Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

PROFESORUL MEU

Adina ROSENKRANZ-HERSCOVICI


Nu pot afirma ca mi-a placut dintotdeauna istoria. O consideram un obiect oarecare, pe care, neavand incotro, esti dator sa-l inveti, dar in fond, imi dadeam seama ca este extrem de frumos si interesant, chiar exaltant, sa cunosti faptele trecutului. Totusi obiectul acesta nu ma atragea in mod deosebit, probabil si pentru ca profesorii mei nu stiusera sa ne inspire dragoste pentru istorie.
Timp de doi ani, incepand din clasa a cincea, am avut un profesor pe care il consideram „simpatic". Nu cred ca apreciam felul lui de a preda, ci numai notele mari pe care ni le punea si amabilitatea cu care ne trata. Apoi, in clasa a saptea am avut o profesoara. Parca imi amintesc ca explica lectiile asa cum scrie la carte, dar nimeni nu putea pretinde ca invata la ea cu tragere de inima. Eu cel putin, nu-mi amintesc absolut nimic din materia acelui an. Un an mai tarziu, intr-a opta, am avut o profesoara tanara, care ne-a placut tuturor: povestea frumos, dar nimic altceva.
Si iata ca am intrat in clasa a noua, adica a cincea clasa de liceu, la Matei Basarab. Inceput de an scolar. Il tin minte ca si cum ar fi fost ieri. O zi senina de toamna. Ne-am intalnit toti colegii dupa trei luni de vacanta, si desi, ca tot elevul, imi placeau si mie vacantele, ma numaram printre specimenele mai curioase care se simteau mult mai bine la scoala, printre colegi, prieteni si profesori decat acasa! Ce dovada mai buna vreti decat ca eram multumita cand ma imbolnaveam in vacante, ca sa nu pierd zile de scoala! De altfel, asa se intamplase in clasa a saptea, cand avusesem oreion in vacanta de Paste.
In ziua aceea, ne-am adunat in curtea scolii, directorul ne-a adresat cateva cuvinte de bun venit, dupa care am patruns cu totii in clase. Ne simteam destul de stingheriti dupa cele trei luni de vara, in care pierdusem mare parte din obisnuita de a sta linistiti in banci. Diriginta noastra, aceeasi pe care o avusesem timp de patru ani, ne-a spus numele profesorilor repartizati la clasa noastra:
- In general, veti avea cam aceiasi profesori, cu foarte mici modificari. La franceza, latina, matematica, aceiasi... la romana, tot pe mine, la istorie pe tovarasul Grubea, la stiinte naturale pe..."
Fiecare nume vechi mentionat nu ne producea nicio impresie. Unele insa, cum ar fi cel al profesorului nostru de franceza, M., zis Damigeana sau „Damigeon", atat de indragit de toti, ne bucurau. Cand am aflat ca la istorie nu ne va mai preda profesoara cea tanara si draguta din urma cu un an, toti au inceput sa protesteze pe tacute si sa murmure. Bineinteles, diriginta ne-a prezentat noile cadre didactice in culori splendide, dar nu intotdeauna te poti orienta dupa ceea ce ti se spune, cu atat mai mult dupa ceea ce-ti spune un profesor; zic asta acum la maturitate, dupa ani de zile petrecuti in invatamant si cunoscand, din pacate, si mentalitatea elevilor din secolul 21 in general si a prototipului de elev israelian in particular, dar si pe multi din profesorii israelieni de... moda noua! In special, in privinta lui Grubea, ne cam indoiam daca da note bune - si pe noi mai mult notele ne interesau atunci - si o regretam nu numai pe doamna B... din urma cu un an, dar si pe unul din profesorii dinainte, M..., care era cel putin „larg” in privinta notelor. (cel „larg” la note!)
A doua zi, pe cand ma intorceam de la scoala impreuna cu prietena mea Monica si o colega si prietena de-a ei, Anca, ambele in clasa a unsprezecea, eu am adus vorba despre Grubea, intrebandu-le ce parere au despre el, dupa cei doi ani de cand il cunosteau ca profesor.
