Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

FUGIND SAU ACASA, CÂNDVA, LA MIRCEA HORIA SIMIONESCU

Ion IANCU VALE


Preambul

La Targoviste, cu ocazia Zilelor Cetatii, a fost lansat si volumul „Scoala prozatorilor targovisteni. Receptarea critica” (Editura Bibliotheca, Targoviste, 2014), volum ingrijit de reputatul om de litere, prof. Mihai Stan. Cartea este constituita din doua parti, prima reprezentand interventii ale unora dintre cei mai importanti critici literari romani ai momentului: Acad. Mihai Cimpoi, Eugen Negrici, Nicolae Oprea, Liviu Grasoiu, Vasile Bahnaru, Petre Gheorghe Barlea, Gabriela Gheorghisor, Ana Dobre, Florentin Popescu, Aurel Maria Baros. Cea de a doua parte sunt inserate evocari ale unor scriitori targovisteni care l-au cunoscut mai de in aproape pe nemuritorul scriitorul Mircea Horia Simionescu, printre acestia aflandu-ma si eu, dupa cum puteti vedea in fragmentul alaturat. (Ion Iancu Vale)

Multi oameni, scriitori sau nu, se pot lauda, desigur, cu prietenia marelui scriitor Mircea Horia Simionescu, dar cred ca eu sunt unicul care s-a bucurat de o deferenta si de un interes special din partea acestuia. Acest lucru s-a datorat, probabil, si faptului ca eram consateni si mai ales vara, cand statea mai mult la Pietrosita, ne intalneam deseori, pentru a sta la „taclale”, sau pentru a-i citi din poeziile mele, dar si din cauza ca (asa cum de altfel a si afirmat intr-o prefata la prima mea carte „Lupii la mare”) eram „un anarhist intr-o societate anchilozata” demn de abordat si de studiat, cu toate riscurile, existente la acel moment, si pe care scriitorul si le-a asumat cu totala nonsalanta.

As putea povesti multe despre inefabila mea prietenie cu acest aristocrat al scrisului romanesc. Deocamdata, insa, ma voi rezuma doar la o intamplare reprezentativa, petrecuta inainte de ’90, inedita si plina de conotatii speciale si la redarea a catorva scrisori, relevante in acest sens, din corespondenta pe care o purtam, cu osardie, cu MHS, de pe acolo de pe unde viata si vremurile ma tot alergau. De asemenea am inserat si un interviu facut, cu MHS, pentru un ziar la care am lucrat in perioada anilor doua mii.

*

Era miez de vara si ma intorceam, iarasi, acasa, din peregrinarile mele, fara rost (asa ziceau unii), pe care le faceam de-a lungul si de-a latul tarii. Nu cu mult timp inainte de oprirea trenului in statia Pietrosita (capat de line ferata), cu toate ca noaptea o petrecusem in Gara de Nord, in loc sa ma duc intai si intai acasa sa o vad pe mama, sa ma odihnesc, cum ar fi fost normal, m-a trasnit din senin ideea, sa dau o fuga pana la domnul Mircea si sa il salut de sosire.

Acesta a fost unul din acele momente miracol, din existenta mea, cand (ca dictate, parca, de altcineva), recurgeam la anumite gesturi si actiuni care, initial, pareau ilogice, dar care in cele din urma, se dovedeau a fi fost practic, cele mai fericit si benefic alese.
Asa ca in loc sa ies din incinta garii, in sosea, si sa ma abat in stanga spre Dealul Frumos, pentru a ajunge „In varf la Cocos”, unde se afla casa scriitorului, eu am traversat drumeagul din spatele garii, si prin gradini, si livezi, trecand peste parleazuri si escaladand garduri, am urcat pana la vila maestrului, pe care am regasit-o mereu neterminata si mereu in lucru. Nu stiam daca acesta este acasa, daca este ocupat, daca are chef de vizite. Nu stiam nimic, pentru ca nu il anuntasem in prealabil in nici un fel despre aceasta sosire, a mea, pe meleagurile natale.

Am urcat poteca, ce ducea, in spate, la intrarea in vila si l-am strigat. Am auzit apoi zavorul usii, care s-a deschis si in cadrul ei, masiv si blond, s-a infiintat maestrul. M-a privit un moment nesigur, parca surprins. Apoi fata i s-a luminat, si si-a deschis larg bratele... „Ce mai faci domnule? Pe unde tot umbli?, mi-a zis. Hai in casa si scuza deranjul”. Am intrat in camaruta modesta unde lucra (scria), timp in care asculta muzica, clasica.

