Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Rectorul si universitatea


de Andrei Marga

Altadata rectorul unei universitati avea o semnificatie univoca. Rectorul era acela care, pe perioada unui mandat (de la unul la mai multi ani), lua decizii pe baza statutelor si asigura functionarea institutiei in conditiile autonomiei universitare. Conducerea traditionala a universitatii era colegiala in intelesul ca rectorul se consulta cu Senatul - compus din prorectori si decani, uneori si prodecani ai facultatilor - si, dupa cantarirea argumentelor si lasand sa prevaleze argumentul mai bun, lua decizia. Si in conducerea colegiala rectorul ia decizia pe cont propriu si raspunde de ea. Nici o conducere colegiala, oricat de democratica, nu a dizolvat importanta deciziei rectorului, oricat de competenti ar fi membrii Senatului.
Pentru mine, personal, Theodor Berchem (vezi cartea Universität zwischen Tradition und Fortscritt, Knoth, Melle, 1990) si Charles W. Eliot (vezi mai recent Louis Menand, The Metaphysical Club. A Story of Ideas in America, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2001) au fost inspiratori.
Pana la noi, cei care traim astazi, s-a produs insa dislocarea autonomiei universitare, din diferite directii: din directia atelarii universitatii la „sarcini istorice" (profilata de celebrul discurs rectoral al lui Heidegger, din 1933), din directia punerii universitatii in slujba scopurilor ideologice (odata cu deciziile lui Stalin, din 1935), si din directia crearii de universitati in serviciul unor comunitati (incepand cu cunoscutele civic universities initiate in Anglia, in 1853) sau, mai nou, in serviciul unor mari firme (cum se petrec lucrurile in era globalizarii). Universitatea nu-si mai ia deciziile in mod autonom, ci-si asuma raspunderi precise fata de cei care o finanteaza. Rectorul si conducerea, oricat de colegiala, nu mai opereaza fara sa ia in seama imperative ce vin dinspre finantator. Autonomia universitara - despre care un sociolog de anvergura lui Niklas Luhmann spunea ca, de fapt, nu a existat vreodata, ci a fost o idealizare - a trebuit sa fie legata de raspunderi pentru rezultate si a fost circumstantiata. Lucrurile stau si astazi astfel ca fara autonomie nu este creativitate intelectuala si culturala, dar autonomia este pusa sub conditii care justifica intrebarea daca in fapt nu cumva este vorba de altceva.
Ceea ce este dincolo de orice indoiala este imprejurarea ca nu mai dau rezultate nici intelegerea medievala a functiei de rector, ca un fel de varf plasat dincolo de nori, al institutiei, si nici intelegerea universitatii ca o communitas studiorum, retrasa in spatii imprejmuite. Se observa usor ca nimeni, din universitatile ce se respecta, nu mai practica aceasta intelegere. Iar daca, totusi, cineva se incumeta prin vreo provincie ramasa de tren, sa o reia, acela duce la stagnare, sau chiar degradare, institutia si apoi inoata in demagogie si falsuri pentru a se apara. Rectorul trebuie sa fie, succint spus, un analist al timpului sau, un om cultivat si capabil sa conceapa si, totodata, un initiator, iar universitatea o institutie inserata in societatea timpului, cu multiple conexiuni.
Aceste conotari ale rectorului si ale universitatii nu sunt atat de simple pe cat par. Ambele antreneaza aspecte complexe, pe care nu le reiau aici, caci le-am abordat in alta parte, mai ales in conferinta sustinuta la universitatea din Würzburg (tiparit la editura Klett-Cotta din Stuttgart si retiparit in volumul Andrei Marga, Bildung und Modernisierung,Cluj University Press, 2005). Aici ma refer doar la un singur aspect - legatura launtrica dintre intelegerea rectorului si conceperea universitatii - si pun in relief optica ce m-a calauzit in exercitarea celor cincisprezece ani de rectorat intr-o universitate reprezentativa.
Contextul in care am operat, intre 1993-2012, ca rector al Universitatii Babes-Bolyai vreme de cincisprezece ani, in cel mai lung rectorat din istoria universitara transilvana, a fost solicitant, dificil si schimbator. Multe s-au putut face, altele au fost impiedicate.
Pe de o parte, a fost un context in care, cel putin la inceput, a lipsit legislatia nationala, incat in fata era un camp deschis pentru inovare institutionala. A trebui sa inovez si am facut-o apoi continuu, in calitate de rector. Se spune ca este mai bine cu lege, fie ea si proasta, decat fara lege. La nivelul societatii propozitia este adevarata. In cazul universitatii, insa, daca profesorii sunt veritabili si decidentii priceputi, asadar sub aceasta conditie, se poate spune ca mai bine fara lege decat cu o lege proasta.
