Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

NOSTALGIE...

Constantin-Stefan SELARU

Bunicii mei au fost numai parintii tatalui meu, nascuti si ramasi pentru eternitate intr-un sat modest din Muntii Buzaului, acolo unde m-am format ca om si mai ales, ca roman. Pe parintii mamei nu i-am cunoscut decat din fotografii deoarece mama mea a ramas orfana de mica. Daca in primii ani de viata, acolo la munte am reusit ca sa ne ferim din calea razboiului si a perioadei dificile cu care s-a confruntat poporul roman dupa incheierea acestuia, trecand anii a trebuit ca sa ma reintorc impreuna cu parintii mei la Bucuresti pentru a putea urma cursurile scolare de care n-asi fi avut cum sa beneficiez de ele in satucul din munte.  
Venind de la „tara” cum se mai spune si acum unora dintre localitatile rurale ceva mai departate de furnicarul oraselor, mi-a fost necesara o destul de indelungata perioada de acomodare pe care, sincer sa fiu, nici astazi dupa saptezeci de ani de viata inca nu am epuizat-o si tare ma bucur pentru treaba asta. Daca in primii ani de oras colegii mei de scoala si vecinii din cartier se uitau cam ciudat ori amuzati la mine neintelegandu-mi chiar toate expresiile, multe dintre obiceiuri si firea in general, cu timpul s-au familiarizat cu comportamentul meu iar eu, incet, incet m-am mai orasenizat asa ca, in cele din urma m-au agreat fara retineri in „gasca” lor care insa diferea radical de fosta mea gasca formata numai din copii care aduceau pe Poduri, la pascut, vitele si oile familiilor lor, adica pe o faneata intinsa aflata pe coasta muntelui si care tinea pana la liziera padurii. Pot spune cu mandrie ca aceasta prima gasca a mea m-a ajutat enorm ca sa ma formez ca om reusind ca, urmandu-le exemplul, inca de la varsta frageda pe care o aveam m-am deprins ca sa invat cum se aprinde un foc, cum se mulge o vita ori o oaie, cum sa coc ouale de gaina in spuza fierbinte a focului, cum se coace la jar stiuletele de porumb ori dovleacul si multe, multe altele despre care noua mea gasca nici nu auzisera. Ce stiau ei despre fructele de catina, despre porumbe, despre fragute si celelalte fructe de padure ori nucile verzi care ne colorau buzele si palmele culegandu-le de zor pentru a nu pierde din vedere animalele pe care le aveam in grija si care oricand puteau sa cada victime vreunui urs sau lup pe care insa ii intampinam cu hauituri, cu ciomege rasucite amenintator pe deasupra capetelor si fluieraturi astfel ca pana la urma renuntau la carnea proaspata visata si se lasau pagubasi reintorcandu-se in intunecimea padurii de unde aparusera.
N-asi putea spune ca noua mea gasca mi-ar fi schimbat conceptia de viata ori caracterul si obiceiurile pentru ca maniera de abordare a vietii inca de la inceputurile ei mi s-a ancorat cu atata tarie in sufletul si constiinta mea incat le voi duce cu mine si acolo unde-mi va fi harazit sa ajung pana la urma.  
Datorita vremurilor pe care le-am trait alaturi de familia mea in mod firesc m-am aflat alaturi de ei si inevitabil, ne-am bucurat ori am suferit sau ne-am inclestat de viata uniti pentru a putea sa razbatem mai departe. Astfel, datorita faptului ca tatal meu a fost ofiter de marina si a refuzat ca sa continue razboiul alaturi de rusi, eu am ramas cu amintirea constanta a originii mele sociale de „mic burghez” pe care mi-am insusit-o fara nici un resentiment ba chiar dimpotriva, chiar ma mandream cu ea ca de o distinctie pe care o primisem din partea noului regim in timp ce tatal meu era permanent gonit din intreprinderea unde se angajase deoarece, in cadrul sedintelor politice comisarii ii obligau pe muncitori sa scandeze „afara cu ofiterii din uzina!” si astfel, dupa cateva saptamani de stat acasa il rechemau la intreprindere ca sa-i descurce!
Si astfel, originea sociala cu care am fost impodobit de autoritate am transformat-o in fala si in ciuda tuturor, mi-am asumat singur riscul de a-mi valorifica pasiunea pentru aventura iar astfel, intr-un secret absolut, uluindu-mi pur si simplu parintii si celelalte rude, toti fosti ofiteri, preoti si cadre didactice, desi nu acceptasem ca sa devin membru de partid si totodata, declarandu-i pe toti in corpore muncitori si tarani colectivisti, mi-am depus totusi dosarul la scoala de ofiteri de militie optand inca de la inceput numai pentru munca judiciara.