Era singur. Sotia, doamna Dorina, „cerber” si inger pazitor, nu era acasa, era plecata la Bucuresti (ce noroc, caci era cam suparata pe mine...). M-a invitat sa ma asez intr-un fotoliu, mi-a dat ceva sa mananc, mi-a facut o cafea si mi-a pus, in fata, un pachet de tigari. Pe atunci, inca, mai fuma si el in nestire.

Dupa toate acestea, primul lucru pe care mi l-a relatat a fost acela ca un bun prieten de familie, Iuliu Marculescu (cel pe care, eu, mai tarziu aveam sa-l sprijin la intocmirea si tiparirea unor foarte emotionante „Jurnale” despre locurile si oamenii din zona noastra), care locuia in centrul comunei, i-a povestit la telefon ca de doua zile ma cautau prin comuna doi militieni, impreuna cu un civil.

Apoi am vorbit, am vorbit… pana cand am adormit. M-am trezit dupa-amiaza, buimac si speriat nerealizand unde ma aflu. Domnul Mircea m-a linistit spunandu-mi ca dormeam ca un copil si nu s-a indurat sa ma trezeasca. M-a sfatuit apoi sa fiu atent ca, ducandu-ma sa o vad pe mama, sa nu dau „nas in nas” cu cei care ma cautau. I-am spus ca nu o sa ma duc acasa ci ca o sa plec din nou in tara. „Iara fugi?” mi-a zis.

Nu m-a intrebat unde am de gand sa plec, nu mi-a mai dat nici alte sfaturi, m-a rugat doar sa nu povestesc la nimeni despre aceasta intalnire a noastra si sa-i scriu cat mai curand posibil.

L-am asigurat ca asa voi face si ca ii voi scrie de pe oriunde ma voi gasi. Mi-a dat apoi un pachet de „Snagov” („din rezervele strategice”) si ultimii opt lei pe care ii mai avea in casa. Mi-a pus pe umar geanta mea de „artist” m-a condus pana la poarta, m-a imbratisat si am plecat. Se uita lung, lung si trist, dupa mine...

Am reluat drumul pe care il parcursesem la venire, pana in spatele garii, avand grija sa nu fiu vazut si din traversa in traversa am ajuns in statia Tepes Voda, de unde m-am urcat in ultimul tren spre Bucuresti si de acolo mai departe...

*

Eu fugeam din nou si mama ma astepta „cu fratii si casa la un loc”. „Aia” insa nu m-au prins. Le scapasem si de data asta, gratie lui Mircea Horia Simionescu, cu care am ramas in continuare intr-o reciproca si calda corespondenta postala, fiecare scrisoare pe care mi-o trimitea fiind un dar celest, care imi usura viata de poet peregrin si haituit. Iata in continuare cateva din scrisorile noastre, ale maestrului si ale mele, la cele pe care eu i le scriam facandu-le mai intai ciorne (din cauza scrisului meu dezordonat, ce nu mi l-am putut corecta nici pana in prezent), si pe care Ella Davidescu, fosta mea sotie (Dumnezeu s-o odihneasca!) mi le-a descifrat si le-a dactilografiat putand, acum, sa le redau aici:

Iubite prietene,
Scrisoarea ta mi-a parvenit cu destula intarziere – a trebuit sa mi-o aduca cineva de la Pietrosita la Bucuresti, unde plecasem cu doua zile mai inainte. Cum era de imaginat, am incheiat cartea – romanul – „Redingota” – cu mare intarziere. A fost un chin teribil, ma ingrozesc numai cand imi amintesc.

De altfel nici la aceasta ora nu s-a incheiat, pentru ca dupa ce mi-a fost receptat la editura, s-a dus la Consiliul Culturii, la o lectura... suplimentara. Stau blocat in Bucuresti, pe caldura mare, in asteptarea verdictului.

Treburi urgente pe care le aveam de implinit, le aman mereu din cauza ca n-am dispozitie, sub apasarea asteptarii, ca sa le scriu. Nici sanatatea nu mi-e buna, au fost niste muste meteorologice care mi-au dat bataie de inima oribila. Dar oi trece si peste astea...

Ce faci? Mi-a parut rau ca n-ai gasit (poate intre timp ai gasit) niste prieteni de suflet cu care sa te simti bine. Ai mai scris? Te-ai adaptat mediului transilvan? Am speranta ca atmosfera de acolo e propice muzelor, ca ai ochiul limpede sa prinzi frumusetea locurilor despre care mi-ai scris.