- Iata cum sta treaba cu el, zise Anca. Daca de la inceput te ia drept elev bun, esti un om facut, dar mai mult de 8 tot nu-ti da, iar cine a apucat sa ia odata un 4, nu mai scapa de note proaste. In ceea ce ma priveste, adauga ea, eu luam enorm de multe notite, ca la el cartea aproape nu exista. In orice caz, pot sa te asigur, ca dupa ce o sa faci anul asta cu el, o sa termini cu istoria medievala invatata, nu gluma!
Cuvintele Ancai mi s-au intiparit bine in minte si nu ma incanta deloc faptul ca el se ia dupa cum se prezinta elevul la prima lectie. Eu, probabil din timiditate, nu eram activa si imi inchipuiam ca neparticipand, adica neridicand mina... nu puteam face decat impresie proasta si atunci, s-a zis cu mine!
Si iata ca vine si prima zi de istorie a anului. In clasa domnea o tacere deplina, ceva cu totul neobisnuit la noi; oricum, voiam sa parem bine crescuti si cat de cat, primul contact sa fie in favoarea noastra. Usa s-a deschis si mult asteptatul Grubea a intrat, s-a indreptat spre catedra, s-a asezat si a facut apelul. Apoi, ne-a spus cateva cuvinte, mai bine zis, ne-a vorbit in linii mari despre insemnatatea istoriei, despre materia pe care aveam s-o studiem cu el, despre modul in care trebuia sa invatam la el si multe altele... N-as putea reda ce anume ne-a mai spus, dar in momentul cand a sunat clopotelul si el a parasit clasa, eram cu totii deja entuziasmati de el, fara a sti exact de ce!
Au trecut o saptamana, doua trei. Lectiile de istorie devenisera o reala incantare. Asterneam pagini intregi de notite si nu mai conteneam. Colegii mei si cu mine ii sorbeam cuvintele de pe buze si ori de cate ori se inchidea usa dupa el, fiecare exclama:
- Mai, fratilor, ce lectie extraordinara!
- Unul e Grubea!
- Adevarata „rara avis”!
Cand am ajuns la lectia despre cruciade, s-a petrecut un eveniment nemaiintalnit pana atunci in clasa noastra. Grubea ne-a vorbit aproape toata ora de cele doua faze ale primei cruciade. Vorbele lui ne vrajisera. Parca eram cu totii invaluiti si transportati pe aripile vremii in acel secol indepartat si zbuciumat al pelerinajelor la Ierusalim. In acele momente, ma aflam intr-adevar cu gandul si cu toata fiinta mea printre participantii la cruciada. Ascultand atat de fermecati, atat de exaltati, nici nu ne-am putut da seama ca sunase deja de 10 minute si ca pauza era pe sfarsite. Noi, care ii dadeam afara pe profesori inainte ca sa se faca macar auzit clinchetul zglobiu al clopotelului, am stat o recreatie intreaga, incremeniti pe locurile noatre, tintuiti pe loc de cuvintele istoricului nostru si niciunul dintre noi nu se indura sa se ridice si sa paraseasca clasa. Deodata, ca prin vis, am auzit fraza clasica, care aparea in romanele foileton, in josul unui episod care te pasiona:
- Iar urmarea, in numarul viitor!
Grubea isi luase deja catalogul si iesea pe usa in clipa in care noi, trezindu-ne la realitate, am remarcat cu totii ca ora se sfarsise demult si ca el disparuse deja. Pe masura ce se scurgea timpul si aveam prilejul de a-l cunoaste din ce in ce mai bine pe profesorul nostru, tineam la el din ce in ce mai mult si indrageam din ce in ce mai mult Istoria. Incepusem s-o consider un obiect minunat... la superlativ, daca ar exista superlativ absolut pentru acest adjectiv. Mi se parea din ce in ce mai fascinant sa patrund in viata zguduita a popoarelor, sa le aflu obiceiurile, sa retin numele vestitilor conducatori de stat sau de osti, sa aflu tainele afacerilor de la diversele curti regale, sa-i urmaresc, cu inima palpitand, pe vitejii care-si aparau tara cu pretul vietii, in fata dusmanilor care o devastau si o jefuiau. Intr-un cuvant, aratam un interes deosebit pentru acea istorie, care cu un an sau doi in urma imi fusese aproape indiferenta.