Desi eram inca foarte tanar nu pierdeam prilejul ca sa-l ascult pe tatal meu si pe batranii de la tara care inca mai traiau si de la care acumulam constant o sumedenie de invataturi. De fapt, una din marile mele pasiuni era ca sa-l asist pe „tataie” pe cand rezolva multiplele probleme cu care veneau oamenii la el. Astfel, imediat ce se crapa de ziua isi faceau aparitia oameni veniti de peste munte ori de plin alte parti indepartate care astfel se infatisau la „dom Gavrila” care inca din tinerete tinuse scoala infiintata si mentinuta numai prin stradania lui si unde, in singura incapere erau patru randuri de banci harbuite, fiecare an cu randul lui iar in afara de abecedarul care se transmitea din an in an, restul materiilor erau predate verbal.
Ca urmare, de cate ori primeau vreo scrisoare se infatisau imediat la tataie care le citea „cartea” – cum o numeau ei - si dupa ce conveneau le scria si raspunsul. Altii veneau ca sa le judece neintelegerile ori problemele de sanatate sau orice altceva le era neclar iar tataie, dupa ce-si lua cele trei betisoare lustruite de atata folosinta si cu care stergea sticlele lampilor de gaz din toata casa fiind insotit de nelipsitele pisicute care i se tot impleteau printre picioare, se apuca de treaba ascultand in acelasi timp cu multa rabdare pe oameni astfel veniti la sfatul lui. si bine inteles ca eu nu scapam nici o vorbulita din tot ce se spunea si tare eram mandru de cate stia bunicul meu.
Imi aduc aminte cum, peste ani, pe cand practicam avocatura in domeniul comercial, intr-o disputa colegiala l-am rugat pe un confrate mai tanar ca sa-mi spuna care sunt primele doua forme ale contractului comercial in tarile Romane si bine inteles ca a ramas blocat pana cand, amintindu-mi cu drag de solutiile juridice necontrazise de nimeni si respectate cu sfintenie pe care le stabilea tataie dezvaluindu-le astfel si colegului meu, acestea fiind bautul aldamasului ori batutul palmei.
Si nu de putine ori, dupa terminarea treburilor prin gospodarie ne apuca seara stand pe treptele pridvorului cu urechile ciulite la ce ne transmitea tataie din ce asculta el la castile radioului cu galene iar cel mai asteptat mesaj era cel al Europei Libere sau al Vocii Americii cand tataie ne soptea: „Gata oameni buni, de data asta s-a hotarat… E clar, vin americanii!”
  Era pe vremea cand o parte din rudele noastre executau pedepse grele pe invinuiri politice, fie ca fosti ofiteri, fie cotati ca banditi prin munti, fie chiaburi iar pana si mobila noastra din casa fusese luata si folosita pentru dotarea biroului primului secretar comunist numit in comuna dar care, cu bunul simt al munteanului si astfel, cunoscand de unde i-a fost adusa mobila si stiindu-ne familia, n-a indraznit sa se aseze pe nici macar pe unul dintre fotolii pentru ca, peste ani cand am recuperat-o am constatat ca era neatinsa ca de altfel si pendula din perete a carei cheie o pierdusera cand au luat-o din casa si care, de asemenea era neatinsa si noi doar i-am intors arcul iar astfel functioneaza perfect si astazi.
Un alt unchi de al meu care locuia intr-o comuna alaturata, fost director al unei scoli din apropiere, la declansarea razboiului a fost incorporat ca sublocotenent si a plecat pe front cu singurul obiect pe care il indragea si anume o mandolina. Familia nu a mai stiut nimic despre el pana prin 1954 cand, intr-o buna zi, lumea care se imbulzea la acceleratul de Suceava Nord care a oprit in Gara Buzau a ramas blocata descoperind un ofiter al armatei regale romane care a coborat din tren tinand la subtioara … o mandolina.
Drumul pana acasa l-a putut face numai cu un car cu boi al unui taran care-l cunostea iar tot drumul pana sus la munte a fost presarat cu lacrimile si rugaciunile femeilor ingenunchiate pe marginea drumului care isi pierdusera baietii ori sotii in razboi si care, in disperarea lor i-au umplut carul cu prescuri, cu paine coapta in casa, cu mere, cu prune crude si uscate, cu sticle cu tuica si fiecare cu ce-a avut. Vestea ca n-a murit si se intoarce acasa nenea Mitica a ajuns sus la munte inaintea lui si matusa mea, sora tatalui meu, nu s-a clintit de langa stalpul verandei pana ce nu a zarit pe dupa cotul drumului coloana interminabila de oameni cu preoti in frunte care conduceau carul in care se afla unchiul meu.
