Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

CADAVRUL DIN DESERT


Magdalena ALBU

„Dar este o lasitate a nu vorbi despre tristete,
nimicnicie si alte evidente ale vietii.”
Emil Cioran


S-a vorbit de-a lungul timpului despre un om reprezentativ al Renasterii - exponent definitoriu al unei epoci dominate de la un capat la altul de lux, violenta si creativitate -, dar si despre semantica interesanta a termenului specific atmosferei alchimice de secol XVI - „virt?”. Nu ne propunem a aduce aici in discutie deloc putinele cazuri izolate si contrastante in sens pozitiv, desigur, intru alegerea felului personal de a-si trai viata si de a percepe cognitiv existenta in raport cu suflul inrobitor al modelului renascentist. Dimpotriva, in oponenta cu toate aceste fiinte umane incarcate de lumina, care-si inchideau insa voit destinul in carapacea spiralata a virtutilor generate de morala crestina, ne indreptam de data aceasta gandul catre un alt tip de personaje  ilustrate de catre diversi autori prin arta incitanta a scrisului (figuri emanand un puternic miros de diavol izvorat din insesi faptele vremelnicului lor popas teluric), si facem referire aici la un Benvenuto Cellini ori la un Cesare Borgia.

Luand ca punct de pornire crezul goethian rezumat atat de sintetic de catre Constantin Antoniade (o personalitate a culturii romane remarcata, printre altii, la vremea respectiva, de Titu Maiorescu, Constantin Radulescu-Motru si Nicolae Titulescu), cum ca „obiectul celui mai mare interes pentru om este omul insusi”, precum si considerentele expuse cu anterioritate aici, putem vorbi, prin similaritate, nu numai despre existenta emblematica a unui om al Renasterii, extrem de prolific, de altfel, sub aspectul creatiei lui complexe, ci si despre aceea a unui om al postmodernitatii, care, spre deosebire de primul, poseda un patologic spirit al pervertirii adevarului despre el insusi si despre realitatea pe care o parcurge, ceea ce individul din Cinquecento nu admitea cu niciun chip, ba din contra, se lupta cu toate fortele sale spre a-si putea expune cu o precizie de matematician devotat, in mod diacronic, viata. O marturie asupra acestei inclinatii catre pastrarea intacta a succesiunii faptelor individuale e adusa de chiar Benvenuto Cellini prin intermediul scrisorii lui din data de 22 mai a anului 1559, misiva care ii era adresata istoricului si poetului florentin Benedetto Varchi, prietenul sau. Iata un mic fragment din scrisoarea vestitului artist al Renasterii, de tabloul biografic al caruia, fiind cu deosebire interesat, J.W.Goethe - „olimpianul de la Weimar”, cum frumos il denumea acelasi C. Antoniade - s-a straduit sa o aduca prin traducere nu numai in atentia publicului german, ci si in interiorul vastului laborator al culturii universale: „Mi-ai spus ca aceasta simpla povestire a vietii mele iti place mai mult in aceasta forma naturala decat daca ar fi indreptata si slefuita de altii, pentru ca atunci adevarul a ceea ce am scris n-ar mai aparea cu atata tarie...” In gestul lui Cellini de a insista asupra prezentarii adevarului faptic, asa cum a fost el trait ca atare si necum altfel, sta cu puternicie principiul care ar fi trebuit sa calauzeasca in ansamblul ei intreaga desfasurare si istorisire a evolutiei milenare a lumii, anuland, fara vreo vaga urma de indoiala, principiul devastator al dublului inclus (dubla masura, dublul inteles etc.).         