Ma pasionau mai ales istoria Frantei, a Angliei, a Germaniei si a Spaniei. Admiram epoca lui Carol cel Mare si pe cea a lui Filip cel Frumos, a lui Henric al III-lea si a lui Henric al IV-lea. Imi placeau monarhii Angliei, de exemplu Henric al VIII- lea si regina Elisabeth. Urmarind razboaiele lui Francisc I cu Carol Quintul, aveam impresia ca le traiesc aevea, ca iau si eu parte la ele, cu sabia in mina, calare pe un cal alb ca spuma laptelui! Oh, cat de mult as fi vrut atunci sa fiu baiat! De altfel, si prin anii scolii elementare, obisnuiam sa-mi aleg personaje masculine printre eroii si zeii Greciei si Romei antice si sa ma identific cu ele: ba eram Apollo, ba Achile, ba Ulysse, si niciodata Venus sau Minerva.
Lectiile de istorie le pregateam cu sarguinta si daca se intampla uneori sa nu stiu bine materia, o invatam de la colegii cu care repetam in recreatii. Ne grupam cinci sau sase prieteni si punandu-ne intrebari unii altora, aveam de obicei deosebita satisfactie de a constata ca niciun subiect nu ne era strain. Pe mine Grubea m-a ascultat odata la lectia despre descoperirile geografice, si cum subiectul era foarte interesant, am stiut totul si am primit un 10 binemeritat!
In trimestrul al doilea, imi amintesc ca ne-a dat la teza o tema, nu atat de dificila, cat de complexa. Era vorba despre dezvoltarea monarhiei franceze intre secolele al XIII-lea si al XV-lea. In afara evenimentelor petrecute in Franta in timpul razboiului de 100 de ani, trebuia sa caracterizam si perioada premergatoare acestuia. Era enorm de mult si daca nu te conduceai dupa un plan bun, era o misiune aproape imposibila: nu izbuteai sa termini, desigur scotand in evidenta tot ceea ce era necesar. Mai ales ca Grubea ne prevenise:
- Va rog sa nu va intindeti pe zeci de pagini si sa nu-mi insirati o mie de detalii. Faceti ce stiti si cum stiti, dar nu-mi lasati lucrarea scrisa de jumatate.
 Pentru a trece in revista totul si in special pentru a dezvolta aceasta tema asa cum se cuvine, ne-ar fi trebuit cel putin o ora si jumatate, daca nu chiar doua, ori noi dispuneam de una singura, cu greu. Am cautat deci sa mentionez faptele cele mai semnificative din cursul acelei perioade si am reusit intraun tarziu sa termin teza. Eram destul de nemultumita, caci omisesem amanunte interesante si nu ma asteptam la o nota prea satisfacatoare. Cateva zile mai tarziu, spre marea mea surprindere, aflu intr-o ora de dirigentie, ceva cu totul si cu totul uimitor:
- Doina, mi-a spus tovarasul Grubea ca ai facut o teza exceptionala si ca dovedesti un adevarat cap de intelectual.
Eu am ramas inmarmurita in fata dirigintei si nu-mi venea sa–mi cred urechilor, fiind ferm convinsa ca lucrarea mea era departe de a fi foarte buna, darmite stralucita. Si totusi, la ora de istorie, aceleasi au fost si cuvintele profesorului, asa ca nu pot reda in vorbe cat de fericita am fost! Pe trimestrul al treilea ne-a dat la teza un subiect la fel de frumos, pe care si noi in sinea noastra ni-l dorisem: era vorba de influenta umanismului asupra reformei religioase din Germania. Aceste lectii ni le predase intr-un mod atat de antrenant, de viu, incat nici nu-i de mirare ca ne insuflase o adevarata dragoste de pictura, sculptura sau literatura. Grubea a fost unicul profesor care a stiut, poate si datorita experientei sale indelungate, cum sa procedeze pentru a face sa se nasca in noi interesul pentru istorie. A pus atata pasiune, atata suflet in predarea obiectului sau, incat ne-am simtit, vrand-nevrand, atrasi spre el, ca de un magnet cu forte supranaturale. La toate acestea s-a adaugat, fireste, „Last, but not least", (adica cel din urma aspect, dar nu cel mai putin important), vasta lui eruditie!
