Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

ROMÂNIA ÎN VIGOARE

Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Daca un observator impartial s-ar teleporta ca prin minune in Romania anului curent si ar arunca o privire dezinteresata asupra starii natiunii, ar constata cu oarecare surpriza ca tara nu mai corespunde cliseelor stravechi. Nu mai innotam in masa amorfa de trecatori indiferenti si apatici, nu mai avem oameni dispusi sa rabde in tacere, nu mai auzim la stiri vesnicele lamentari pe marginea destinului nostru tragic, de popor situat la marginea dinspre prapastie a Europei. Sa se fi adeverit in fine chemarea din refrenul repetat pana la exasperare, ”Desteapta-te romane”?
Sigur, nici salturi de bucurie nu facem, dar parca ne uitam mai deschis, mai demn in ograda proprie si in cea a vecinilor, pandind sanse si cautand cai de ameliorare, incercand cate ceva prin propriile puteri si nemaiasteptand sa vina solutia de la altii. Din ce in ce mai des, lumea de pe strada zambeste, perechile se tin de mana, familiile isi educa copiii sa se poarte civilizat, se merge in concediu la tratament, la munte sau la mare, se fac iarasi abonamente la ziare si reviste, apar timide incercari de sortare a deseurilor revalorificabile etc.
Stagneaza audienta emisiunilor cu gargaragii, scade ratingul productiilor mass media de duzina si al liderilor de opinie galagiosi, gaunosi, inculti. Nu se mai porneste de la prezumtia ca tot ce vine din afara e bun. Nici derivata ei, ca tot ce e de la noi ar fi lucru slab, nu mai este intru totul valabila. Imitatiile ieftine dupa modele capitaliste umplu galantarele, prafuindu-se. Creste, in schimb, simpatia pentru valorile nationale perene, cum sunt festivalurile folclorice, retetele si remediile naturale, din batrani, agricultura ecologica. Apar personaje literare relaxate, ne amuzam distantat pe seama caraghiosilor nostri (genial personajul ”maimuta carpatina”!), sau ai celor din afara (haioase sunt comentariile personajului ”iepurele mizantrop”).
Pe scene si pe ecrane se impune cererea de spectacole cu substrat optimist, inclusiv al celor cu tenta naiv-educativa. Apar lideri informali, numai buni de modele de urmat, cum sunt sportivii de succes sau actorii pasionali, care insufletesc, apeland la mandria nationala. E drept, uneori ne calca apasat pe pedala rabdarii noastre blajine, generalizandu-ne exagerat calitatile, dar oare nu e mai bine asa decat invers?
Nu ne mai izbim la tot pasul de oameni cu expresii faciale impietrite si, la cealalta extrema, nu mai suntem agresati fonic, cu decibeli multi, de injuraturile suculente, emanate de vreun strident, care tine cu tot dinadinsul sa se faca remarcat. Nu ni se mai reveleaza la tot pasul acea surda ravasire proprie poporului condamnat la vesnica tranzitie. A disparut aproape complet sarmanta sovaiala a natiunii tinere (sa nu uitam ca ne-am coagulat abia la inceputul secolului trecut si am fost indelung striviti in pisalogul comunistilor, ce cu mandrie ne degradau la starea imprecisa de ”societate in curs de dezvoltare”).
Nu doar atat, dar daca ma uit la istoria recenta, alt argument vorbeste pentru impulsul tineresc: democratia noastra implineste douazeci si cinci de ani. Ce varsta! Era varsta democratiei spaniole, atunci cand am facut eu cunostinta cu ea, la un sfert de secol dupa ce se eliberase de sub bocancul militar al dictatorului Franco! Cat de fireasca mi se parea pe atunci atitudinea ibericilor, verticala, total diferita de balbaielile demagogice din Romania anilor nouazeci! Era evident ca mai aveam mult de mers pana sa-i ajungem din urma, mai exact un sfert de secol. Pe care l-am avut. De ce sa nu admit ca si ”tweenie Romania” are dreptul acum la un pic de lejeritate comoda, la fel ca ”tweenie Spania”, care isi asuma nu demult mostenirea asupririi, ne-mai-incovoindu-se insa sub ea?

Ce vreau eu sa subliniez este ca se iese din inertie, se pune putin stavila risipei grandomane. Chiar daca ne miscam, din pacate, destul de brownian, macar suntem vigilenti si ageri. Iar legile incep sa se ia in serios, intrand in vigoare. In facultati, dar si in politica sunt si examene care se iau pe merit; banditi superbogati, care se credeau imuni, sunt condamnati si executa pedepse adevarate. Romania insasi e in plina vigoare, tara castiga, incet dar sigur, un tonus mai sanatos, mai viguros. Oamenii muncesc; o rata a somajului de aproape 70% in randul tinerilor, cum avem in Spania, ar fi de neconceput.
Ma gandesc la vorba poetului Marin Sorescu, cel care a avut revelatia lui ”cu mine se petrece ceva: o viata de om” si o vad cumva extrapolata la nivel macro, in plan national. Pe scurt, parafrazand: ”cu romanii se intampla ceva, o viata de popor”! Mai bine zis, o varsta de popor, una tanara, bineinteles.
Trecuti fiind de pe acum cei sapte ani de acasa, completati cu educatia de pe la scoli, depasita perioada turbulenta a pubertatii, clasam si majoratul, obisnuindu-ne cu ideea ca avem deja un rost in lume, locul ne este dat iar planuri de viitor sunt destule. Democratia romana e in faza in care, daca ar fi om, ar avea deja carnet de conducere (mobilitate fizica garantata) si diploma de absolvire (adica minte suficient de mobilata pentru mobilitatea mentala). Si-ar alege acum un rost, intemeiand o familie, cum s-ar spune.