Serile stateam cu totii pana tarziu in noapte pe veranda spatioasa si il ascultam pe unchiul meu acompaniindu-se la mandolina si interpretandu-ne cantece din prizonierat iar uneori, imi amintesc cum i se punea cate un nod in gat si nu mai putea rosti nici un cuvant insa in bezna din jur ii zaream numai jarul tigarii din care sorbea fumul cu naduf. O singura data ne-a povestit cate ceva din cate a patimit deoarece, fiind luat prizonier la Codul Donului a refuzat ca sa revina in tara cu Divizia Tudor Vladimirescu si asemenea tatalui meu, sa lupte in continuare alaturi de rusi.
Cand ne povestea il intelegeam perfect deoarece, matusa mea care asa cum a putut, a tinut scoala din comuna toti anii cat a fost singura, ne lua pe mine si pe o verisoara a mea, ne urca in podul scolii unde scotea din spatele unor caramizi o cutie din tabla nichelata iar cand o deschidea, primul lucru era Tricolorul cu efigia regala iar apoi, portretele Regilor Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea si Mihai I, Reginele Maria, Elena si Elisabeta, dupa care era poezia interzisa atunci „Doina” a lui M. Eminescu, alte scrieri semnate de N. Militaru si o carte de istorie veche. Acolo in podul scolii, de la matusa mea si acasa la noi din partea bunicului meu am luat eu primele lectii de istorie adevarata deoarece mai mereu apareau pe nepusa masa tot felul de civili si jandarmi care ne rascoleau casele. Drept urmare, pentru a mai scuti cate ceva din casa, matusa mea a turnat o picatura de cerneala dintr-un stilou pe chipul Regelui Carol al II-lea fotografiat pe cand ii strangea mana unui alt unchi de al meu, colonel de vanatori de munte care a fost Comandantul Garzii de la Peles si care, in anul 1947 dupa abdicarea M.S. Regelui Mihai a trebuit sa predea garda unei unitati de muncitori inarmati insa neavand in componenta lor nici un militar caruia sa-i poata preda sabia a fost obligat ca sa si-o franga pe genunchi iar gestul i-a fost catalogat ca afront politic pentru care a executat apoi ani grei de temnita grea.  
Si atunci, cum sa uit ori sa nu-mi aduc aminte cu strangere de suflet despre ce-mi povestea tatal meu cand apropiindu-se de Bosfor cu vaporul pe care era imbarcat nici unul dintre marinarii de pe nava nu-si mai gasea locul, cum isi spalau echipamentul, cum il carpeau si stateau lipiti de copastia navei nerabdatori ca sa zareasca primii lumina farului de la Constanta. Si ce fericire si lacrimi de bucurie erau atunci iar cea mai tragica pedeapsa pentru vreun camarad era ca sa-i vie randul la cart tocmai cand nava ancora in port, in portul Romaniei !
Iertati-ma dar poate am insirat prea multe amintiri, poate m-au luat din nou gandurile, amintirile, dorul de ce-am lasat in urma, aleanul pentru oamenii si locurile sfinte ale copilariei, oare nu aceste duioase si neasemuite simtaminte definesc nostalgia?
Imi aduc aminte cum intr-o noapte extrem de intunecoasa dupa cum am vazut-o si am simtit-o eu atunci, reveneam in tara cu trenul care urma sa opreasca la Stamora Moravita. Fusesem trimis in Jugoslavia cu o oarecare misiune si de-abia asteptam sa revin acasa asa ca nici macar in compartiment nu mai aveam rabdare sa stau. Drept urmare, am lasat geamul jos pentru a savura curentul rece al aerului reamintindu-mi de povestirile tatalui meu care nu o singura data mi-a spus despre taria de nestavilit a dorului de tara pe care o simti din ce in ce mai puternica pe masura apropierii. Si ca prin farmec, inhaland curentul de aer la geamul vagonului, desi habar nu aveam pe unde suntem si cat mai dura pana ce intram in Romania ori ajungeam la Stamora Moravita, deodata am simtit cum s-a schimbat mirosul aerului, pur si simplu nu mai era acelasi aer de pana atunci deoarece capatase ceva familiar si astfel, pe moment am avut o revelatie si am stiut ca trenul a intrat in tara mea! Si chiar asa a fost deoarece, nu peste mult timp s-au zarit luminitele cantonului si ale Garii de la Stamora Moravita. La plecare din gara insa am intrat in compartiment unde  m-am culcat si am dormit bustean pana la Gara de Nord.
