Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Derapaje ale democratiei

 
de Andrei Marga
 
Alegerile libere sunt un pas enorm inainte si un indiciu al democratizarii. Nu exista democratie fara alegeri libere. Se sfarseste insa democratia cu organizarea alegerilor?
De mai bine de un secol se strang argumente pentru raspunsul negativ: o democratie ce se lasa redusa la alegeri libere trece in autoritarism. Le amintesc  deoarece astazi nu se mai interogheaza suficient conditiile institutionale ale democratiei. Politica este redusa la lupta, aproape darwiniana, pentru pozitii, invingatorul este luat drept politician, iar democratia pare sa fie doar cadru al confruntarii. Din scopurile democratiei si, in mod exact, din deliberarea publica a ramas mai mult amintirea.
 
Se stie ca cel care introduce un buletin in urna de vot face mai mult decat o alegere intre candidati. Votantul exprima un proiect de viata. Daca se reduce la alegeri libere, atunci democratia nu difera de simpla instalare de capetenii (John Dewey, 1898). Ne confruntam cu o birocratizare indaratnica a societatii moderne, ce desprinde cratos-ul de demos si-l trece in mainile functionarilor publici (Max Weber, 1920). S-a adancit, intre timp, diferenta dintre „vointa poporului” si realitatea parlamentara. Alesii urmeaza mai curand indicatia partidului decat interesul cetatenilor care i-au votat (Carl Schmitt, 1924).
 
Politicile noi, populiste si tehnocratice, deopotriva,  ascund de fapt scoaterea din functiune a deliberarii publice (Jürgen Habermas, 1964). Marketizarea economiei nu duce automat la democratie, cum se crede, formarea „competentei civice si a capacitatii democratice” raminind indispensabila (Takashi Inoguchi, 1998). Distanta dintre democratie si pluralism politic este semnificativa (Norberto Bobbio, 2002).
 
Democratia construita numai pe interese se macina pe sine. Ea are nevoie, pentru a subzista,  de angajamente etice, inauntrul unui civism alimentat de valori spirituale (Ernst W.Böckenförde, 2006). „Paradoxul votului” (cetateanul voteaza chiar daca stie ca nu iese victorios candidatul preferat) ne determina sa intelegem alegerile nu doar ca preferinta pentru persoane, ci si ca insarcinare a celor alesi cu un proiect (Raymond Boudon, 2006). Nu exista alt cadru pentru democratie decat cel national, care ramane conditia posibilitatii democratiei, asa cum a fost conceputa in Europa (Pierre Mannent, 2006).
 
Nu detaliez aici analize de referinta. Mai util este sa examinam realitatile din jur cu ajutorul distinctiilor si observatiilor pe care acestea ni le-au lasat si sa  formulam o  idee adecvata noilor situatii. Este de mult stiut ca alunecarea democratiei in autoritarism – in forme variate, de la dictatura democratica la totalitarism – s-a petrecut istoriceste usor. In definitiv, unele dintre dictaturile secolului XX s-au instalat prin vot democratic.
 
Daca ne referim la istoria recenta, ne izbeste o diferenta: au facut cu mai mult succes tranzitia dupa 1989 tarile care au organizat nu doar alegeri libere, ci o democratie care ia in seama cetateanul. Unde democratia a fost cultivata efectiv, rezultatele au fost mai mari. Chile este un exemplu de tranzitie izbutita, Bulgaria si Romania, de chinuri care nu s-au sfarsit nici in al treilea deceniu de la schimbare.
 
Iar daca aducem reflectia la zi, nu putem sa nu luam in seama cat de raspandita este neintelegerea ce consta in reducerea  democratiei la pluralism (semnalata de Thomas Carothers, 2002) si emergenta acelei erori ce rezida in a folosi mijloace nedemocratice pentru a construi democratia (asupra careia au avertizat Guillermo O’Donnel si Philipp Schmitter, 1986). In  multe locuri din Europa Centrala si Rasariteana s-au produs, deopotriva, reducerea si acea eroare conducatoare de esec.
 
Ce dificultati se intampina in democratii in zilele noastre? Exista, desigur, dificultati ce provin din ideologia  dominanta a timpului. Neoliberalismul nu numai ca-si asuma ambiguul „sfarsit al ideologiilor”, ci antreneaza acea depolitizare a vietii sociale ce aduce cu sine slabirea democratiei prin simplificare. Competitiei i se acorda prioritate, orice altceva devine secund. Restul – valori, trairi, deliberare publica, normativitate a vietii in comunitate – este socotit in contratimp cu „viata” si scos din discutie.
 