Pe de alta parte, a fost un context cu multe confuzii legislative. Bunaoara, nici un articol din legislatia Romaniei nu stabileste (spre deosebire, de pilda, de Polonia!) ce este o universitate, ce este o profesura, ce este un examen promovat, ce inseamna a fi profesionist in diferite domenii etc. Iar atunci cand in jur infloreste un neodarwinism (ascuns verbal sub neoliberalism) primitiv si sterp, fiecare trage in orice directie de termenii juridici. Legile noastre par in ordine, dar toate au lacune grave de identificare, care le face acoperitoare pentru fapte diferite, chiar contradictorii.
Concret, o institutie poate fi absolut onorabila fiind politehnica, academie, institut, colegiu universitar, si nu neaparat universitate. Or, la noi toate au devenit, dintr-o lacunara intelegere a lucrurilor, universitati, ceea ce a fost si este o nepermisa fortare a acestora. Treptat chiar imperativele de viata vor obliga la revizuirea confuziei. Oricum, o confuzie de termeni antreneaza o incurcatura mentala si, pana la urma, culturala.
Personal am aparat consecvent ideea ca o universitate inseamna ceva mai mult decat o colectie de facultati, fie ele si performante, si mai mult decat un ansamblu de programe de studiu postliceal, fie acestea si bine gandite pedagogic. Cat mai sintetic exprimat, universitatea presupune, in conceptia mea, patru lucruri luate impreuna: profesori care , prin lucrarile lor, dau tonul in specialitate; facultati care promoveaza exigent distinctia intre licenta, master, doctorat si studii postdoctorale; interactiunea facultatilor inauntrul impartasirii unui ideal de umanitate explicitat; exprimarea cu raspundere a opiniei asupra mersului lucrurilor in raport cu idealul asumat.
Este universitate acolo unde se intrunesc aceste patru lucruri. Altfel, poate fi institutie de invatamant superior, valoroasa si utila, dar care ramane altceva decat universitate. Avand astfel de intelegere, pe care am exprimat-o si in interventii pe plan international (cum a fost conferinta pe care am sustinut-o la universitatea din Reijkjavik, retiparita in Andrei Marga, University Reform Today, Cluj University Press, 2005 si in publicatii internationale) nu am promovat vreo infiintare de universitati, cum colporteaza tot felul de lansatori de falsuri, care vorbesc fara sa se informeze in prealabil. Pentru mine nu a contat efectivul, mare sau scazut, de universitati, ci autenticitatea fiecareia („the true university", cum se spune in Magna Charta, din 1988, a universitatilor europene!), iar infiintarea unei universitati veritabile o socotesc o biruinta culturala extraordinara.
La noi trebuie invinse, insa, si alte confuzii care afecteaza intelegerea universitatii si exercitarea functiei de rector. Unii confunda universitatea cu o intreprindere, chiar cu o unitate comerciala. Altii cu o asociatie civica. Sunt unii care o asimileaza unui partid. La aceste trei confuzii am reactionat constant, cum se poate sesiza in documente de arhiva si interventii publice, ca rector, in declaratii si in fapt.
Bunaoara, universitatea nu este o intreprindere, chiar daca in deceniile recente s-au lansat formule precum „universitatea antreprenoriala" sau „universitatea de cercetare", ce vin din traditia acelei „industrialist vue" asupra universitatii ce are prestigiul Angliei. Desigur, este crucial ca rectorul sa aiba calitati de antreprenor si sa fie preocupat sa masoare rezultatele cercetarii stiintifice, iar universitatea trebuie considerata, atunci cand se face bilantul activitatii, ca o unitate producatoare de idei si calificari si ca un generator de cercetare stiintifica inovativa. Universitatea este insa, spre deosebire de intreprindere, o institutie in care se aplica autonomia componentelor - deci inclusiv a facultatilor, departamentelor si profesurilor - si o institutie eminamente reflexiva. Este vorba de reflexivitate ce se ia pe sine si ia societatea insasi ca obiect. Rectorul trebuie sa intruchipeze, pe langa profesionistul specialitatii sale, capacitatea de a intretine o dezbatere intre opinii variate, dar si aceasta capacitate reflexiva.