Mi-e dor de Pietrosita. As sta la taclale, pentru ca vezi, activitatea scrierii cartii m-a suspendat cu totul de la toate bucuriile – cate mai pot fi – ale vietii. Cred ca dupa 15 iunie ma voi duce la noi, sa mai leg doua caramizi si trei scanduri la casa. E jale cu lipsa de forta si, fireste, de gologani.

Te evoc adesea cu prietenii, ce pot face altceva in starea de perpetua alarma in care ma aflu?

Am proiecte inca – semn ca n-am imbatranit! – dar energia e pe masura varstei si, iata, chiar si scrisul imi este zapacit, grabit si nervos, de-mi este rusine de mine.

Daca voi avea un ragaz mai generos, iti voi mai scrie. Poti face acelasi lucru, cand ai timp. Pana la revederea noastra, te imbratisez frateste,

Mircea Horia Sambata, 2 iunie 1984.

Stimate si bunule prieten
M. H. Simionescu

Astazi este duminica si, fiind zi nelucratoare, ma gasesc pe „camera”, cum se spune pe aici.

Va scriu de undeva dintr-o padure, dintr-o cabana a I.F.T. – ului, aflata la vreo treizeci de km de Orsova, cu care se face foarte greu legatura, mijloacele de transport fiind doar camioanele ce cara lemne in depozitul forestier al orasului.

Si aici a venit toamna si padurea de foioase a inceput sa-si etaleze fantasticul cromaj autumnal. In timpul saptamanii, insa, nu am cum sa bag in seama frumusetile naturii pentru ca lucram zi-lumina si intr-un ritm dracesc. Noroc ca sunt cladit bine si tonele de lemne pe care le tai cu toporul, le misc si le ridic in masina, nu ma pun asa usor pe branci. Cel mai mult ma supara mainile, pe care mi le julesc intruna, si picioarele ce-mi transpira crunt in cizmele de cauciuc.

Am inceput cateva poezii, dar nu le pot termina inca, una se va chema chiar „Padurea toamna”. Aici oamenii sunt ca la padure, simpli, „din topor” si nu prea dusi la biserica. Lucrez cu fel de fel de insi din toata tara, romani, dar si maghiari si slovaci (care sunt foarte buni muncitori forestieri).

Am coborat de doua ori in oras, pana acum, unde mi-am facut un prieten maghiar, la Depozitul final, la care de altfel va rog sa imi trimiteti raspunsul la scrisoarea aceasta.
Orasul Orsova este un oras nou construit si fara prea mult farmec, excluzand bineinteles Dunarea ce-l scalda pe toata lungimea lui.

Ca toate orasele noi, este uniform, fara vestigii si traditii, Orsova Veche aflandu-se sub undele lacului de acumulare al hidrocentralei Portile de Fier. Peste cinzeci la suta din populatia lui este formata din tigani...

Un mare neajuns, cel putin pentru mine, il constituie faptul ca aici este zona de frontiera, si inca una foarte cautata de cei care vor sa treaca dincolo, iar eu cu fizionomia mea nu prea ortodoxa, sunt foarte des oprit si chestionat ba de graniceri, ba de militieni, lucru ce ma racaie al dracului, caci mi-e teama sa nu se intereseze mai amanuntit de soarta mea...

Intr-una din zilele mele libere am ajuns la Craiova si de acolo la Bulzesti, satul natal al lui Marin Sorescu (care mi-a dat premiul revistei „Ramuri”), de unde este si un coleg de-al meu de munca si care m-a dus acolo. Intamplarea a facut, insa, sa nu il pot aborda, el fiind la necaz, deoarece i-a murit mama, zile acestea trebuind sa ii faca pomana de trei saptamani.

Ma gandesc cu mare nostalgie la momentul cand m-am despartit de dumneavoastra, la afectiunea ce am simtit ca o aveti pentru mine si ma mir si sunt al naibii de mandru ca am putut ajunge la sufletul dumneavoastra (un dumnezeu al scrisului romanesc, ce sunteti).

E destul de greu aici, dar ce sa fac, asa mi-e scris. Momentan trebuie sa muncesc cu tapina pentru a face niste bani si a ma misca spre un oras unde sa pot trai linistit si sa pot scrie.

Va anunt ca am terminat o proza scurta, pe care poate reusesc sa o bat la masina si sa vi-o trimit pentru a va crea o imagine despre ea.

Cum va mai simtiti fizic? Ce mai este nou in ce faceti si pe unde mergeti? Pe la Pietrosita cum mai este vremea? Pe aici este inca destul de buna si sper sa mai tina tot asa, caci munca in aer liber e foarte mult conditionata de starea timpului.

