Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

ROMÂNUL CALATOR

Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Paradox
Rara vietuitoare ar fi romanul
de nu s-ar intalni asa de des prin lume!!!

Ne regasim pe la portile muzeelor vestite sau prin cotloanele metropolelor occidentale, mereu nonsalanti. Misunam dezinvolti de parca am vrea sa ne contazicem istoria de popor milenar, bine ancorat in teritoriul generos al meleagurilor dacice. Transpare indubitabil dorinta noastra arzatoare de a ne lepada de plicticosul destin sedentar. Ei bine, si ce daca? In fond nu ne-mpiedica nimeni sa testam pe propria noastra piele mobilitatea popoarelor migratoare care adesea ne-au batut - la usa - cautandu-ne pricina si enervandu-ne la intervale regulate.

Dar nu tot romanul calator enerveaza. Ba din contra, in general face eforturi si chiar reuseste sa nu atraga atentia deloc. Modestia e totusi o virtute, dupa cum bine am invatat pe la scoli. Ne-aliniem frumos, in rand cu lumea, cascand discret ochii si luand aminte la tot ce putem invata. Unii sunt modesti, altii bagareti. Nu toti ne comportam la fel, dar avem aceeasi esenta la baza, trasatura care nu jigneste pe nimeni: curiozitatea innascuta.

In concluzie, suntem, fara-ndoiala, un popor dinamic, vadit interesat de lumea inconjuratoare. Curat dinamic, mai ales de un sfert de secol incoace, de cand parca ne-au crescut aripi, ne-mai-impiedicandu-ne de sarma cu ghimpi atunci cand ne opintim peste gard! Sunt aceleasi aripi care ne aduc cu precizie de ceas inapoi acasa, invariabil, de preferinta odata pe an, vara, in concediu. Asa ne mai tragem sufletul oleaca dupa atata survolare. Iar acasa, ei bine aici, se mai intampla cateodata sa si batem la ochi, ca deh, oameni suntem.

Vara e anotimpul repatrierilor noastre sezoniere, scurte si concentrate. Pe strada pe care am copilarit - in sfarsit asfaltata! - se claxoneaza reciproc sasii ardeleni din masinile cu matricula müncheneza cu ungurii de la Pecs. Marinimosi, acorda prioritate de dreapta unui fost coleg de scoala generala, venit intr-o minifurgoneta cu numar de Valencia. Seara, baietii si fetele se aduna pe terasa pizzeriei si schimba impresii cu cei de pe strada din dos: Peti de la Viena, Tibi din Texas si Jolt de la Reghin. Cand trec strada, Laura (din Franta) si Adi (din Canada) rad cu pofta de un banc cu italieni, povestit de Marcela (de pe strada Raului), care amesteca accentul ardelenesc cu dialectul de Napoli. Doar Nonna, care se apropie de varsta de o suta de ani, ofteaza fara chef de glume, ingrijorata inutil de viitorul urbei noastre natale, populate cu din ce in ce mai putin tineret.

N-are rost sa exageram angoasa Nonnei. Nici emigrarea nu mai e ce-a fost si cu atat mai putin a devenit un fenomen de care sa ne fie frica. Dupa cum ii spune numele, vecina strabunica nu e nici ea pui de dac; este fiica unui harnic italian, venit intre cele doua Razboaie Mondiale sa munceasca in Transilvania la fabrica de cherestea infiintata de industriasul Feltrinelli.

M-am obisnuit sa privesc zburatacirea noastra voioasa prin lume nu ca pe un fenomen trist, al instrainarii fortate de imprejurari, dupa cum insinueaza pervers televiziunile de scandal, ci mai degraba ca pe un act firesc de respiratie, gest reflex de improspatare a aerului din plamanii natiunii.