Dar ultima zi a anului scolar a fost poate cea mai impresionanta din acel an. De ce? Totul a pornit de la un amanunt fara deosebita insemnatate. Noi, elevii, aveam obiceiul de a-i felicita pe profesori cu ocazia incheierii anului si de a le darui flori. Insotite de cateva cuvinte de multumire. Pentru eforturile pe care le depusesera ca sa ne impartaseasca din cunostintele lor.
Grubea, insa, ne-a avertizat cu putin inainte, ca el nu este amator de „sentimentalisme"; ca, in consecinta, lui sa nu-i tinem nicio cuvantare! De aceea, Mariana, conducatoarea clasei noastre si una din elevele cele mai bune, a pus pe catedra la ora de istorie o felicitare intr-un plic si un splendid buchet de trandafiri, si, respectand rugamintea profesorului, n-a mai vorbit in numele clasei.
Cand a observat plicul, l-a deschis si a citit continutul. Unii spuneau ca i-ar fi vazut lacrimi in ochi, dar eu ma indoiesc. Poate... totusi... In orice caz, pe urma ne-a spus:
- Pentru mine, aceasta felicitare va fi cartea voastra de vizita! O voi pastra si o voi purta mereu cu mine in amintirea unor elevi care au indragit istoria. Si felicitarea nu o consider un omagiu adus mie, ci acestui obiect pe care-l predau si care mi-este drag. Iar multumirile pe care mi le aduceti, nu stiu daca le merit intr-adevar. Eu am incercat a va face sa intelegeti tot ceea ce va va folosi, cred, in viata, insa poate ca n-am facut tot posibilul. As fi multumit sa stiu ca am reusit macar in parte sa-mi indeplinesc misiunea de profesor. Oricum, florile voastre nu-mi sunt destinate mie. Nu mi se cuvin si pana acasa, si-asa s-ar ofili, si ar fi pacat! Voi darui, deci, cate o floare din acest buchet fiecarui elev care a obtinut media generala 10 la istorie si-l voi felicita pentru acest stralucit rezultat, oglinda a stradaniilor lui din cursul acestui an.
A inceput apoi sa strige unul cate unul pe cei cu media 10. Fiecaruia ii strangea calduros mina si fiecare se inapoia la locul sau cu zambetul pe buze si poate si in suflet, si cu un trandafir in mana. Cand a ajuns la numele meu, am vazut ca-l alege pe cel mai mare. Inima a inceput sa-mi bata tot mai puternic si atunci am auzit:
- Tie, Doino, ti-l dau pe cel mai mare, pentruca il meriti intr-adevar, si in plus, pentru... „suflat”!
Toti au inceput sa rada si sa chicoteasca, fiindca stiau ca eu ajutam, „suflandu”-le, tuturor celor care n-aveau habar de lectie atunci cand erau ascultati la tabla. Dar si Grubea stia asta si ma certa cateodata.
Au fost zece elevi cu media 10 (numar semnificativ oare?) si dupa ce ultimul si-a primit floarea, a ramas in buchet un singur trandafir. Pe acela l-a luat el si, urandu-ne vacanta placuta, a plecat din clasa cu catalogul subsuoara si cu o singura floare, infasurata in foita.
Anul a luat sfarsit si chipul profesorului meu de istorie a ramas intiparit, cu litere de foc, pe vecie, in inimile noastre. (in a mea, precis!) Si la ultima ora de curs ne-a dovedit ca merita a fi iubit si pretuit! Iar spusele Ancai, colega prietenei mele Monica, din primele zile ale anului scolar, s-au adeverit! Si asa cum ma asigurase ea, s-a si intamplat: am terminat clasa a noua cu istoria Evului Mediu „invatata, nu gluma"!
------------------------------------------------------
* In amintirea profesorului Ionel Grubea (Liceul Matei Basarab, Bucuresti) Transcris la 28-29 septembrie 2014.
Adina ROSENKRANZ-HERSCOVICI
Holon, Israel
octombrie 2014

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page