Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Împotmolirea reformelor


de Andrei Marga
 
In 1996, candidatii la alegeri erau evaluati dupa capacitatea de a face reforma, iar in urma cu zece ani, reforma mai era pe agenda guvernului.Tranzitia de la socialismul oriental la societatea deschisa a inclus de la inceput reforme pentru intrarea in Uniunea Europeana si in NATO, incit deviza era la ordinea zilei. Educatia si formarea profesionala au fost, gratie reformarii, in 2000, primul capitol inchis in negocierile de la Bruxelles, iar guvernele Isarescu si Nastase au izbutit, succesiv, negocierea celorlalte capitole, pana in 2004.
Intre timp, reformele din tara noastra s-au impotmolit. Referinta la ele este acum doar nominala. Explicatia opririi reformelor in Romania ultimei decade rezida in cel putin patru cauze.
Prima este lipsa competentei in a concepe reforme. Dupa 2004, s-a reluat obiceiul lui Ceausescu de a numi nepriceputi in posturi de decizie, de aceasta data sub pretextul „sangelui proaspat", cum s-a spus cu emfaza. Astazi, in fata crizei grave in care a fost adusa tara, se poate spune ca „intinerirea" fortata (caci cei ulterior nascuti vin oricum pe scena!) nu a dat rezultate, ea nefiind - cum multi si-au dat seama de la inceput - decat o ideologie a inlaturarii rivalilor. Cata vreme noii decidenti sunt recrutati nu dintre varfurile profesionale, cu merite civice, ale noilor generatii, ci mai ales din randul celor cu pregatire precara, obsinuta in conditii indoielnice, favorizati insa de cardasiile politice, nici nu putea fi altfel. Deocamdata, venirea pe scena a unor noi generatii nu a adus cu sine solutii mai bune. Se confirma inca o data ca valoarea persoanelor nu este o chestiune de varsta, ci tine de pregatire, cultura si devotiune civica, luate la un loc.

A doua cauza o constituie erorile de concepere a reformelor. Acum se intelege usor -ceea ce destui au spus la timpul potrivit - ca, de pilda, privatizarea unitatilor economice trebuie insotita de obligatii de investitie, precum in alte tari. Or, in locul investitiilor, avem, in prea multe locuri, o desertificare economica. Pana si in negocierile de aderare reprezentarea tarii a fost lacunara (de exemplu, omiterea unui milion de hectare la subventionare sau cote de productie prea reduse). In definitiv, nu se poate cere populatiei sa aplaude reforme daca masurile sunt prost gandite si duc la somaj si saracie. Peste toate, priceperea de a elabora proiecte, de a aborda sistematic economia sau orice alt sector si de a anticipa consecinte este slaba printre decidenti.

A treia cauza a opririi reformelor o reprezinta revenirea in forta a vechilor naravuri. Cand iti dai seama ca achizitiile publice se fac la preturi umflate, cand vezi ca promovarea in roluri publice a rudelor ia amploare fara precedent, cand diversiunile se tin lant pentru a nu se discuta vreo problema pana la capat, te simti dezarmat. Coruptia, nepotismul si „oportunismul bizantin" (cum spunea Virgil I. Barbat, in Dinamism cultural, 1926, iar Hugh Seton-Watson, cu Eastern Europe between the wars, 1945, tragea semnalul de alarma!) macina din nou trupul unei tari in care se invoca, aproape ritual, potentialul ei aparte.