Bineinteles ca nu ne putem opri, urmarind cele doua tablouri ontologice pline de complexitate si controverse, anume cel din Cinquecento, respectiv, cel prezent, al secolului XXI, de la a institui un paralelism intre cei doi exponenti umani definitorii ai istoriei lumii, incercand, fara nici cea mai vaga pretentie de exhaustivitate, sa evidentiem cateva elemente comune interesante, ce sunt regasibile, iata, atat in vremea lui Cellini, cat si in haoticul spectru postmodernist actual. Baretti, citat de Antoniade, definea omul Renasterii ca fiind „o fiara salbateca, frumoasa de privit numai cand e inchisa intr-o colivie.”, din cauza clocotului sau launtric revarsat cu multa imprudenta in exterior, intr-o perioada nesigura sub toate aspectele ei, cand viata unui om privit ca rezultat al Creatiei divine nu valora in Cinquecento aproape nimic.

Traseul cellinian, spre exemplu, e plin de „certuri violente, de lupte, de incaierari, de ucideri”, scrie Antoniade, care continua referitor la Benvenuto: „El insusi ucide cu mana lui o suma de oameni: pe unii in lupta dreapta, pe altii pe furis, aproape miseleste; pe unii in furia momentului, pe altii dupa indelunga chinzuire”. Similitudinea cu procesul de dezumanizare accentuata si cu starea de incertitudine material-spirituala a fiintei umane din secolul XXI este mai mult decat evidenta. Dar, daca oglinda societatii din vremea lui Borgia sau Cellini ne dezvaluie ca exista „ceva de fiara in multi dintre virtuosii Renasterii” (C. Antoniade), virtuosi in sensul specificat de noi anterior, desigur, atunci trebuie sa punctam faptul ca umbra acelui monstru emblematic se estompa intr-un fel surprinzator, ca un soi de purificare a autorului prin lucrarea sa, in suita tuturor realizarilor remarcabile din stiinta si arta nascute in epoca. Din pacate, calitatea funciara a „fiarei” renascentiste a lui Baretti in directia pozitiva a creatiei nu a devenit un model pentru omul „virtualizat” din postmodernitate, un ins devenit cu repeziciune uimitoare o cvasicontrolabila fiinta-numar (de asta data impinsa nu intr-un lagar de exterminare nazist, ci intr-unul cu facies globalizant) lipsita de fundament cognitiv si religios concret, dar si de o multitudine de creatii memorabile destinate posteritatii. Este si motivul pentru care am ales a supranumi omul contemporaneitatii cadavrul din desert, desertul fiind reprezentat de insasi lumea lui launtrica la care nu poate sa se intoarca vreodata, tocmai pentru ca ea, aceasta lume identitara, nu mai exista, si-a pierdut, cel putin pentru moment, consistenta, neocupand acum nici macar antecamera goala a sufletului inexistent. Atat pentru exponentul secolului XVI, cat si pentru reprezentantul secolului XXI, ceea ce denumim, de regula, cu titlu generic drept valoare morala si sfera etica sunt, iata, doua repere de minima rezistenta ce nu incap sub nicio forma intre filele vocabularului existential al omului Renasterii, distingandu-se doar ca elemente cu scop didactic in cazul secund, cu toate ca fiinta de tip traditionalist a postmodernitatii face permanent trimitere la dimensiunea sacra a unui univers definitiv pierdut in ceea ce priveste moralitatea individuala si de grup, univers pe care acesta nu l-a detinut, de fapt, niciodata in mod exclusiv decat la nivelul unor subiectivitati izolate, de unde au si purces, pana la urma, inspre perimetrul faunei societale, aidoma razelor de cerc, liniile de forta ale trairilor omenesti inaltatoare.