Voi incheia cu parerea de rau ca ma despart de dumneavoastra, dar cu bucuria de a va regasi la fel de cald si de apropiat in scrisoarea ce mi-o veti trimite si care, fiti sigur, imi va aduce un plus de putere si de seninatate pentru a ma putea descurca in continuare.
Cu drag, acelasi Iancu Vale, care va iubeste si va apreciaza.

P.S. Ati trimis grupajul meu la „Ramuri”?

Valea Ieselnitei (Orsova) 20 octombrie 1986

Draga prietene,

In primul rand un cald „La multi ani!” pentru ziua numelui, cand m-am gandit cu bune sentimente la prieteni mei Nicolae, tu printre primii.

Sosind la Pietrosita chiar in apusul zilei, am aflat, acasa, ca ma cautasei in acea zi. Mi-a parut rau ca nu m-ai gasit... Eu ma aflam la ora aceea in trenul spre Bucuresti, sau, mai probabil, in gara Titu, in frig, fara bani de plata a suplimentului (legatura de 19, de la Pietrosita, plecase ca o vaca inainte ca eu si vreo patruzeci de calatori sa o putem ajunge). Am facut cuie serioase, mi-am blestemat zilele, mai ales ca eram si bolnav. Ma dusesem la Pietrosita sambata de dimineata, cu intentia de a plati dari restante si de a controla starea conductelor dupa geruri, zacusem la pat, ma luasem de ganduri privindu-mi viitorul foarte nesigur (bolnav, fara un sfant in buzunare, batut de o multime de alte nevoi). In Bucuresti am sosit dupa ora 12 noaptea, vai de capul meu.

Nu fii banuitor asupra prieteniei ce iti port, daca te aratai la telefon, nu numai ca n-as fi stat de lemn, dar as fi alergat sa te felicit.

Am crezut ca iti pot arata prietenia mea si atunci cand, cerandu-mi o recomandare sumara pentru Cezar Ivanescu, m-am smuls de la treburile mele si-am intocmit o lunga (4 pagini) scrisoare catre luceferist. Te-am cautat sa ti-o dau (imi spusesesi ca ai nevoie de ea in acea saptamana), dar cautarile mele au fost zadarnice, disparusesi de trei zile – asa mi s-a spus de acasa. Acum, la „serviciu” in Pietrosita, am gasit scrisoarea, pe masa, din pacate nu te-am mai putut cauta din nou: eram serios bolnav.

Nu stiu cand voi mai reveni la Pietrosita. Mi s-a descoperit o boala urata in bronhia stanga, bacilul piocianic, trebuie sa fac un tratament de cateva luni. Deja plamanul stang are o ventilatie diminuata, pericol pentru inima mea dinainte bolnava. Mi se cere sa nu mai fumez, ceea ce ma arunca in disperare, caci nu pot, mi s-au prescris in prima transa 30 de injectii, tocmai intr-o perioada cand circula hepatita si se ia prin acele de seringa. Si tocmai cand vroiam sa incep scrisul! Ma clatin pe picioare, injur birjareste si ma intreb daca mai merita eforturile...

Singura bucurie pe care ti-o pot comunica (mie nici asta nu-mi mai da fiori) este anuntul ca viitoarea carte „Toxicologia” se afla intr-o faza inaintata de tiparire. E de prisos a-ti spune ca o vei avea din mana mea, cum o va avea si Florin Neamtu, caruia te rog sa-i dai din partea-mi o prieteneasca imbratisare. N-as vrea sa fii in sufletul meu de acum. Din nefericire, nefiind bautor, ca altii, eu trebuie sa-mi primesc suferinta in plina luciditate. N-am iesire la mare, cum zicea unul, odinioara. Incerc sa ma tratez de piocianic (cu sperante mici de reusita), sa ma reechilibrez, sa nu-mi scriu inca testamentul, ba mai mult, sa-mi scriu si cea de-a 12-a carte. Izbuti-voi? Roaga-te de cer sa izbutesc, ca si eu ma voi ruga pentru izbanda ta poetica, si nu numai.

In speranta ca va fi asa cum vrem noi (si vrem binele, evident!), te imbratisez frateste si-ti trimit toate gandurile mele bune,

Mircea Horia Simionescu, 8 decembrie 83

Stimate domnule MHS,

Incep prin a-mi cere scuze pentru meschinul fapt de nu-mi fi onorat pana in prezent datoria ce-o am la dumneavoastra, dar va asigur ca nu am uitat de ea...

