Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Urme de Pasi Scrâsnite pe Zgura Rosie


Pista de alergare se intindea dreapta inaintea mea. Aerul zacea nemiscat si inabusit pe suprafata rosiatica a zgurii de pe pista. Totul se afla in asteptare. Clipele se dilatau grabite in asteptarea semnalului de start in istovitoarea cursa de 2000 de metri ce se intindea inaintea privirii mele. Cerul se desfasura albastru deasupra mea in timp ce nori albi si pufosi se odihneau nemiscati pe suprafata sa. Cand deodata se auzi vocea antrenorului  in tonuri clare si distincte: „Pe locuri ... Fiti gata ... Start!”
Ca un fulger a tasnit colegul din dreapta mea pe langa mine cu pasi uriasi ce ridicau praful in urma sa. Cel din stanga nu se lasa mai prejos si cauta sa nu scada ritmul impus de cei care alergau deja in fruntea grupului. Si undeva, in a doua jumatate a plutonului, ma aflam si eu, cumva inconstient de pasii care urmau un ritm exterior stabilit de cei care se aflau in jurul meu. Manat de dorinta de a nu ramane ultimul, smulgeam si cea mai de pe urma farama de energie de care eram capabil in timp ce respiratia mi se accelera tot mai mult.
Contactul cu duritatea zgurii imi provoca vibratii la fiecare atingere a solului din cauza unor tenisi tociti de prea multa folosire. Dintii imi clantaneau in gura la fiecare impact cu suprafata de alergare fragmentand orice urma de gand ce ar fi dorit sa ma ia in stapanire. Devenisem una cu propria mea respiratie, devenita precipitata in cautarea oxigenului de care duceam tot mai mult lipsa.  Corpul suferea impreuna cu mine in timp ce alergam si tot alergam cu o vointa indarjita de a nu ramane in coada formatiei, care acum se intindea pe mai mult de 200 metri, depasind lungimea unei laturi de stadion.
Erau acum doua grupuri distincte ce se evidentiau de-a lungul intregului spatiu de alergare, unul dispus in frunte, care pe turnanta se turtea brusc catre culoarul cel mai apropiat de spatiul verde, si altul care grosolan se zbatea sa tina pasul. Deodata am zarit unul din cele cateva citate motivationale dispuse in dreapta pistei de alergare: „Ai izbutit? Continua! Nu ai izbutit? Continua! - Fridtjof Nansen”. In care dintre aceste doua categorii ma aflam? Raspunsul parea usor de dat privind la cei doi colegi ce se aflau in urma mea, pe masura ce toti ceilalti ma depasisera in linie dreapta sau pe turnanta.
Chiar acum treceam din nou prin fata antrenorului, care ne striga: „Respirati ritmic! Nu abandonati si mariti ritmul!” Dar eu vedeam cand rosu, cand negru in fata ochilor. Aerul parca nu imi mai ajungea. O sfarseala chinuitoare punea stapanire pe mine, pe masura ce picioarele imi deveneau grele ca de plumb. Era un refuz general al corpului sa imi mai asculte comenzile, ceva ce parea sa spuna: „Gata! M-am saturat! Trage pe dreapta si asta este! Nu poti oricum sa mergi mai departe!”
Dar stiam ca toate aceste ganduri nu aveau un temei real. Cu o anumita ocazie, ni se vorbise despre cele doua praguri pe care trebuia sa le depasim pentru a duce la capat o cursa de rezistenta. Astfel, exista un moment critic al pragului psihologic, cand mintea refuza sa mai dea curs vointei de a merge inainte prin lansarea unei perdele de ganduri defetiste cu o tenta evidenta de abandon. Acest lucru era neadevarat, dar perceptia mi se deforma grotesc lasandu-mi impresia ca sunt la capatul puterilor si ca ma voi dezintegra daca nu ma voi opri imediat.
In astfel de clipe trebuia sa devii surd la aceste sugestii si sa ignori durerea surda amplificata de o perceptie demobilizatoare. Valul de senzatii dezgustatoare pe care il simteam dupa primul tur de stadion se potrivea acestui scenariu, dar depasea cu mult ceea ce imi imaginasem. Totul era perfect de real: starea de slabiciune, lipsa de aer, privirea incetosata, glasul batjocoritor care imi amintea mereu sa ma opresc si greutatea miscarii picioarelor in mentinerea ritmului de inaintare.
„Nu priviti in jos! Priviti mereu inainte! Si respirati amplu, respirati!” se mai auzea din urma in timp ce ma inscriam in virajul arcului de cerc al turnantei din cel de-al doilea tur de stadion. Nu cedam si ma impotriveam neputintei. Imi repetam mereu: „Poti! Poti sa inaintezi! Ba mai mult, vei recupera pozitia pierduta in plutonul de alergare! Nu esti mai slab decat ceilalti!” Si astfel, incet, dar sigur am inceput sa depasesc pe rand pe colegii din fruntea grupului codas al formatiei de alergare.
Iar linia dreapta, iar turnanta si din nou linia dreapta se desfasurau in urma mea. Durerea imi trecuse si incepeam sa simt o senzatie placuta de racoare pe masura ce vantul incepea sa bata deopotriva cu inaintarea mea. Imi venea sa sprintez  cu viteza, dar vocea antrenorului se auzi din nou: „Nu sprintati! Mentineti ritmul, dar mariti-l progresiv! Este alergare de rezistenta, nu de viteza! Sprintati doar la sfarsit!”