Acum in Romania se poarta autosiguranta decenta, nu obraznica, asa cum era la moda pe la inceputurile democratiei noastre pubertare. Sa fim depasit oare situatia umilului invatacel, pozitia copilului ignorat, pana isi dibuieste singur, pe pipaite, drumul? Oare am ajuns in fine la varste mai coapte? Si daca da, atunci oare platim asta cu pretul renuntarii la candoarea tineretii noastre naive, de popor vesel? Am fost absolviti de raspunderi serioase pana acum. Ce urmeaza?
In detrimentul spontaneitatii noastre savuroase, de popor lationo-estic voios, isi face din ce in ce mai mult loc suveranitatatea usor blazata a tanarului de douazeci si cinci de ani, care a depasit nisipurile miscatoare ale varstei majoratului, indreptandu-se spre varste mai consolidate, cu pregatire temeinica dovedita prin diplomele de absolvire, eventual cu patalamale oficiale de la forul tutelar din Bruxelles.

Citeam deunazi un articol de atitudine, in care autorul atragea atentia asupra moravurilor superficiale pe care le importam din Occident. Brusc mi-am amintit remarca unei prietene nemtoaice, care aprecia comportamentul politicos al copiilor pe care ea i-a intalnit in Romania. Cu mirare a exclamat: ”Aici copiii inca isi mai respecta parintii si profesorii. Doamne ce reconfortant! Credeam ca nu mai exista asa ceva. Imi aminteste de propria mea copilarie!
Cum adica „inca”? – m-am alarmat eu. Adica e doar o chestiune de timp pana cand se vor transforma si ai nostri in tirani obraznici, ca aiurea prin lume?! Ei bine, ne-am cam saturat sa ni se spuna ca vizitele in tara noastra sunt ca niste calatorii inapoi in timp, intr-o Europa dulceaga, de acum cinzeci de ani, dar poate ca merita sa facem o exceptie in ce priveste educatia. Eu nu subscriu tezei exaltate a „poporului ales”, pe care unii o propaga printre conationalii mai slabi de inger, dar poate totusi mai avem o sansa sa ne salvam asa cum suntem, cat timp exact astfel de ramasite de modestie cuminte trezesc invidia altora. Sfidare capitalismului, de trei ori sfidare! „Ce n-a vazut vestul”, s-avem si noi ceva cu care ne laudam!

Tara nu se mai sufoca sub povara tineretului plictisit, chiulangiu. Sistemul de invatamant s-a reformat in asemenea masura incat avem situatii de-a dreptul absurde, cand facultatile isi disputa aceiasi studenti, pentru ca prea putini liceeni trec bacalaureatul. Energiile nu se mai risipesc necontrolat, in toate directiile, ci par sa se canalizeze spre un tel comun, chiar daca nimeni nu stie inca exact in care anume. Romanul-standard nu mai este asa de tipizat si transparent cum era in trecut. Sa fim incetat oare de a fi individualisti, cum ne zugravea Constantin Radulescu Motru la inceputul secolului trecut in pretentiosul sau studiu, intitulat ”Psihologia Poporului Roman”?
Revin la exercitiul meu de imaginatie din preambul: ce s-ar intampla daca, printr-o minune, Domnul Constantin Radulescu Motru ar calatori in timp, teleportandu-se in Romania de astazi? Ar spune, bulversat: „manifestarile sufletesti obisnuite ale romanului incep sa semene tot mai mult cu cele ale popoarelor culte apusene. Sufletul burghez castiga teren, favorizand initiativa privata si spiritul de risc, impiedicand din ce in ce mai mult subordonarea individului spiritului gregar, de turma. Nerespectarea legilor incepe sa nu mai fie considerata ca un titlu de marire si putere, dar ramane valabila, din pacate, caracteristica romanilor de a se urni greu si de a renunta usor.”

Iar eu as adauga: mentalitatea lui ”lasa sa inceapa ceilalti, ca sa nu raman eu singurul pacalit” se inlocuieste cu ”ia sa ma apuc eu primul, pana nu-mi fura altul ideea”. Dar o farama de indoiala ma chinuie in continuare, caci sunt si eu, totusi, din acelasi aluat: sper ca nu m-am pacalit.

Gabriela CALUTIU SONNENBERG
Benissa, Spania
15 octombrie 2014

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page