca preluari orale ale „evangheliei originare (Urevangelium)". Aceasta din urma a avut ca baza "predica lui Isus" despre „imparatia lui Dumnezeu", care a fost ulterior absorbita intr-o „evanghelie orientata biografic". Hegel a aplicat in descrierea genezei crestinismului perechea de concepte „viata si iubire (Leben und Liebe)" si a dat (cu Viata lui Isus, 1795) o interpretare alternativa la dogmatica traditionala si la iluminism. Schleiermacher (cu Über die Religion, 1799) l-a conceput pe Isus ca „intruchipare originara (Urbild)" a unui concept de religie care este permisiv pentru dezvoltari istorice.

Odata cu David F. Strauss (1808-1874), s-a produs cotitura spre cercetarea istorica autonoma a lui Isus din Nazaret. Cu o scriere ce a impresionat generatiile (Das Leben Jesu, kritisch bearbeitet, 1835-36), Strauss voia sa inlocuiasca „persoana" lui Isus ca centru al crestinismului cu „ideea" sa, incat s-a concentrat, prin examinarea Vechiului Testament si a Noului Testament, asupra formarii crestinismului. El a opus interpretarii traditionale a vietii lui Isus o abordare istorica calauzita de ideea „mitului": in figura lui Isus ar fi reunite rezultatele unei istorii complicate, incat reprezentarea lui Isus are, inevitabil, tot mai putin de a face cu ceea ce a fost in realitate.

Contemporanul sau Bruno Bauer a privit Evanghelia dupa Ioan ca efect al influentei speculatiei asupra Logosului, venita dinspre Filon din Alexandria, asupra noii invataturi despre Isus. Apoi (intr-o vestita Kritik der evangelischen Geschichte der Sinoptiker, 1841-42) Bauer a pus la indoiala existenta istorica a lui Isus. Teza sa a fost aceea ca Isus a fost mai curand o creatie a Evangheliilor. Crestinismul ar rezulta din intalnirea reflectiei evanghelistilor cu filosofia stoica a lui Seneca si cu speculatia asupra Logosului datorata Scolii din Alexandria.

Invatatul Ferdinand C. Baur a distins intre abordarea istorica a Noului Testament si abordarea escatologica ("teoria dogmelor") si a propus (in Das Christentum und die christliche Kirche der ersten drei Jahrhunderte, 1853) abordarea istorica a lui Isus, in locul celei „negativ critice" a lui Strauss. El a acceptat ca Evanghelia dupa Ioan nu este relatare istorica, ci prezentarea unei „idei", recunoscand, insa, caracterul de relatari istorice al evangheliilor sinoptice. Evangheliile nu sunt insa doar relatari istorice, ci „scrieri cu tendinta (Tendenzschrift)", iar ca „scrieri cu tendinta" sunt inevitabil "produse ale timpului lor". De aceea, o „critica istorica" are un camp mai larg decat stricta verificare a faptelor din relatari.
Odata cu Ernst Renan (1823-1892), catolicismul a dat prima scriere semnificativa despre istoria lui Isus ( La Vie de Jesu, 1863) si a inceput sa consacre forte considerabile reconstituirii acestei istorii. Cercetarea istorica a inaintat, insa, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in asa fel incat a pierdut legatura cu abordarea escatologica imbratisata de Biserica. In aceasta situatie s-a produs prima reactie majora de nemutumire printre teologi, care au opus ( cu Martin Köhler, Der sogenannte historische Jesus und der geschichtliche biblische Jesus, 1892) reducerii lui Isus la o fiinta umana, relativizarea abordarii istorice insesi. Teza curentului spune ca "Isus istoric al scriitorilor moderni ni-l ascund pe Christosul viu". Pe de alta parte, neglijarea ascedentei iudaice a lui Isus din Nazaret a starnit reactiii (cu Julius Wellhausen, Israelitische und jüdische Geschichte, 1894) ce s-au orientat catre etalarea continuitatii dinspre iudaism spre Predica de pe munte.