Cu alte cuvinte, cadavrul din desert este omul postmodern plecat in exil din propria lui umanitate, undeva, in largul unei hiperindividualitati agresive si extrem de periculoase, individul epidermic desprins totalmente de pe orbita profunzimilor sacre si inchinator cu fervoare unui dumnezeu personal al viciilor carnii, subiectul care, invaluit de o stranie si radicala metamorfoza interna de tip circumstantial, a devenit, deja, o componenta numerica lesne de manevrat, asezata nicaieri altundeva decat in albia cu deschidere generoasa a propriei lui istorii contrafacute. O istorie insa afundata pana dincolo de crestetul sau in actuala ideologie antiumana a globalizarii - monstrul articial care ii cerseste imperativ omului contemporan organicitatea mult mai insistent ca apele Gangelui viata pe malurile sfinte ale vechiului Benares - locul sacru al spatiului indic, deasupra caruia umbra zeului Shiva inghite cu neprefacuta voluptate aproape tot. Acolo, la portile inchipuite ale nemuririi, fluviul sfant marunteste lacom in stravechiul lui pantece moartea (ca si cum aceasta i-ar apartine de drept inca de la punctul initial al Facerii lumii), cea mai mare si ultima ofranda adusa, pana la urma, de fiinta umana Cerului si, bineinteles, marii trinitati budiste Shiva - Brahma - Vishnu. Si, daca in Benares (astazi, Varanasi) era si va fi in permanenta o adevarata onoare sa mori la chemarea zeului Shiva in bratele batranului Gange, in spatiul tacut al interconexiunii insa, a-ti incheia cu tristete concertul zgomotos al destinului pare a fi, in genere, un sacrificiu personal privat de semnificatii multiple, la care si Antonio Meucci, dar si Alexander Graham Bell au contribuit inca din secolul al XIX-lea, fara sa fi intuit atunci, credem, acest lucru o data cu transformarea vocii umane in semnal electric. Caci, intre gratiile incalcitelor retele de comunicatii, diavolul pleneste cu forta la orisice pas din coada, pe cand Dumnezeu, dimpreuna cu greu definibila Sa creatie, omul, pare a fi trimis cu intentie in campul arid al uitarii, ca si cum locul Lui ar fi dintotdeauna acolo, printre rotocoalele negre de fum ale vestitelor ruine ale lumii…

„De cate ori marginile inimii intrec pe ale lumii, de atatea ori intram in moarte de prea multa viata.”, scria, in 1936, Emil Cioran. Despre Om - privit ca centru fundamental al micului univers terestru, unde isi are sau nu salasul chinuit -, se pot spune multe, mai ales ca prezentul tipar de existenta individuala si de grup se traieste continuu pe sine in mijlocul unei forme sufocante de realitate captiva (nascuta intr-o anume masura si prin puterea mijloacelor de diseminare a mesajului la nivel global, care exced, desigur, atat de obisnuita comunicare interumana). Un univers cu nenumarate tuse insalubre (unde se tot incearca, prin diverse tehnici de schimbare a comportamentelor specifice, imprimarea unei alte dinamici a tot ceea ce se presupune ca este actualmente viu) constituite din siruri infinite de “celule imaginale” ingramadite cu precizie una langa alta, insa deschise in mod unidirectional doar catre sfera particulara a straniilor adancimi subatomice, teritorii cu certitudine fascinante sub raport stiintific, dar rupte, din ignoranta poate, de spiritul uman. O umanitate dezolant de antisimetrica, pana la urma, in structura ei explorabila si complexa, ce pare sprijinita pe un sistem propriu suprapus cu evidenta peste un plan al contrariilor deja existente, cu toate ca modelul de raportare a intregii scheme de gandire a interconectarii contemporane a fiintelor este cel al simetriei cosmice. Si, ca un adagio fundamental, deasupra acestei lumi pline de restrictii de tot felul si reductibile numai la scrasnetul furios al materiei, omul autotelic functioneaza cu din ce in ce multe grade de libertate anulate numai intr-un singur sens: acela de a-si indrepta in exclusivitate filozofia catre centrul propriei sale subiectivitati, pierzandu-si, astfel, completamente capacitatea de a distinge in apropierea lui prezenta unei alte siluete distincte, aceea a unei fiinte asemenea siesi din toate unghiurile de vedere posibile. Cat despre raportarea insului autotelic la dimensiunea generoasa a trinitatii ecuationale Dumnezeu - Creatie - Om, cercul discutiei se poate restrange dintr-o data, destul de rapid, la un singur punct. Iar asta se intampla pentru ca este exclusa constant din linia de gandire acum ceea ce marturisea cu ani in urma Parintele Dumitru Staniloae, anume faptul ca, “Daca n-ar fi decat viata aceasta, totul ar fi fara sens.”.  