De cand am citit despre barzoiul care se intoarce la cuibul sau din Croatia in fiecare primavara, venind taman din Africa, am priceput in fine ca nu pe distante, ci pe  fidelitate trebuie sa pun accentul. Fidel cuibului, precum pasarea care se-ntoarce la soata cu aripa rupta, ce n-o poate insoti peste mari si tari, la fel si romanul nu se dezice de iarba verde de acasa, dar nici de dorul sau de duca si nici de chemarea irezistibila a departarilor. Este un calator, da, dar poate nu neaparat si un migrator innascut. Cata vreme se-ntorc la intervale periodice din tarile calde, pasarile migratoare inspira stabilitate si optimism. N-am auzit poet care sa le injure pentru obraznicia cu care spala putina-n graba, toamna de toamna si nu stiu pe nimeni care sa le fi reprosat vreodata oportunism, pentru ca de duc la caldurica in loc sa ramana pe loc, sa-nfrunte iarna groaznica. Ma-ndoiesc ca barza mentionata, dupa ce zboara anual 13.500 de kilometri pana la cuibul ei european isi pune problema diferentierii intre domiciliul ei fix si cel flotant. Probabil ca se considera norocoasa ca are doua adrese alternative. Sa nu uitam ca, daca ar vrea, ar putea ramane in adapost calduros tot anul, fara sa se oboseasca sa infrunte drumul lung catre nord. De ce n-o face, ramane la mintea ei de... pasare rara. La fel de comod cuibarita in Europa ca si in Africa, pe barza o trage ata spre locul nasterii si spre familie. Caci numai una are, cea care nu-i cere sacrificii inutile si, generoasa ii acorda sansa de a fii liber, stiind instinctiv ca va reveni la vatra mereu si ca, oriunde s-ar afla, se gandeste la ai ei.
    
¿Como va la criatura?- sta scris pe usa veterinarului din localitatea mea de resedinta spaniola, iar eu, de cate ori citesc intrebarea asta, nu ma pot opri sa nu ma-ntreb la care dintre creaturi face aluzie: la cea domestica, sau la cea bipeda, care salajuieste in fiecare dintre noi? Despre caini se spune ca ar fi fideli, ca le-ar placea sa calatoreasca si ca se acomodeaza usor in locuri straine, cu conditia sa-si aiba ”mini-haita” bipeda la-ndemana. Despre pisici, in schimb, se spune ca se ataseaza de casa chiar mai mult decat de oameni, preferand sa ramana pe loc. Unii dintre noi sunt ca pisicile, in timp ce altii au mai degraba talent de caini (asta daca facem abstractie de berze si de alt pasaret). Iar altii se simt bine peste tot, ca pestele... in apa. Desi, daca ma gandesc bine, multi pesti au obiceiul de a innota an de an spre izvoarele din amonte, luptand impotriva curentului. Dar ajunge cu analogiile zoologice!

Un medic din Germania – alta resedinta de tranzitie! - imi comunica afabil rezultatul analizelor mele de sange si-mi vine brusc sa-l corectez, pentru ca scrie eritrocite cu „y” si colesterol cu „ch”. El nu stie ca sangele romanesc se silabiseste altfel? Dar daca nu suntem chiar asa de diferiti cum credem? Pe baza unei simulari pe calculator, niste geneticieni au dedus ca intreaga populatie a Europei descinde din doar trei barbati, poate chiar din unul singur, care se pare ca ar fi trait in mileniul al treilea inainte de Cristos. In decursul a doar 300 de ani, genele lui s-au raspandit cu o viteza inspaimantatoare. Ce proba de mobilitate spatiala incredibila pentru o perioada istorica in care cuvantul ”emigrant” inca nici nu se inventase!

„Se ti doari, bai baiatule?” – imi povesteste tata ca-i intreba odinioara pe elevi, la Sibiu, un medic moldovean. Erau si pe atunci miscari de trupe, amestecuri de oameni, deplasari si migratii. „Barta, Don´ doctor” – ii raspundea, mintind, un plod oltean, nimerit departe de vatra, la Scoala Normala. Chinuit mai mult de singuratate decat de indigestia provocata de consumul exagerat de corcoduse, piticul era constient de contradictia din sufletul sau. Penduland intre dorul de casa si dorinta de a depasi stramtoarea satului natal, copilul opta pentru acea nevinovata indispozitie fizica, deturnandu-si astfel atentia de la durerile mai adanci.   

Privit prin prisma ”metaforei zoomorfe”, indecis, undeva intre pene, solzi, puf sau blana, emigrantul e o combinatie traznita. Desi are aripi imaginare, care-l duc prin lume, seamana mai degraba cu moara de vant moderna. Expus curentilor din toate partile, isi are piciorul solid, bine infipt in pamant. Numai asa poate gusta aerul inaltimilor. Bransat trifazic pe proprietati canino-felino-pasaresti, romanul calator se comporta ca o elice eoliana, cautandu-si menirea prin zbaterea aripei neastamparate. Dar bateriile si le incarca in mereu acelasi loc: la priza cu impamantare, in vatra.

Gabriela CALUTIU SONNENBERG
Benissa, Spania – Sibiu, Romania
iulie-august, 2014  

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page