Sfatul sau veni la timp, fiindca la inceputul celui de-al treilea tur de stadion deja corpul incepea sa dardaie din toate balamalele. Acum imi aminteam de cel de-al doilea prag, cel fiziologic sau fizic, mult mai greu de depasit. Acesta era cumplit de real, fiindca intregul organism se incorda cu o sfortare suprema sa isi adapteze resursele pentru un efort neasteptat de dificil. Abia acum incepea adevarata lupta, pe masura ce ma indreptam catre jumatatea distantei ce trebuia parcursa conform baremului de antrenament.
Stiam ca si acest prag reprezenta o amagire, fiindca resursele organismului erau mult mai mari decat tabloul sumbru pe care il simteam cu fiecare pas facut inainte. Depasisem deja pe multi colegi si ma apropiam de  grupul celor din frunte. Dar la fiecare respiratie aveam senzatia ca vars flacari asemenea unui balaur. In abdomen sesizam junghiuri ciudate pe la mai toate organele interne. Transpiratia curgea in valuri peste mine incepand din crestetul capului si continuand pe tot corpul sub forma unor rauri dogoritoare ce lipeau tricoul si sortul de mine. Imi venea sa ma pravalesc si sa ma trantesc pe marginea  pistei, in timp ce fara sa imi dau seama intram in ritmul primului pluton de alergare, care intr-un efort indarjit fie se incolona pe turnanta, fie se rasfira pe linia dreapta ce ne conducea catre al patrulea tur de stadion.
„Mariti ritmul! Mariti ritmul!” se auzea cum ne striga antrenorul. Era esential sa ne incadram in baremul de cel mult 8 minute si jumatate pentru toata durata alergarii. Mi se parea imposibil sa recuperez din timpul pierdut, dar inaintam pe masura ce imi repetam: „Nu simt nicio durere! Nu simt nicio durere!” cu fiecare pas pe care il faceam. Inca putin, si eram la mijlocul plutonului din frunte, dar deja un grup mai restrans se detasase si conducea intreaga formatie. Intre timp prinsesem din urma pe alti colegi, care mai mult la pas, incercau sa finalizeze macar aceasta cursa.
Imaginatia imi juca din nou feste. Distingeam evenimente dureroase emotional din copilarie. Revedeam chipuri hade si deformate ce se ranjeau la mine si imi repetau cu voci felurite: „Nu este nimic de capul tau! Nu vei reusi! Esti slab si nu valorezi nimic!”, dar eu repetam mereu cu furie si turbat: „Nu-i adevarat! Veti vedea si va voi dovedi contrariul! Pot mai mult decat par pentru altii! Sunt puternic si nu ma las batut, chiar daca trebuie sa merg pana la capat!”
Calcam apasat cu fiecare pas pe care il faceam, de parca as fi dorit sa intaresc cele spuse. „Voi  dovedi contrariul! Mereu voi dovedi contrariul!” imi repetam spasmodic precum o mantra in care incepeam sa cred tot mai mult. Un fior de electricitate se revarsa in intregul corp zorind mereu ritmul. „Nu ma dau batut! Nu ma dau batut! Pot mai mult decat spun aparentele!” imi ziceam in gand si paseam tot mai repede cu o calcatura salbatica pe zgura rosie a pistei.
Treceam pe langa antrenor la inceputul celui de-al cincilea si ultimul tur, in timp ce el ne striga: „Acum dati tot ce puteti din voi! Sunteti deja in barem, dar cautati sa il depasiti!” Ambitionati astfel, colegii mei parca zburau deasupra covorului zgrunturos. Dar nici eu nu ma lasam mai prejos. Vocile batjocoritoarecontinuau, dar nu le mai dadeam atentie, in timp ce turnanta, linia dreapta si iar turnanta se derulau ca prin vis urma mea. Vedeam sosirea la final de cursa, distingeam colegii ce ramaneau in urma mea pe ultimii 200 de metri. Dadeam tot ce puteam din mine in timp ce sprintam cu toata forta si furia de care eram capabil.
Zaream chipul fetelor care ma respinsera ca prieten al lor desi le iubisem cu respect si sinceritate. Distingeam batjocura adultilor ce pe parcursul copilariei m-au descurajat. Vedeam educatorii, invatatorii si profesorii,  care imi ziceau deseori ca nu se va alege nimic de mine. Observam ranjetele colegilor ce radeau de mine din motive ridicole. Si cu o ura dusa la extrem maturam toate aceste impresii in timp ce lasam in urma mea pe toti ceilalti alergatori. Si cu un efort suprem prin care smulgeam si cea mai de pe urma resursa fizica am reusit pe ultimii metri sa depasesc pe cel care condusese mereu in cursa si sa trec inaintea lui terminand pe primul loc!
Incredibil! Terminasem primul, desi in prima parte a cursei fusesem printre ultimii! Antrenorul era peste masura de uimit: „Ai stofa de luptator, baiete!” imi spuse scurt, dar cuprinzator distingand stralucirea unei priviri de admiratie pe fata sa inflexibila si aspra mai tot timpul. „Da, am stofa de luptator! Da, sunt un luptator ce merge pana la capat!” imi repetam pe masura ce parcurgeam la pas inca o tura de stadion savurand clipele de victorie si respirand aerul proaspat al acelei dimineti de octombrie, ce se derula inaintea mea prin culori albastre, maronii, galbene si verzi deasupra unei pistei de zgura rosie ce scrasnea sub urmele pasilor mei.

Octavian Lupu
Bucuresti, 20 octombrie 2014

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page