Nu am venit aici ca sa ramanem, iar omul postmodern nu-si mai gaseste un rost in a deslusi nici beneficiile ruperii sale complete de chingile spatio-temporalitatii dominatoare si nici a identifica acea drama tacuta a infinitului, care izvoraste cu putere de nicaieri altundeva decat din abisurile nebanuite ale eu-lui individual. Tocmai de aceea cred ca una dintre cele mai bune modalitati de a izbi in fata tarele ancestrale si mereu modificate ale fiintei umane, precum si deficientele variilor sisteme social-istorice create de aceasta e oferita de moarte, de prezenta ei continua, mai bine zis, deasupra a tot si a toate, de-a lungul si de-a latul spatiului teluric atat de vast. Este si motivul pentru care actuala stare de nihilism conjunctural - de altfel, fundamentat - a izbucnit din viscerele dimensiunii postmoderne pe care o traim, o forma de realitate deloc confortabila sub raport existential, cu miezul infipt in lutul uscat al profanului si al neesentialitatii, acolo unde fenomenul extins si vizibil dirijat al desacralizarii dinamice inunda cu o aviditate aiuritoare istoria insesi, de la primul si pana la ultimul ei ungher nestiut nici macar de catre slujitorii ei devotati. Iar rolul deconstructivismului ateu, precum si cel al revolutiei tacute a interconexiunii, exact spre asa ceva au si fost directionate cu precadere in intervalul temporal al ultimelor decenii parcurse. Ridicarea cu repeziciune a unui esafodaj macabru sprijinit pe forma insalubra de dezindumnezeire a lumii a reprezentat si reprezinta in continuare, dupa cum lesne se poate constata, contribuitia lor concreta de-a lungul unui timp definitiv rapit, pana la urma, umanitatii si prins cu tristete in jocul miliardelor de pixeli inconcreti ai new-age-ului contemporan.

„Unde ma duci, Pantiusa?/ Taci si umbla! La plimbare!/ Nu mai scos niciodata pe-aici./ Umbla mai repede c-a rasarit soarele!/ Hai, domnule, umbla o data!” - un dialog sumbru dintre victima si calau in filmul romanesc “Oglinda” (acolo unde moartea isi facea brusc cunoscut chipul prin teava revolverului infipt in ceafa victimei - detinutul Lucretiu Patrascanu - de catre ucigasul sovietic de serviciu, holbat cu lacomie perversa la propria lui victima), o ultima zvacnire cinematografica de o tulburatoare echivalenta cu imaginea generala a societatii schimbate cu forta azi, simbol marcant al raptusului dintre doua lumi, una lichidand-o completamente, practic, pe cealalta, daca se abordeaza problema din perspectiva axiologica, doua sfere vizibil noninteractionabile, ce refuza cu vehementa a recurge la stabilirea vreunui schimb valoric necesar si firesc, in ultima instanta, intre ele. Se inchide sau, cu alte cuvinte, se sugruma, de fapt, umanitatea unei lumi, care isi ingroapa pe zi ce trece identitatea, spre a aseza in locul ei o suma de concepte profund antitetice, dar vandute cu insistenta omenirii ca forma actuala de progres civilizator, unul cu vizibile conotatii inumane si mustind de erori tehnice multiple. Ceea ce este ingrijorator insa in toata aceasta secventa sumbra de postmodernitate intunecata si rece, prevestitoare de metamorfoze tiranice de tip borgian, se traduce prin faptul ca fiecare dintre cele doua lumi (care-si manifesta in mod agresiv pana si convingerea ca fiecare dintre ele detine formula ideala a contractului de existenta globala) nu face altceva decat sa propuna, intr-un limbaj duplicitar umanitatii, un set alcatuit din cateva principii conjuncturale restrictive si superflue, o motivare lipsita de caracter, finalmente, a actiunii directe de mistificare interesata a adevarului unic.    