Va scriu de data aceasta din Somova, o localitate in apropierea orasului Tulcea. Iata ca destinul meu de hoinar m-a adus si-n mirificul univers al Deltei. Tabara noastra se afla la marginea localitatii si de langa ea incepe balta. Ea, tabara, este pustie pana la inceperea campaniei geologice (in aprilie). Din toamna aici nu se gaseste decat un om, care are grija sa nu-i fie deranjata solitudinea.

De doua saptamani eu sunt cel care o face, urmand sa mai stau aici inca pe atat. Vietuiesc intr-o casuta tip camp, singur si bucuros ca am langa mine caietul in care scriu, cateva carti, un aparat mic de radio, un resou si cateva „cantarole” in care-mi pregatesc mancarea (ce putin ii trebuie unui om pentru a se simti bine!). Am uitat. Mai am langa mine un dulau negru-corb, mostenire de la baietii plecati in tara si cu care impart bucata de paine. De asemenea, e foarte prezent si vantul, care-mi zgaltaie somnul si usa cand o uit deschisa (ieri era gata, gata sa o rupa)

Dimineata cand ma scol amusinez aerul, ce-mi aduce mirosuri necunoscute, mie ca muntean. Ceva tot imi este familiar: mirosul primaverii, acelasi peste tot, si care in curand va schimba fata lucrurilor.

Dar gata, am terminat cu sentimentalismele. Vreau, maestre, in continuare, sa va anunt ca am facut si eu pasul cel mare. Ajutat de un prieten geolog, Daniel Juverdeanu (cel despre care v-am zis la telefon ca vrea sa va cunoasca), flacau de treaba si dezinteresat ca Apolo, am predat si eu o mapa cu poezii la „Cartea romaneasca”. Prietenul meu este un apropiat al doamnei Maria Graciov, pe care banuiesc ca o cunoasteti, si fost coleg cu fiul acesteia, poet si el. Am facut impreuna o vizita doamnei, dansa a ascultat cateva dintre poemele mele si a reactionat salutar, dupa care m-a chemat la redactie, unde am predat manuscrisul, urmand a fi inmanat domnului Mircea Ciobanu. Dar, ca intotdeauna, fac lucrurile fara cap si coada, caci nu am predat toate poemele si nici nu le-am recitit dupa dactilografierea pe care mi-au facut-o niste colegi de la sediul intreprinderii. Mi-am dat seama de asta mai tarziu, citind copiile, ca este nevoie de unele corecturi. O sa repar insa totul cand o sa ajung la Bucuresti, doamna Graciov fiind pusa in tema de amicul meu.

Inca ceva: doamna Graciov il cunoaste pe doctorul Razvan Petrescu, pe care l-a ajutat si pe el la publicarea primei carti de proza. Ce mai face Razvan? I-ati vazut cartea?

Salutati-l din partea mea daca-l intalniti!

Si acum despre dumneavoastra: ce mai faceti? Sper sa fiti sanatos, caci este necesar a ne mai ferici cu inca alte productii literare. Ultima oara cand am discutat cu doctorul Mircea Bogdan, acesta era foarte entuziasmat. Spunea ca citindu-va descopera universuri inedite si fantastice, lucru care nu i s-a intamplat decat citindu-i pe Dostoievski sau pe Garcia Marquez. Ce mai aveti in „atelier”? Nu v-am citit cam de mult ultimele doua carti, nereusind sa le procur.

Inchei. La radio se anunta un concert al Filarmonicii bucurestene. Se va canta din Hayden si Ravel. Mama doamne, iata-ma si meloman...

Mi s-au terminat tigarile si e dezastru. Noroc ca am un borcan cu chistoace si hartie de ziar. O sa fac „penale” in seara asta, iar maine o sa dau o fuga pana la Tulcea dupa tigari.

Afara a inceput iar sa bata vantul si trebuie sa ma duc sa inchid portile, ca le face praf nebunul asta.

Noapte buna maestre! Va doresc sanatate multa si la fel de multa cerbicie, ca si pana acum, in lupta cu fata imaculata a colii de scris. La revedere!

Iancu Vale

P:S: Tot va mai tin o tara, iertati-ma, caci iata: „inima mea pasare se facu atunci / durandu-si cuib sub streasina iubitei / venea primavara.”