La noi, economia mergand prost, multi s-au refugiat in universitati pentru siguranta postului, dar considera universitatea ca o unitate de afaceri (business), in care studentii sunt „clienti". Cum salariile din educatie nu sunt comparabile cu cele din banci sau firme, aceia cauta sa-si completeze veniturile comercializand. Mai nou se comercializeaza examene si lucrari, teoria stiintifica este inlocuita cu terapiile, se comercializeaza, cum se vede, chiar posturile din administratia universitatii. Deoarece unele universitati si-au creat in deceniile din urma o infrastructura de inalt nivel, pana si posturile ingineresti se ocupa mai nou de neingineri, in baza aceluiasi comert, asumandu-se ca infrastructura institutiei publice poate fi sursa de venituri paralele, pentru stat si pentru ocupantii posturilor. Se poate constata, insa, ca o universitate colonizata de aceasta mentalitate rudimentara nu are cum produce cunoasterea si nu o produce, cum se vede foarte bine pe cazurile numeroase in care unii profesori s-au imbogatit, dar in dreptul numelui lor sunt doar banalitati sau lucruri abominabile (plagiate, lucrari scrise aproape numai cu altii, preluarea cercetarilor facute de asistenti si doctoranzi etc.). Rectorul are de prevenit sau macar de combatut asemenea evolutie.
Universitatea nu este asociatie civica. Intr-o astfel de asociatie oamenii intra in voie, iar performanta lor este vag examinata. Fiecare este egalul fiecaruia. Universitatea este altceva - o reuniune de oameni ce-si asuma o organizare inevitabil ierarhica, ce deriva din conditiile obtinerii performantei - o reuniune pentru a da personalitatile intelectuale hotaratoare in specialitatile cultivate. Este vorba de o reuniune de oameni egali ca cetateni, ca persoane umane, dar diferentiati hotarat sub aspectul meritelor, competentelor, rolurilor. Cum spunea un renumit presedinte din decenii recente de la universitatea Harvard, aici toata lumea are dreptul la opinie, dar numai unele dintre opinii prevaleaza. De aceea, cum se observa foarte bine la noi, nu rezolva nimic, ci dimpotriva, distruge institutia asimilarea universitatii cu o asociatie civica, cu prevalarea, in argumentare, a drepturilor si libertatilor, fara punerea intrebarilor: care este performanta fiecaruia dintre cei implicati? Care este raspunderea fiecaruia?
Universitatea nu este partid, politic sau nepolitic. Legea educatiei din 2012 a antrenat cu sine nu doar aplicarea nechibzuita si paguboasa a regulii incompatibilitatilor, ci si o rafuiala politica a guvernului care a impus legea cu cohortele de profesori universitari care erau in opozitie. Persoane mediocre, cultural vorbind, au ajuns sa impuna cu mijloacele statului o lege a epurarii. Desigur ca gestul a fost aplaudat, ca totdeauna, de beneficiarii epurarii: s-au eliberat pozitii, profesuri, decanate si rectorate universitare pe care le-au ocupat repede persoane care altfel nu ar fi ajuns vreodata in profesurile si functiile respective, dupa criterii ele insele profund discutabile. Numai ca asa cum epurarea legionara (de care a amintit, la timpul potrivit, Lucian Boia, in Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930-1950, Humanitas, Bucuresti, 2012) a dus la saracirea universitatilor romanesti, asa cum epurarea din 1948 a privat universitatile de numeroase varfuri, tot astfel epurarea din 2012 (care, prin amploare, le-a intrecut pe celelalte, dupa ce a intrecut si modelul originar, al epurarilor politice, creat de Mussolini!) a golit viata universitara de fortele cele mai calificate, in numele intereselor de partid. Efectele se vad si in acest caz cu ochiul liber: de la aplicarea legii, in 2012, nici o dezbatere semnificativa suscitata de universitati, nici o opera majora, nici un lider academic cu opinie neconventionala, in schimb o cercetare stiintifica intrata in rutina, o atmosfera de pareri, intr-o vreme in care este nevoie de ipoteze solide si indraznete si, peste toate, de idei noi si de personalitati.
Mai nou, unele universitati sunt colonizate de multimea fiilor, fratilor, nurorilor, ginerilor, cumnatilor etc., care ocupa pozitii. Daca s-ar face o statistica s-ar constata ca nepotismul de dinainte de 1989 a fost abia o prefata pentru ceea ce se petrece in zilele de acum. Aceste universitati se transforma sub un alt aspect, devenit eminamente carpatic, in partide nepolitice - un fel de coterii care antreneaza prin simpla lor existenta declinul intr-o lume in care conteaza nu numai ca respectivul a ajuns profesor universitar, ci si calea pe care a ajuns, nu numai ocuparea functiei in detrimentul altuia, ci si ceea ce iese din travaliul respectivului. Universitatea ce-si merita numele, trebuie spus, este deschisa nu doar pentru vederi variate, dar, inainte de toate, catre valori, care, evident, nu au de a face cu gradul de rudenie sau organizarea coteriei.