In secolul trecut, Paul Brunton avea dreptate, atunci cand afirma faptul ca „Omul nu se pretuieste la adevarata sa valoare pentru ca a uitat ca e de natura divina. Ii este mai usor sa se alature placerii comune, in timp ce ar putea, daca ar vrea, sa gaseasca in el insusi certitudinea, in miezul fiintei lui unde domneste Spiritul.” Animal simbolic si sclav cu sau fara voia lui al incalcitelor ite ale comunicarii politicarde de tip conjunctural, omul inceputului de ev XXI nu mai este interesat, pur si simplu, decat la nivel de individualitate, in a-si pune problema existentei in sine si a rostului obiectiv al acesteia.

Desigur ca este un motiv intemeiat pentru care te intrebi daca se poate vorbi despre o vocatie construita a umanitatii ori despre o umanitate autocontinuta. In tot acest context de vizibila relativizare a conceptelor definitorii pentru intreaga Creatie in sine, individul epidermic a suferit deja o nedorita mutatie spirituala, devenind, iata, aidoma trupurilor faraonice mumificate ale Egiptului antic, cadavrul de serviciu ignorant din desertul agorei contemporane - o fiinta captiva pe viata in mrejele perversului act de mistificare a realitatii si supus, la mijloc de conflictual veac XX, unor nedorite experimente antiumane (de tip nazist, de exemplu), ce au vizat toate, de fapt, procesul complex de desacralizare progresiva a propriei sale constitutii - un proces echivalent, practic, cu pierderea intimitatii persoanei, a Tainei divine fiintiiale -, care a directionat lucrurile catre o alterare profunda a eu-lui unor subiectivitati pozitionate unde altundeva decat in afara spectrului dumnezeesc.

Fixarea sferei umanului in paradigma unui ontos, ce exclude din centrul lui prezenta sacrului, nu numai ca ii anuleaza acestei persoane dreptul fundamental de a accede la o dimensiune superioara a cunoasterii, dar risca sa arunce fiinta umana in perimetrul periculos al dezumanizarii si al insingurarii ei totale, situand-o in mod intentionat la polul negativ al existentei personale, acolo unde anularea constiintei individului si a memoriei unei intregi comunitati intruchipeaza de acum vectorii inchisi la culoare ai mersului societal involutiv din postmodernitate.

Lumina cade oblic peste o lume stramba in conceptii si in latura sa morala, aidoma multora dintre sufletele care o compun. Realitatea din jur iti scartaie din ce in ce mai mult in auz, desi incerci sa-i privesti cu obiectivitate lipsa de continut si drama (aceasta din urma acoperita, in lipsa cailor concrete de eliminare, de mantia unui urias arsenal piaristico-imagologic azi). In sinea ta, detesti cu putere acest tip inestetic de ordine generala impusa - ochi negru de diavol asmutit peste un pamant din care curge la nesfarsit sange... Esti obligat a-i respecta cu strictete regulile, desi te simti din ce in ce mai putin reprezentat sub raport spiritual-uman de o tesatura socio-culturala impregnata pana la refuz cu simboluri necrestine si oculte din belsug. O realitate din carne si plastic, totdeodata, vopsita, pe alocuri, in nuante de roz tamp, un tablou al unei umanitati lipsite de ea insesi si inundate violent de o mare de statui goale, fara sens precis, unde referentialele funciare complet irelevante din dubla perspectiva materiala si spirituala domina insa de colo pana colo existenta, alungand, cu o forta din ce in ce mai mare, credinta reala in divinitate si viata.