Este pentru prima data cand imi dezvalui simtamintele, cand rasfoiesc agenda mea intima pe care Dumnezeu mi-a daruit-o tocmai ca sa notez in ea momentele, trairile si intamplarile mai aparte din viata mea. Nimeni nu mi-a rasfoit-o vreodata dar avand convingerea ca vor fi bine primite, am siguranta ca nu am savarsit un sacrilegiu povestind cate ceva din notitele mele de suflet.
Copil fiind, cand simteam mirosul painii scoase de bunica mea din cuptorul aflat in curte, lasam vitele singure cateva momente si coboram panta ca o vijelie oprindu-ma numai langa copaia din lemn acoperita cu un stergar alb si sub care stiam ca se afla painea casei pentru saptamana in curs, prescurile si colacii pentru biserica si obligatoriu… cele doua lipii ale mele dupa care eram topit. Deoarece imi apartineau, bine inteles ca le luam imediat si fugeam cu ele la pivnita unde, dupa ce le rupeam in doua iar aburii imi dezmierdau narile, introduceam in fiecare jumatate cate o lingura de unt galben de casa aflat in ulcelele de pamant insirate la racoare pe langa pereti dupa care, din cele doua cazi in care se aflau fagurii de miere decapaciti si astfel pregatiti pentru centrifuga, turnam cate doua sau trei linguri pline cu miere peste untul aproape topit de caldura iar apoi fugeam inapoi la vite cu picaturile de miere prelinse pana la coate si cu albinele pe urmele mele. Dupa acest deliciu pe care nu aveam puterea si nici vointa ca sa mi-l refuz, urcam pana la fantana Barzii aflata chiar in mijlocul padurii de unde imi umpleam burta cu apa rece ca gheata iar la coborare ma insotea clipocitul vesel al acesteia in timp ce facea ordine prin stomacul meu. Cand ma gandesc acum, sper sincer ca Dumnezeu m-a iertat pentru ce mancam eu in plina perioada a foametei care ii tortura pe oraseni.
Gasca de pe Poduri era foarte bine organizata iar fiecare membru avea sarcina ca sa aduca ceva de mancare asa ca, in mod obligatoriu, cand treceam prin locul unde se afla cel mai apropiat cuibar strecuram mana chiar si pe sub vreo gaina gata de ouat si sterpeleam patru ori cinci oua, daca imi iesea in cale vreo puicuta si o nimeream o apucam repede de gat ca sa nu cotcodaceasca ori sa chiraie si sa dea alarma, din gradina imi umpleam buzunarele cu rosii si castraveti iar astfel garnisit, ieseam in calea vitelor si urcam impreuna. Odata ajunsi sus, aduceam cu totii bucatele la „bucatarie” adica, un fel de hruba sapata de noi in pamantul nisipos al malului de pamant unde aveam o plita improvizata dintr-una de fonta sparta si astfel recuperata iar deasupra un burlan de asemeni recuperat tot de noi. Pe deasupra mai aveam tot din recuperari, un ceaun, o oala de vreo doi litri si o cratita asa ca, atunci cand se ridica soarele sus si astfel stiam ca se apropie pranzul, baietii plecau ca completeze camara iar fetele se apucau ca sa pregateasca masa.  
Ca urmare, dadeam mai intai o raita prin culturile de porumb ale oamenilor de unde vanam cativa stiuleti mai in lapte si unul sau doi dovleci nu prea mari iar doi dintre noi mulgeau cate un pic de pe la fiecare vaca astfel incat sa nu ne descopere nimeni miselia. Cand reveneam la bucatarie mamaliga era aproape gata asa ca, taiam dovlecii si o parte din miez il puneam in lapte iar bucatile cele mai mari le asezam pe jar la copt, impreuna cu stiuletii de porumb alaturi de ouale care erau deja ascunse in spuza fierbinte. Din cand in cand mai exploda cate un ou insa masa era pe cinste. Dupa ce ne ghiftuiam bine, cativa mai vioi dadeam o raita pe la padure de unde aduceam ceva fructe pe post de desert si bine inteles, aduceam inapoi vesela pe care o spalam la fantana iar la intoarcere era plina cu apa cristalina si buna la gust cum nu cred ca am mai baut vreodata prin alta parte.