Ne aflam astazi la un cu totul alt nivel al cunoasterii vietii pamantesti a lui Isus decat cel la care au putut apela Hegel sau Renan si succesorii lor din secolul al nouasprezecelea. Care sunt sursele pe care ne sprijinim? Este vorba despre Evangheliile lui Marcu, Matei, Luca si Ioan, toate scrise, cum se stie, dupa rastignirea lui Isus, pentru a relata extraordinara sa viata si sacrificiul sau, precum si invierea si mesajul sau catre omenire. Noul Testament ramane sursa majora a cunoasterii lui Isus in orice privinta. I se adauga, insa, sursele rabinice cu privire la primele secole ale erei crestine; istoriografia romana a primelor secole; noile cercetari istorice ale primelor secole de istorie, ce permit mai buna cunoastere a vietii religioase si sociale a evreilor din vechea Palestina (studii de istorie ale lui Schürer, din 1901-1911; istorii si comentarii la Noul Testament, Talmud si Midrash, stranse in 1922-1928; numeroase lucrari despre istoria pamanteasca a lui Isus publicate din 1950 incoace); relectura scrierilor in ebraica sau in dialectul aramaic (preluate, secole la rand, prin traduceri grecesti) de catre cunoscatori de ebraica si aramaica; descoperirile arheologice facute la Ierusalim, Nazaret, Capernaum si in alte locuri din Israel, cu privire la primele decenii ale erei crestine; manuscrisele de la Qumran; analize filologice noi ale textelor mostenite; analiza comparativa a datelor provenite din toate sursele ce stau la indemana.

Gaalyah Cornfeld ne-a dat (cu volumul The Historical Jesus. A Scholarly View of the Man and His World, 1982), un prim tablou cuprinzator al surselor din epoca recenta. Ca urmare, s-a putut infirma definitiv teza ce a mai avut adepti la mijlocul secolului al XIX-lea (Bruno Bauer, cum am vazut) si chiar in secolul al douazecilea (vezi Rudolf Augstein, Jesus Menschensohn, 1999), dupa care Isus Hristos ar fi fost o simpla plasmuire idealizata si cultivata de traditie, fara altceva.
Odata deschisa calea cercetarilor - istorice, teologice, filologice - consacrate lui Isus Hristos, s-a deschis un nou capitol in relatia dintre iudaism si crestinism. La aceasta deschidere au contribuit noile pozitii ale teologiei crestine, ale Bisericilor si ale iudaismului, adoptate dupa secole de discriminari si nedreptati, care au culminat in Europa cu Shoah.

In monumentala sa Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit (1784-1791), Herder a inclus iudaismul in interpretarea istoriei universale ca manifestare a spe¬ci¬ficului cultural al diferitelor popoare si a stimulat, prin aceasta, in¬teresul oamenilor de pretutindeni pentru cultura din ?ara Sfanta si chiar con¬stiinta de sine a multor evrei. Mai tarziu, Adolf von Harnack (cu Das Wesen des Christentums, 1900) a cautat sa ajunga, prin cercetare istorica, la crestinismul originar, dincolo de straturile culturale ce si-au lasat urmele asupra termenilor si viziunii. El a vrut sa regaseasca sub invelisul elenistic nucleul originar al crestinismului. In fapt, a replicat rabinul Leo Baeck (in Harnack's Lectures on the Essence of Christianity, 1905), lasandu-se condus de cautarea a ce este sem¬nificativ pentru istoric - ceea ce nu este neaparat semnificativ pentru timpul evenimentului - cunoscutul teolog nu a mai putut merge pana la capat. Teza lui Leo Baeck era aceasta: „Isus este o personalitate pro¬fund evreiasca; intreaga sa stradanie si actiune, memoria si sim¬tirea, vorbi¬rea si tacerea sunt ale unui fel de a fi evreiesc, un fel de ide¬alism evreiesc, cel mai bun ce poate fi gasit in iudaism si care, in acel timp, putea fi gasit numai in iudaism. El a fost un evreu printre evrei".