A patra cauza a impotmolirii reformelor in Romania a fost absenta presiunii externe. Nu se justifica, dupa opinia mea, generalizarea conform careia Romania ar face reforme doar sub presiune din afara si nici aceea ca mereu altora li s-ar datora situatia din tara. Este insa un fapt ca, atata vreme cat in fata a fost stacheta Uniunii Europene, a existat o preocupare pentru reforme si ca, dupa aderare, acestea s-au oprit. Au mai avut loc schimbari, dar reformele propriu-zise au incetat. Uniunea Europeana, intrata in criza financiara inceputa in 2008 si preocupata mai mult de extindere decat de integrare, nu a mai examinat riguros situatia din tarile Europei Centrale si Rasaritene, iar cand, totusi, si-a spus parerea, s-a luat dupa rapoarte interne prea putin eliberate de patimi. Pe de alta parte, Romania s-a trezit brusc si insuficient consolidata in competitia din uniune, iar decidentii ei nu inteleg nici acum ca problema nu este sa bifezi participari la reuniuni, ci sa promovezi solutii elaborate si dezvoltari proprii intr-o interactiune cu forte exersate.

Dupa promitatoarele initiative reformatoare de la sfarsitul anilor nouazeci, Romania a redevenit „tara de la urma", slab productiva, prinsa in marasmul conflictelor meschine si cu dorinta de emigrare a populatiei in crestere. Ea nu are insa alta cale pentru a-si reveni decit reforma.
La propriu, reforma inseamna schimbarea unui sistem prin masuri convenite. Nu este reforma o schimbare punctuala, de genul privatizarii unei unitati sau a reducerii personalului sau a desfiintarii unei camere a Parlamentului. Concretismul - adica substituirea imperativului de schimbare a sistemului cu masuri izolate, de efect momentan - nu este politica a reformei. Pe lume se fac multe schimbari, dar reformele sunt rare si numai atunci cand ating sistemul insusi.
Mai are nevoie Romania de reforme? Se poate replica, oricarui raspuns negativ, ca de la proprietate privata, la economie competitiva este inca o distanta de parcurs, ca si de la pluralism, la democratie, de la individualismul libertatii, la comunitatea rationala de viata si de la statul de drept, la triumful dreptatii in litigii. Avem in jur saracie in crestere, impreuna cu imbogatiri uimitoare. Dreptatea se atinge rareori, chiar daca justitia este televizata. Avem institutii deturnate de la sensul lor, desi traim in pluralism. Cultura civica este sumara, cu toate ca suntem o societate deschisa. Din aceste ratiuni, ca si din numeroase altele, reformele raman indispensabile, daca in Romania se vrea nu doar sa se supravietuiasca, ci si sa se traiasca avantajele epocii.

La noi, se abuzeaza astazi de termeni. Bunaoara, s-a facut tapaj de asa-zisa „reforma a statului" - gandita simplist ca reducere a efectivului de parlamentari, suprimare a unei camere a Parlamentului, concediere de personal si taiere de venituri. Nimeni nu a precizat vreodata concludent in ce consta aceasta reforma. Sau, o alta ilustrare a abuzurilor semantice, schimbarea sistemului de finantare a sanatatii, ba chiar introducerea cardului respectiv, sunt date drept „reforma a sanatatii", in vreme ce tratarea unui bolnav care nu are bani a devenit o odisee. Un alt exemplu, supravegherea electronica la examene, mai nou si a activitatilor in clasa ale elevilor, sau adoptarea fara dezbatere a unei legi eronate se dau drept „reforma a educatiei", in timp ce dezorientarea ce a rezultat are putine analogii in trecut. Iar lista abuzului de termeni se poate prelungi.

Dincoace de toate, insa, si in Romania trebuie sa se asume diferentele dintre reforme. Una este, de pilda, „reforma de recuperare" - adica revenirea la economia de piata si pluralismul politic, cu corelatele lor nenumarate, ce s-a facut indata dupa 1989, alta este „reforma de sincronizare", cu noile nivele atinse de lumea moderna, si cu totul alta este „reforma de infruntare a globalizarii". La ordinea zilei sunt acum aceste doua reforme din urma, incat agenda masurilor ce trebuiesc concepute este incarcata si devine si mai incarcata, cu fiecare intarziere.