Iar seara cand aduceam vitele acasa, de regula eram asa de ghiftuiti ca nu prea mai puteam manca ce ne puneau parintii in farfurii si mai intotdeauna, ne plangeam ca suntem atat de obositi incat nici sa mancam nu mai putem.
Dragi prieteni, sunt sigur ca fiecare are amintiri adunate din anii care s-au scurs, unele mai frumoase, altele mai putin frumoase dar adunate la un loc constituie albumul personal de amintiri.
Tot din copilarie imi aduc aminte cum, negasindu-l pe tataie pe prispa unde statea de regula si discuta cu oamenii, intram in camera de zi si acolo, aproape de fiecare data, il descopeream stand cu fruntea sprijinita pe pumnul strans:
- Ce faci tataie acolo? – il intrebam eu curios.
- Eh, … ma gandesc.
- La ce, tataie? La ce te gandesti?
- Lasa Rurutel (ca asa ma alinta el care ma iubea nespus de mult), nu stii tu, iti spun cand o sa mai cresti.
Si au trecut anii iar intr-una din zile scena s-a repetat aidoma. L-am descoperit stand din nou cu fruntea pe pumnul strans iar cand l-am intrebat ce face mi-a zambit cum numai un om bun si intelept ca el o putea face, mi-a pus mana pe crestet si privindu-ma in ochi mi-a spus:
- Rurutel, sa ai mare grija de viata ta, traieste-o frumos si cinstit sa de aceea ti-a daruit-o Bunul Dumnezeu si nu uita… nimic nu-i mai greu si mai urat ca batranetea fara amintiri! - dupa care m-a sarutat pe frunte si mi-a facut un semn al crucii iar eu am plecat la joaca insa peste cateva zile l-a luat Dumnezeu.
Nu prea imi era mie foarte clar ce s-a petrecut cu tataie al meu insa, cand m-am apropiat de sicriul in care se afla intins cu acelasi zambet bun imprimat pe figura m-a fascinat vanataia pe care o avea in mijlocul fruntii. Multi dintre cei veniti ca sa se desparta de el s-au intrebat de la ce o fi acea vanataie dar eu n-am dezvaluit nimanui secretul pe care numai mie mi l-a spus tataie.
Si peste foarte multi ani, intr-o dupa amiaza, ma aflam singur in camera mea unde, potrivit unui obicei de asemeni adus cu mine peste timp, in asteptarea deschiderii sezonului de vanatoare imi mai curatam armele, mai faceam cate un cartus iar privirile mi-au fost atrase de niste vrabiute zburdalnice care se harjoneau pe o creanga din dreptul ferestrei mele si urmarindu-le cu placere joaca, ba si valatucii de nori albi care se harjoneau pe cer sub adierea calma a vanticelului de vara tarzie, m-am pomenit la un moment dat ca, dus pe meleaguri trecute cam de multicel si rasfatat de scumpe si duioase amintiri descoperite cu mare bucurie in agenda mea intima, am uitat complet de treburile pe care le aveam si de scopul pentru care ma aflam acolo.
Iar cu o duioasa strangere de inima mi-am reamintit cu nostalgie de ultimul sfat pe care mi l-a dat tataie al meu cand m-a atentionat ca sa ma feresc de batranetea fara amintiri si cred ca de-abia atunci l-am inteles si numai fiind singur cu amintirile mele mi-am dat seama de profunzimea sfatului pe care mi l-a dat de a ma bucura de viata pe care Bunul Dumnezeu mi-a daruit-o, sa am mare grija ca sa o traiesc in cinste si onoare, sa am astfel amintiri cat mai frumoase pe care sa le pot scrie in agenda mea personala fara sa ma rusinez de ele si pe care astfel, sa mi le pot reciti pentru a mi le reaminti cu mare placere gonind cu eficienta singuratatea unei batraneti urate.
Prieteni, eu consider ca aceste cateva amintiri pot reveni oricand in actualitate plutind numai pe aburul nostalgiei care este departe de a putea fi confundata cu abdicarea ori cu renuntarea la viata sau la planul propus reprezentand numai parfumul timpului trecut care mai poate fi rasfoit din cand in cand in scurte si trecatoare momente de reverie.
Mi-a facut mare placere ca sa-mi rasfoiesc agenda ca n-o mai facusem de prea mult timp.

Constantin-Stefan SELARU
Bucuresti
12 decembrie 2014

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page