Impreuna, von Harnack si Baeck au tras consecinte din cercetarea istorica a lui Isus si au transformat-o intr-un capitol al teologiei contemporane. In opera lui Rudolf Bultmann, acest capitol este cel mai amplu. Acesta a vrut (in Die Geschichte der synoptischen Tradition, 1921) sa capteze conditiile (incepand cu ceea ce s-a petrecut in comunitatea evreilor si a culminat cu preluarea lui Isus si integrarea lui intr-o istorie) ce au facut posibile Evangheliile si sa lamureasca (cu Das Urchistentum im Rahmen der antiken Religionen, 1949) sinteza rezultata din intalnirea dintre monismul iudaic si dualismul grecilor, dintre unitatea evreiasca a ratiunii si vointei si exaltarea greaca a ratiunii. Rudolf Bultmann a crezut (in Jesus, 1926) ca „despre viata si personalitatea lui Isus nu mai putem sti nimic, caci izvoarele crestine nu s-au interesat de aceasta, restul fiind foarte fragmentare si napadite de legenda, iar alte izvoare despre Isus nu exista". Aceasta neincredere in gasirea de noi izvoare a contat, interesant, mai mult ca „provocare" la noi cercetari.

Odata cu Isus istoric s-au ridicat probleme noi pentru istorie si pentru teologie, deopotriva. Teologia este indisolubil legata de actiunea lui Isus ca trimis al lui Dumnezeu spre a arata lumii calea mantuirii. In schimb, cercetarea istorica, prin natura ei, este o cercetare factuala, calauzita de asumptii ce o transcend continuu. Nu este posibila purificarea cercetarii istorice de asumptii ce o transcend, incat o istorie doar factuala nu este posibila. Din acest punct de vedere, reactia lui Joseph Ratzinger este de inteles. In Einführung in das Christentum (1968), renumitul teolog a criticat „metoda istorico-critica" cu argumentul ca „historia [Histoire] in cel mai ingust sens al cuvantului nu numai ca desluseste istoria [Geschichte], dar o si mascheaza. Cu aceasta se impune de la sine imprejurarea ca ea il poate sesiza, intr-adevar, pe omul Isus, dar il gaseste foarte greu pe Hristosul din el, care, ca adevar al istoriei [Geschichte], nu se lasa surprins cu dovezile exactitatii pure". Joseph Ratzinger vrea sa mentina uni¬tatea dintre Isus si Hristos luand ca punct de sprijin „ceea ce ne spune credinta, ceea ce nu este reconstructie, ci prezent, nu teorie, ci o realitate a existarii vii".

Noile pozitii ale Bisericilor au avut ele insele o importan¬ta enorma in schimbarea de epoca in ceea ce priveste cunoasterea lui Isus Hristos. Consiliul Ecumenic al Bisericilor a adoptat Declaratia de la New Delhi (1962), in care se spune ca „in invatamantul crestin, eve¬nimentele istorice care au condus la crucificare nu trebuie sa fie pre¬zentate in asa fel incat sa se puna in seama poporului evreu de astazi responsabilitati ce revin umanitatii intregi, si nu unei singure rase sau comunitati. Evreii au fost primii care l-au acceptat pe Isus, iar evreii nu sunt singurii care nu-l recunosc". Mai este de observat ca Vaticanul a luat masuri salutare, in consecinta Conciliului din 1965, pentru a anula acele pasaje ale liturghiei care, prin traditia de mai bine de o mie de ani, ii incriminau pe evrei. Episcopatul german a dat vestita Erklärung über das Verhältnis der Kirche zum Judentum (1980), in care s-a scris: „cine il intalneste pe Isus Hristos intalneste iudaismul". In 1986, suveranul pontif a intrat in Sinagoga Romei si s-a adresat evreilor dezvoltand formula lui Ioan al XXIII-lea: „Voi sunteti fratii nostri de predilectie si, intr-un anumit sens, se poate spune ca voi sunteti fratii nostri mai mari". Bisericile ortodoxe au imbratisat Cele zece puncte de la Seelisberg (1967), in care se cere „sa ne re¬amintim ca Isus Hristos s-a nascut dintr-o fecioara evreica, din neamul lui David si din poporul lui Israel, si ca dragostea Sa vesnica si iertarea Sa imbratiseaza deopotriva poporul Sau si lumea intreaga".

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page