Corelat, au loc schimbari ale dreptului. Acestea incep cu interpretarea Constitutiei si se termina cu reglementarile de detaliu. Legea este dezlegata de presupozitiile din care a rezultat (de pilda, drepturile si libertatile individuale se desprind de principiul demnitatii umane, pe soclul caruia s-au formulat). Se produce „disolutia normativitatii legii” prin  „inflatia de reglementari”, are loc „poluarea constanta a normei constitutionale prin dispozitii” si se trece la „legi private” si „extinderea jurisprundentei de jos”, pe baze statistice (Chalvidan, 2007).
 
Viata societatii este redusa la ceea ce se considera a fi „fapte”. Se sacrifica nu numai idealuri (ca, de pilda, cel al fericirii sau al dreptatii, care par intangibile si devin pur subiective), ci si norme simple ale convietuirii (precum cea care prevede sa nu te pronunti asupra a ceea ce stii doar din auzite sau cea care cere “sa nu minti!”), ca sa nu mai vorbim de regulile gramaticii sau
 
Simplificarile aduse de neoliberalism nu sunt insa totul. Acestora li se adauga derapajele proprii democratiilor Europei Rasaritene. In unele derapaje gasim ingrosarea patologiilor din democratiile mature. De pilda, nu numai ca legile sunt mai curand rau formulate, dar, asa cum sunt, din normativitatea lor se musca inca o data prin metodologii sau instructiuni de aplicare.

Unele legi, de pilda, au peste 50 de asemenea prelungiri, care le suspenda de fapt aplicarea, in favoarea „contributiilor” unor decidenti pe cat de vehementi, pe atat de inculti. Multi oameni spun si la noi, in mod justificat, „sa se aplice legea!”, fara sa-si dea seama, in buna lor credinta, ca legile insele sunt pline de greseli. Iar cei care le elaboreaza isi dau seama ce monstruozitati au produs abia atunci cand acestea li se aplica lor.  
 
Derapajele democratiei de la noi, atat de manifeste in ultima decada, rezulta, insa, in masura hotaritoare, din initiative ale locurilor. Sa le privim. Prima este subminarea „reprezentarii politice”. Cel ales se supune in mai mare masura disciplinei de partid, decat aspiratiilor alegatorilor, cu care mai are legatura doar la festivitati. In plus, cum s-au petrecut lucrurile in 2004, in 2008 si in 2014, se confectioneaza partide in parlament, in pofida distributiei politice iesite din alegeri.
 
A doua este subrezirea „corpului politic”. Interesul detinatorilor puterii – care s-a vazut si in faptul ca nici acum nu este sigura cifra oficiala a alegatorilor, iar, mai nou, in refuzul de a organiza sectii de votare – pare sa fie confuzionarea si apoi manipularea la marginea corpului politic.
 
A treia initiativa consta in sacrificarea legitimarii in favoarea unei sumare intelegeri a legalitatii. Absolventi improvizati de drept ajunsi la decizii dau tonul si considera, in virtutea carentelor de formare, ca guvernul ar proceda legal atunci cand impune legi organice fara dezbatere parlamentara. Ei ignora dezinvolt faptul ca o decizie poate fi legala, fara a fi legitima.
 
A patra o reprezinta personalizarea excesiva a deciziilor. Presedintele, primul ministru (si alti alesi, pana jos) se socotesc indreptatiti sa faca numiri personale in functii (incepand cu ministrii). Spre comparatie, presedintele american sau cancelarul federal german nu pot face numiri de demnitari fara consultarea cel putin a comisiilor din parlament. Personalizarea excesiva pe deviza „seful isi face echipa”, ce se atribuie gresit democratiei, duce vizibil la numiri de diletanti in functii de mare importanta si la crearea de coterii ce paraziteaza luarea deciziilor. De aceea, cum se vede prea bine, realizarile in interes public sunt relativ putine si mai curind accidentale.
 
A cincea este anihilarea dezbaterii publice. Nu numai ca staruie neclaritatea in ceea ce priveste interesul public, care este frecvent inteles gresit ca interes al unor grupuri ce se dau drept public, dar se considera dezbatere ceea ce este cu mult mai putin – informarea asupra hotararilor luate, de pilda. Asa cum congresele si conventiile partidelor discuta tot mai putin programe propriu-zise, marginindu-se la tamaierea liderilor, parlamentul se multumeste sa adopte ordonantele de guvern care, pe de alta parte, nu peste mult timp, sunt socotite erori.
 