2 martie 1989, Somova

***


Demersul poetic al lui Ion Iancu-Vale a pornit, cu aproape doua decenii in urma, dintr-un filon care i-ar avea drept model pe Aron Cotrus, Octavian Goga, Nichita Stanescu, partial pe Marin Sorescu. Inchinarea catre poezia hiperrealista, frusta, caustica si iconoclasta, fertiliza la poet o vocatie de demolator al cliseelor constituite, de „anarhism” intr-o societate anchilozata. S-a folosit, o vreme, de versul liber, caustic, surprinzator lapidar, dupa care, ordonandu-si mijloacele si abordand tot mai mult structurile traditionale, si-a indrumat lirismul si viziunile catre ideile unei mitologii personale mereu mai subtile, acordand expresiei o mai pronuntata cadenta. Desigur, ca orice poet adevarat, si-a dat seama de unele excese ale evolutiei spre declamatoriu (faza de inceput), si le-a pus o frana decisa, preferand simtamintele mai interiorizate, trairile intime; astfel, ceea ce era energie in versurile sale, s-a convertit in confesiune calda, invaluitoare, in „stare de fapt poetica”. Fara a renunta la cantabilitatea castigata, la directitatea spuselor – si a ideii. Temperamental, s-a apropriat de Esenin.

Ion Iancu Vale se indreapta, in prezent, catre inchegarea unei viziuni originale, pentru care, fara indoiala, se cere multa stradanie, perseverenta. Are toate darurile sa o realizeze, caci sinceritatea mesajului il slujeste din plin. Am incredere in talentului celui care a stiut – si stie – sa se autodepaseasca.
Mircea Horia Simionescu

***
Iubite Cezar Ivanescu,

Nu stiu ce fatalitate zbanghie face ca scriitorii romani, mai mult sau mai putin bucuresteni, respirand toti acelasi aer, sa traiasca departe unii de altii, sa se citeasca si sa-si comunice, fara sa se vada, singuratatile lor tulburate. Atunci cand se vad, intr-un autobuz de Mangalia, timpul scurt si uruitul masinii abia de le ingaduie sa-si dea seama cat sunt aproape si ca au multe sa-si spuna, oho, cate sunt de impartasit si de pritocit! Dupa calatoria noastra de-asta vara si schimbul rapid de bagaj (raman atat de vii recomandarea cartilor mele acelei gratioase insotitoare, confuzia Toma-George Maiorescu etc., precum si intamplarea ca granicerul circumspect te tot urmareste ori-pe-unde ai calatori!), dupa ce, deci, ne-am scurt-circuitat amical, am citit „ Doina”, din Romania literara cu alti ochi decat cei utilizati de-atatea ori la amplele lecturi dinainte.

Si inainte te citeam atent si cu entuziasm, nu de putine ori te comentasem, impreuna cu Costache Olareanu, gasindu-te foarte apropiat inimii noastre; acum insa, „ tradat” de cateva anecdote (asa li se spune de toata lumea) si de imaginea de turist pe litoral, imi apareai altfel, ii ofereai lecturii un suport mai concret, o relatie mai sigura, mai de-acasa. Uite, mi-am spus descoperind schimbarea, cata nevoie avem de imagine fizica, in haine civile, a Poetului!

Nu te mira si nu ma judeca gresit; am citit „ Doina” in prelungirea apropierii de-o jumatate de ora din masina inghesuita, si m-am simtit mai calificat in a intelege, de dinlauntrul materiei, firul subtire si albastru al demersurilor poetice pe care le inaintezi.

Asadar, dupa litoral, te-am „avut” oaspete de onoare la Pietrosita, unde, impreuna cu poetul Nicu Iancu-Vale, aducatorul acestor randuri si mai vechi prieten al meu, te-am comentat din nou, coborand de la viziunea cosmica la procedeele de-o ingeniozitate tehnica inspaimantatoare, de la mister ruperile de vers si repetitiile crancene... Fragmentul, varianta, se afla tot timpul pe masa mea de lucru, ma insoteste in cautarile mele.

Iti multumesc pentru acest festin poeticesc, care ma apara de-atatea universale, zilnice plictiseli.

Poate ca aman aceste marturisiri cine stie cat, pana la alta calatorie cu autobuzul 2 Mai – Mangalia, daca n-as fi aflat ca Nicu Iancu-Vale te va vedea mai curand. Acest talentat si foarte „ trait printre fenomene” poet din Pietrosita n-are si nu poate avea din parte-mi o indrumare si un sprijin asa cum s-ar cuveni, pentru ca de mult nu ma mai pricep sa fiu pedagog in aceasta materie, pentru ca n-am vecinatatea unei reviste in care sa-l adapostesc. Degeaba am incredere in steaua lui de poet, daca nu-l pot calauzi si incuraja, nu vad a avea o revista pe mana inainte de douazeci de ani si viata nu cred sa poata ajunge sa insemneze inca douazeci peste varsta mea de-acum.

