Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

În cautarea patriei spirituale

             „Scriind despre vizitele facute in tara, de fiecare data ma incearca dorinta de a surprinde trairi intense, imbratisarea dorului, leganarea apelor, surasul soarelui peste casa copilariei mele, borangicul stelelor din noptile senine si misterele noptilor cu luna asa cum ma infiorau in copilarie, corul ciripitor al randunelelor, zborul planat al berzelor care au cuiburi cu pui pe stalpii inalti din drum, miresmele salcamilor si ale teilor in floare, cantecul cucului din nucul nu departe de casa noastra, chiotul nuntilor si al cantecelor care amintesc de voinicia haiducilor, darzenia in munca a taranilor nostri, pastrata din mosi-stramosi si cate alte frumuseti care imi brodeaza dreapta credinta si dragoste pentru pamantul natal”, scrie marturisindu-se Elena Buica in Frumoasele vacante. In aceste randuri, care au melancolia Amintirilor din copilarie, regasim o profunda motivatie a scrisului ca terapie, ca modalitate de regasire a sinelui, a propriei identitati spirituale si afective.

Pentru un scriitor, indiferent de locul unde traieste, fie locuri de o mirifica frumusete, recunoscute ca atare – Canada sau Tenerife, Hawaii, Spania sau Italia etc., patria lui este si ramane limba romana, limba in care viseaza, imagineaza, limba in care sufletul lui se exprima, limba in care-si doreste sa fie recunoscut si integrat. Iar calatoria simbolica pe care o intreprinde este o odisee, o calatorie simbolica in cautarea patriei spirituale.

Familia spirituala a celor care construiesc cu/in cuvintele limbii romane este, astfel, universala, o familie ce se dezvolta dincolo de crize economice sau politice si in ciuda tuturor acestora.

Cu o bogata experienta de viata, preocupata de trecere si de marea trecere, de problemele grave ale vietii si ale existentei, Elena Buica se straduieste sa afle, prin scrisul sau, semnele prin care poate opri clipa, implorand-o goethean sa se eternizeze prin frumusete. I se pare ca acest semn este scrisul, de aceea nu conteneste sa prinda in imagini momente esentiale prin care particularul se converteste in general, fapt marturisit ca atare: „...Si cuprinsa de farmecul unei existente care pare, cand ca am trait-o, cand ca mi se pare traita, pun repede mana pe creion s-o prind, s-o recreez, s-o torn intr-o forma care sa-i dea viata, sa ramana sub ochii mei ca o certitudine. Amintirea, de care nu putem si nici nu vrem sa scapam, sta ascunsa in cotloanele inimii si ale creierului – nu s-a descoperit pana acum unde se cuibareste – si de acolo isi trimite iluminarea continua”...

Cu realizari menite sa-i umple sufletul – proza scurta (Crampeie de viata, Gand purtat de dor, Prin sita vremii, Oglindiri, Luminisuri, Intoarcerea spre obarsii, Zambind vietii, Frumoasele vacante), cu recunoasteri ale breslei prin premii si includeri in antologii, Elena Buica se poate considera implinita profesional, putandu-si contempla destinul de scriitor roman.

Apetitul de viata, calatoriile pe care le-a intreprins de-a lungul anilor in taramuri care te fac sa visezi – SUA, Grecia, Spania, Italia etc., dragostea pentru scris, pentru lumea literei si a sensului ii mentin tineretea spirituala si confera aura celor puse cu atata sinceritate pe hartie.

Cele doua aparitii editoriale – Liliacul a inflorit la poarte inserarii si Frumoasele vacante – aparute la Editura Anamarol in 2014, ii completeaza opera prin simbolismul resurectiei in splendoarea semnelor vegetale. Metafora aleasa, a liliacului inflorit la poarta inserarii, aminteste de metafora lui Lucian Blaga, vara de noiembrie, prin sugestia acelorasi sensuri, legate de discrepanta dintre varsta interioara si cea biologica, exterioara. Este o metafora care indeamna la reevaluarea etapelor parcurse de om intr-o viata, pentru a intelege empatic poezia varstelor si eterna neintelegere dintre materie si spirit, dintre trup si suflet.

Cu Elena Buica putem privi varsta senectutii din interior pentru a-i intelege si apropria  frumusetea, pentru a realiza adevarul reiterat, conform caruia sufletul scapa de ravagiile timpului, nu imbatraneste. Nu imbatraneste, intr-adevar, si el poate revarsa lumina lui eterna asupra tuturor faptelor noastre pentru a face nu doar suportabila trecerea, ci si frumoasa.

In Liliacul a inflorit la poarta inserarii, Elena Buica mediteaza asupra mortii, tema grava pe care o priveste, insa, cu seninatate mioritica, reflex al educatiei si al contaminarii cu viziunea romaneasca asupra existentei. Moartea nu inspaimanta, e doar o mare trecere, o lunecare spre o alta dimensiune. Sufletul autoarei este plin de lumina credintei si a sperantei si nimic nu-l poate intuneca. Lumina aceasta se revarsa plenar asupra lumii pe care o creeaza.

In ceea ce scrie scriitoarea isi valorifica experientele, de aceea latura memorialistica este predominanta. Este acesta modul doamnei Elena Buica de a trece prin lume, de a o infiora cu propriile sensuri ce se propun ca modalitati de decodare a tainelor care ne inconjoara.

 

ANA DOBRE

14 septembrie 2014

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page