A sasea este deformarea criteriilor de evaluare. Performanta celui ce primeste un mandat nu se mai masoara cu criterii lamurite, precum inovatia tehnologica, dezvoltarea economica, largirea participarii la decizie si intarirea motivatiei in societate, ci intr-un mod luat fals ca fiind „concret”: acel reprezentant  „a dat o masa”, „a asfaltat o strada”, „a finantat un aparat”, „a adaugat un procent la salarii sau pensii” etc. Intr-o istorie de rezultate, la drept vorbind, sarace ale mandatelor, infloreste „concretismul”. Nu se mai pun in discutie realizari sistematice pentru cetateni, ci se invoca date perceptibile. Asa stand lucrurile, in societate s-a extins continuu o vasta confuzie a valorilor, care impiedica din capul locului solutii durabile.
 
Derapajele de orice proveninenta – fie ingrosari locale ale unor evolutii din democratiile mature, fie dezvoltari pe cont propriu – compun tabloul unei democratii care nu reuseste sa puna in legatura demosul si cratosul. Acestea au ramas legate mai mult verbal. Altadata, Titu Maiorescu spunea ca „formele sunt fara fond”. Mai tarziu, pe buna dreptate, Virgil Barbat a explicat ca formele au ramas fara fond deoarece nimeni nu s-a interesat de schimbarea fondului. Nu peste mult timp, din pozitia observatorului extern, Seton-Watson socotea vinovata de starea  democratiei din tara intelectualitatea grijulie sa profite de sinecurile asigurate de sefii vremelnici.
 
Acum, aceeasi intelectualitate instrumenteaza o "political correctness" provinciala pentru a trece sub tacere faptul ca mai sunt pasi de facut, daca este sa se ajunga la democratie pur si simplu.
Atunci cand discutam despre democratie, este normal sa privim lucrurile din perspectiva unui pas inainte, caci democratia este legata nu numai de interese, ci si de valori. Dar aceasta nu inseamna ca democratiei i se poate pretinde orice. Pot fi nemultumiri fatale ale vietii si deziderate de schimbare ce raman de inteles, dar nu se pot institutionaliza. Bunaoara, nu toti cetatenii care aspira la alegere pot fi alesi. Problemele personale ies din cadrul deciziei democratice. Unii dintre cei care sunt alesi democratic nu ne convin, dar trebuie sa convietuim o vreme cu ei in roluri publice.
 
Exista astazi o iesire din alternativa idealizarilor si simplificarilor? Eu cred ca avem o asemenea iesire, care se lasa elaborata sub aspect institutional. Ce ar fi de adaugat, asadar, practicilor actuale ale democratiei ca simpla organizare periodica de alegeri? Este vorba, mai intai, de a prelungi „conceptele empirice ale democratiei” cu recuperarea unor continuturi normative. Fara asemenea continuturi nici o institutie nu-si poate satisface sensul.

Trebuie asumat ca informarea nu este deja comunicare. Este vorba de a extinde  controlul cetatenilor asupra alesilor si supravegherea executivului de catre legislativ, dincolo de momentul alegerilor. Este vorba de a accepta ca democratia presupune pluralism, dar si argumentare pentru solutiile mai bune, si de a insusi obligatia de organizare a dezbaterii publice. Peste toate, este vorba de a asuma faptul ca democratia – daca este sa nu se tradeze – inseamna forma de viata, nu doar tehnica de alegere periodica a reprezentantilor.
 
La 20de ani de la cotitura istorica din 1989, am examinat starea democratiei din Europa Centrala si Rasariteana, intr-o conferinta sustinuta la invitatia Centrului "Woodrow Wilson", din capitala americana (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2012, pp. 282-294). Dupa inca cinci ani, concluziile nu sunt, din nefericire, diferite. Doar ca alegerile prezidentiale din 2014 au deschis  sansa de a opri derapajele si de a face o democratie curata. Folosirea sansei depinde insa – cum probeaza experienta reconstructiei altor tari – de aducerea in fata a unor oameni priceputi (caci de „competenti” de mucava s-a abuzat deja!), integri (deoarece de falsificari viata din jur este saturata!) si cunoscatori ai tarii (intrucat istetii coteriilor au aratat ce pot). Nu este solutie decat daca se pune capat  confuziei valorilor cultivata in ultima decada.
 
Andrei MARGA
www.andreimarga.eu
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page