Gandul ucigas, dar bun, a fost sa-l fac postas, sa-i incredintez unui poet de inaltimea ta, in vederea unei radiografii corecte si a unui diagnostic exact. Daca, asemenea mie, si el simte inaltimea de care vorbeam, si o simte categoric, gandul se purifica si ucigasul de timp si rabdare se vede achitat.

Restul, postasul inspirat il va rosti singur.

Am facut, acum o saptamana, a doua corectura la ultimul meu volum din tetralogia „Ingeniosul bine temperat”. Cu acestea, am incheiat un ciclu al vietii, proiectat aproape intreg la 18 ani. Dar bucuria incheierii, la lectura in pagina tiparita, mi-a fost tulburata de o imensa tristete. Pe nebagate de seama, m-am indepartat de ideea initiala, nu mi-am supravegheat atent uneltele, in fine, a iesit cam altceva decat trebuia sa iasa si n-am avut taria de-a retrage cartea si de-a porni la o noua transcriere. Lasitate, mizerie, prostie, – numeste-o cum vrei. Acum, retras pentru o vreme in singuratatea Pietrositei, ma gandesc – tot ganduri ucigase si ucigatoare! – sa scriu, in anii urmatori, un alt volum IV, sa-mi anunt cititorii, intr-o scurta nota, ca volumul aparut e o eroare, sa le spun: acesta e veritabilul! Rusinea ar fi diminuata doar de faptul ca gestul si erata nu ar trada cu nimic stilul meu poznas, cel mai rau ar aparea ca unul dintre jocurile mele firesti, si-as fi, poate, iertat.

De prisos sa adaug ca volumul aflat acum in tiparnita, cu termen de aparitie decembrie a.c., il vei avea printre primii, o alta prelungire a „ recunoasterii” noastre din prea-evocata masina de Mangalia.

Pana in decembrie, primeste, Poete, gandurile mele cele mai prietenesti, imbratisarea mea sincera,

Mircea Horia Simionescu

P.S. Trecand „ putin” timp de la scrierea acestor randuri, timp in care prietenul meu n-a putut veni la Bucuresti, reactualizez scrisoarea cu calda urare „La multi ani” si multa sanatate, pentru 1984 si urmatorii! MHS.

Pietrosita 10 nov.1983

*

Acestea au fost cele cateva repere care, cred eu, redau cu prisosinta, generozitatea, increderea si sincera prietenie pe care MHS, acest mare barbat al scrisului romanesc mi le-a acordat, fara preget, si pe care nu stiu daca le-am meritat.

Cat priveste valoarea si locul pe care il are in literatura romana si universala sunt sigur ca timpul isi va spune cuvantul, asezandu-l, cu dreptate, acolo unde trebuie pe acest „Borges al Romaniei” cum a fost supranumit.

***

Un interviu
Cu toate ca si „chestiunile materiale sunt bune”,
Mircea Horia Simionescu scrie pentru satisfactia de a fi citit


A produce critica pe marginea operei maestrului Mircea Horia Simionescu echivaleaza cu a incerca sa faci o gaura in cer. In mileniul doi se vorbea de acest titan al verbului romanesc ca de „unul dintre cei mai mari prozatori ai vremurilor noastre”. Nu este deloc exclus ca mileniul in care de abia am pasit sa-l consacre pe prolificul si autoexigentul prozator dambovitean, drept unul dintre cei mai neobisnuiti si mai originali scriitori ai tuturor timpurilor, cum doar Dostoevski sau Garcia Marquez au mai fost cotati.

Sa vedem insa cum se prezinta scriitorul de la Pietrosita, in acest moment al trecerii dintre ani, veacuri si milenii.

I.I.V. – Maestre Mircea Horia Simionescu, ati debutat, adolescent fiind, cu un jurnal incredibil de matur, ati scris 19 carti si sunteti personalitatea centrala a Scolii Prozatorilor de la Targoviste. Inevitabil, la inceputul unui nou an, fiecare este predispus la bilanturi. Cum ati facut asadar pasul dintre anul 1999 si anul 2000?