Personal, nu stiu daca omul viitorului va fi unul imbunatatit ca structura launtrica prin cunoastere ori, dimpotriva, va fi golit interioriceste de vicii si intoleranta, daca va invata sa isi construiasca singur si corect semantica viguroasa a libertatii sau daca ii va lasa in continuare pe altii sa i-o defineasca, daca se va sprijini cu intelepciune pe lectia istoriei lui precedente, redefinindu-si, astfel, intr-un mod diferit umanitatea, ori daca se va catara pe umerii unei alte dictaturi ucigase de oameni si vise ca orice sistem homicid, daca isi va consolida forta propriului argument moral si isi va amplifica intr-un mod cat se poate de firesc dimensiunea pozitiva a fiintei,, renuntand la superficialitate, obedienta, trufie si oportunism, daca se va putea dezbara completamente de balastul ideologiilor totalitare ori de alte naturi (mistice, discriminatorii etc.), avand capacitatea de a-si desena, intr-o stare de autonomie reala, necum simulata, drumul, sau daca va deveni un alt soi de sclav incarcerat in hatisul unor modele de carmuire planetara cu iz piramidal-ocult, daca-si va ingloba organic memoria trecutului in substanta identitatii sale definitorii ori daca va incerca, a nu stiu cata oara, sa ii inece filmul in apele tulburi ale impusei cu forta amnezii totale, daca va topi in palpitatia constanta a quarcilor reci statuia artei concepute, undeva, pe Sena, Gange, Volga sau Nil - aidoma procedeului deja consacrat de catre omul postmodernitatii vulgaro-atee a inceputului de secol XXI - ori, din contra, daca ii va acorda acesteia cu seninatate locul meritat. Nu se poate sti cu exactitate azi cum va arata peste ani fiinta umana cu destinul ei individual cu tot, daca va fi la fel de mimetica in sfera actelor decizionale ca pana acum sau daca se va distanta in mod vadit de ceea ce Asch a catadicsit sa demonstreze la mijlocul evului anterior, croindu-si o haina sociala potrivita cu datul sau initial, cert este insa faptul ca secolele care vor veni de aici inainte peste omenire au realizate, cel putin pana in momentul de fata, portretizari clare si obiective ale reprezentantilor fiecarei epoci care s-a adaugat, rand pe rand, teatrului tumultuos al istoriei Pamantului.

Cu alte cuvinte, e destul de dificil sa incerci a previziona daca omul viitorului va fi o persoana cu spiritul conectat totalmente la dimensiunea superioara a sacrului ori, dimpotriva, la antipodul ei. Adevarata cale se va alege neindoielnic, oricum. Cu siguranta insa ca se va pune in discutie cu timpul redefinirea notiunii de persoana raportata la ceea ce va semnifica ea pentru timpul care va sosi. Si se mai stie cu exactitate ceva, anume faptul ca ea, fiinta umana a viitorului, va putea realiza cu usurinta lectura diacroniei complexe a antecesorilor ei, avand, deopotriva, sansa extraordinara de a-si anula o data pentru totdeauna desertul propriei sale interioritati atat de contorsionate temporal si de a nu se mai metamorfoza (din lasitate, ignoranta sau ambele la un loc) intr-un alt cadavru circumstantial al istoriei, o sansa reala pe care, iata, omul veacului XXI a pierdut-o, din varii pacate, definitiv. A nu se descalifica in fata propriei lui constiinte, anulandu-si complet umanitatea - iata o sarcina pe care omul din viitor are obligatia sa si-o duca la indeplinire, caci individul postmodern a luptat mult cu el insusi pana si-a extirpat volitional din vocabularul obisnuit substantivul „constiinta”. Ar fi singura modalitate ca tiparele intunecate ale unor Cesare Borgia, Adolf Hitler si ale altor personaje asemenea lor, dimpreuna cu intregul cor de umbre care le-a sustinut din proximitate vria, sa nu mai respire niciodata aerul tare al planetei Pamant.

P.S.
Anul acesta s-au implinit 100 de ani de izbucnirea Primului Razboi Mondial, conflagratie in care si-a pierdut viata, printre altii, in anul 1916, si strabunicul meu (tatal bunicului meu dinspre mama). Sacrificiul sau si al atator altor combatanti aidoma lui pare ca nu a avut nicio insemnatate de-a lungul ultimului secol scurs, de vreme ce, in mod constant de atunci si pana acum, lumea si-a ucis de nenumarate ori constiinta si umanitatea.

Magdalena  ALBU
1 decembrie 2014
Bucuresti                
      

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page