In aceste coordonate, o reforma a statului, de pilda, are sens. La Bucuresti ea a fost confundata obsesiv si gresit, ani la rand, cu denuntarea „statului social". Se poate gandi, desigur, o restructurare a „statului social" (de exemplu, alte mecanisme de prelevare a impozitelor si de redistributie), dar nu da rezultate nicaieri in Europa abandonarea „statului social". Cum spunea convingator arhiepiscopul de München - Freissing (vezi Reinhard Cardinal Marx, Das Kapital. Ein Plädoyer für den Menschen, Knaur, München, 2010), renuntarea la „statul social" ar antrena revenirea conflictelor sociale ale secolelor trecute, cu intreg cortegiul lor de neajunsuri si riscuri, de care, intre timp, continentul nostru s-a emancipat in mod salutar.

La drept vorbind, reforma statului roman de astazi ar putea fi fructuoasa pe directia incomparabil mai fecunda a descentralizarii si largirii spatiilor de initiativa cetateneasca, curmarii ineficientei birocratii, recrutarii de oameni de valoare ca decidenti, tripartitiei efective a puterilor, controlului asupra reprezentantilor si realizarii unei democratii care nu are de a face nici cu democratia autoritara a ultimei decade si nici cu populismul ce a precedat-o de aproape. De prisos sa mai spun cat de urgente sunt reformularea legilor organice si legiferarile in noi domenii (de exemplu, cel al raspunderii alesilor sau cel al proprietatii intelectuale). Nu este stat modern fara democratie, care este mai mult decat organizarea periodica de alegeri libere. Nu este modernitate fara ocuparea prin competitie deschisa a functiilor in serviciile interne si externe ale tarii.

Nu se va putea crea, ca sa ilustram din nou, o economie competitiva daca nu intervine o reforma a vietii economice ca sistem. O asemenea reforma include reindustrializarea, refacerea sistemului autohton de banci, creditarea stimulativa, legarea cu cercetarea stiintifica, crearea retelelor de export, consolidarea pietei interne, marirea consumului, radicala ameliorare a transporturilor. Austeritatea si restrictiile bugetare nu sunt reforma si, singure luate, nu vor pune economia in miscarea mult asteptata.

Justitia nu va fi parcurs reforma in Romania cat timp aceasta este gandita doar pentru a lovi o parte a societatii de catre alta. In fapt, libertatile si drepturile se cuvin reunite explicit in legislatie cu demnitatea umana, numirea magistratilor trebuie scoasa de sub autoritatea oricarei persoane, legile trebuiesc redate spre formulare juri?tilor, pregatirea magistratilor are nevoie de punerea in acord cu ceea ce fac tarile de referinta in materie, procedurile se cer actualizate. Nu este justitie independenta prin aceea ca se interzic opinii despre activitatea instantelor. Justitia este indiscutabil independenta atunci cind solutiile spetelor se adopta fara alta presiune decat cea a dreptatii.

Educatia nu este in reforma daca singurele masuri sunt cele pe care le poate lua politia sau care au nevoie de interventia procuraturii. Daca nu se cladeste pe interesul de cunoastere al elevilor si studentilor, daca se iau ca baza teorii depasite in evolutia antropologiei, daca nu exista capacitatea de a concepe sistemul ca sistem, daca desemnarile in functii scolare sau universitare cultiva suputenia, daca criteriile de evaluare sunt alese dupa saracia de idei a decidentilor, atunci nu rezulta nici o reforma, ci cel mult o nesfarsita agitatie stearpa.

In 1996, electoratul Romaniei venea la urne pentru a alege in functie de urgenta reformelor si de priceperea de a le promova. Astazi, urgenta este din nou mare, doar ca intre timp priceperea a scazut. O reforma a insesi recrutarii decidentilor a devenit conditia reformelor din societate. Aceasta reforma nu se atinge cu mai putina democratie, cum se iluzioneaza unii, ci numai cu mai multa. Este vorba insa de o democratie care restabileste deliberarea publica si denunta confuzia organizata a valorilor, in care s-a prabusit societatea romaneasca, recunoscand pregatirea, cultura si meritele civice dincolo de granitele cardasiilor ce au ajuns sa o controleze.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page