M.H.S. – La mine nu s-a dereglat nici un aparat cibernetic, ca tot n-am, cum de altfel, nu s-a dereglat pe nicaieri. S-a dereglat, insa, mai inainte de Craciun organismul meu si trag consecintele acum. Ce sa zic? Am avut o criza de angor, urmare a infarctului pe care l-am avut acum doi ani si se pregatea un al doilea. Am chemat salvarea. Ar fi vrut sa ma interneze. Am semnat o hartie de refuz si acum imi zic ca sunt tembel. Lenes, tembel si prost.

I.I.V. – Pentru acest an, 2000, atat de incert, de controversat si barfit, care sunt proiectele dumneavoastra? Lucrati la ceva, in mod special, acum?

M.H.S. – Dupa ce am izbutit 19 pagini dintr-o povestire si le-am dat la „National” mi-am dat seama ca din acea povestire, destul de fructuoasa, poate sa iasa inca mai multe replici si chiar un roman. Din nefericire, urmatoarea piesa, de 5-6 pagini, am pus-o in mapa, am intrerupt-o din motive diverse de aparare si ingrijorari destule si trebuie sa o reiau, dar nu sunt inca in stare. Am idei, am adunat destul de multe, am schitat chiar si personajele, conflictele, mijloacele tehnice, gramaticale, de frazare, numai ca nu stau la masa de scris. Nu pot, obosesc si las pe alta data. Cred ca odata cu marirea zilei, cu perioada asta frumoasa a iernii sa trec la o activitate mai sustinuta si sa ajung la o stare, cat de cat normala. Am de facut, desigur, si alte lucruri. Pregatesc un fel de dialog, un interviu, pe care mi-l iau singur sau cu ajutorul nevesti-mii. Un fel de desfacere al sensurilor unor piese, bucati scrise in cele 19 carti din trecut...

I.I.V. – Faptul ca editura „Humanitas” a introdus anul acesta, in manualul pentru clasa a IX-a din opera dumneavoastra si ca locul domniei-voastre este dupa Arghezi, inseamna ceva? Va face sa va simtiti intr-un fel deosebit?

M.H.S. – Pai sigur, ca o onoare ca asta se sustine. E nevoie de anumite explicatii, literatura mea fiind cea mai incifrata, mai subtila in unele imprejurari, mai complicata, chiar. Sigur, ca orice scriitor trebuie sa se ingrijeasca putin, sa patrunda in gandurile macar ale profesorilor, pentru a se prinde gustul si intregul mesaj artistic al pieselor pentru a se patrunde in constiinta cititorului, pentru a fi indragit de acesta. Sa nu se uite ca fiecare scriitor cam asta isi doreste, nu alte chestiuni materiale, cu toate ca si alea sunt bune. Dar nu, nu pentru asta scriu eu, ci pentru satisfactia de a fi citit.

I.I.V. – Domnule Mircea Horia Simionescu credeti ca ati reusit sa scrieti cartea aceea pe care fiecare autor o viseaza, cartea aceea totala sau ea va apare curand?

M.H.S. – Spune-mi, m-ai auzit in ultima vreme, prin telepatie nu altfel, m-ai auzit tocmai despre asa ceva? Am repetat in ultima vreme acest lucru si poate e un semn al batranetii, cand mai reiterez ideile. Am tot repetat in ultimul timp, ca trebuie sa scriu in urmatorii doi ani cartea mea, cu majuscula, cartea mea cea mare, cartea mea am indraznit la un moment dat sa o spun, lasand falsa modestie de-o parte, cartea capodopera. Nu stiu cat este de laudativa aceasta exprimare, dar cartea „cea mare” ramane sa fie scrisa. Cele scrise pana acum, fata de aceasta vor ramane niste exercitii pregatitoare. Cine oare imi poate garanta ca voi rezista unui efort si unui atac frontal al proiectului? Ramane sa-mi masor, si asta si fac, sa-mi masor puterile, sa mai cercetez arhiva, sa vad daca am suficiente date pentru cartea asta care va fi o concentratie a vietii mele, vazuta de la varsta de 10 ani.

I.I.V. – Noi va uram sa reusiti sa va scrieti aceasta carte, pe care multi o asteapta si sa va dea Dumnezeu tot ce este mai bun.

M.H.S. – Toate cele bune sa se implineasca, sa avem parte de un an mai bun si de roade, sa scapam de constrangeri la care am fost supusi fara voia noastra, constrangeri ce au fost si sunt in continuare. In aceasta privinta as mai adauga un singur gand: nu stiu in ce masura mai este publicul cititor amator de literatura dictionar, care sa mearga la fantezie, la petrecerea spirituala, inalta a timpului.

(„Realitatea Damboviteana”,
21 ianuarie 2000)




Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page