Deciziile trebuie sa pastreze aerul ocult, al gesturilor dintr-o rezervatie, sau trebuie sa fie supuse unei continue comunicari cu publicul, oricare ar fi? Nu am avut nici un motiv sa iau decizii scoase de sub privirile publicului. Din convingere, nu am ascuns niciodata, in nici o imprejurare, vreo decizie. Publicitatea deschisa a fost principiul meu continuu, din 30 martie 1993 la 1 martie 2012. Toate deciziile au fost publicate, iar „Buletinul Informativ" al UBB a fost editat in tot acest interval.
Nimeni din universitate nu a fost pus de mine in situatia sa aprobe masuri fara a le avea, in scris, in fata, ca proiect multiplicat. Aprobarile sau respingerile s-au dat numai pe proiecte prezentate in scris, cu raspundere asumata. A fost prevenita complet situatia - creata, din pacate, de un clujean - in care textul hotararilor se modifica in voie intre adoptare si publicare.
Presa a avut acces nelimitat la decizii, la continutul si temeiul lor. Niciodata nu s-a plins de restrictii sau favorizari. In 2013-2014 observam ca presa reclama favorizarea unora care scriu pozitiv si discriminarea altora care au opinie critica despre gestiunea actuala a institutiei atunci cind se finanteaza publicitate. Procedeul l-am socotit sub demnitatea mea si sub calibrul unei universitati, chiar daca practicarea lui la Cluj-Napoca s-a initiat de catre odraslele unor profesori fara relief, care voiau sa-si impuna deciziile cu orice mijloc. Nu am parasit acest procedeu nici cand la Cluj-Napoca s-a trecut pe scara fara precedent la comercializarea de articole, iar unii erau platiti pentru a falsifica si denigra. Stiam ca nu am facut ceva iesit din sfera interesului public si nu mi-a fost teama niciodata. Spus simplu, am socotit publicitatea deschisa una din conditiile de functionare cu succes a unei universitati publice si am aplicat-o fara abatere, iar ingradirea publicitatii am considerat-o semn de parvenitism, ce trebuie combatut.
Trebuie selectati ca prorectori, decani, sefi de catedra (departament) preferatii sau selectia trebuie sa fie un proces liber? Personal nu am intervenit in vreo alegere, considerand ca superioritatea propriului program , daca este reala, invinge in orice alegere. Nu am aranjat si nu mi-am aranjat voturi, dar am cautat, cu resursele argumentarii, sa conving. Sefii de catedra nu depindeau de rector si erau alesi prin competitie, incat nimeni nu s-a plans ca nu ar fi castigat datorita vreunei interventii „de sus". Decanii erau alesi, tot in urma unei competitii, incat nimeni nu a trebuit sa devina servitorul rectorului, cum se intampla lucrurile, in baza legii actuale. Am fost de parere ca in Rectorat trebuie adusi intelectuali care se legitimeaza profesional (nu prin contrafaceri!) si care au fost alesi cel putin odata inainte ca decan, prodecan, sef de catedra (departament). Eu insumi am fost decan al Facultatii de Istorie si Filosofie (1990-1992, apoi prorector (1992-1993) si primul decan al Facultatii de Studii Europene (1996). Nici unul dintre prorectorii pe care i-am avut nu venea dupa zero alegeri de catre comunitatea academica. Situatia ulterioara anului 2012, cu membrii al rectoratului stabiliti dintre cei care nu au fost alesi vreodata la nici un nivel - care este o premiera negativa in istoria universitatii clujene - nu era de conceput. Nici unul dintre prorectorii cu care am lucrat nu venea dupa zero alegeri de catre comunitatea academica. Constantin Tulai, Nicolae Coman, Mircea Muthu, Nicolae Bocsan, Vasile Cristea, Toader Nicoara, Luminita Silaghi-Dumitrescu au fost, inainte de venirea in rectorat, respectati decani, altii - Szilagyi Paul, Kasa Zoltan, Szamosközi Stefan, Andrei Marcus, Simion Simon, Neda Arpad, Magyari Tivadar - au fost prodecani, iar Ioan A.Rus, Wolfgang Breckner, Cristina Ciumas, Paul Serban Agachi, Arpad Neda au fost in prealabil sefi ai unor catedre importante.
Legislatia, politica ministerului, personalitatea ministrului au importanta considerabila in exercitarea functiei de rector. In orice caz, UBB, in perioada 1993-2014, a fost generatoare de propuneri legislative, dupa ce a contribuit la formularea legislatiei autonomiei universitare in Romania. Institutia nu a facut genuflexiuni fata de mai marii zilei (de pilda, titlurile onorifice pentru concetateni le-a oprit, considerind ca romanii trebuie sa cistige lauri in exterior, verificindu-si astfel valoarea!).
Am inceput, ca rector, sub un minister, condus de Liviu Maior, care cunostea problemele, dar era lent in reformare, am incheiat mandatele de rector cu ministere ignorante, dar ambitionate sa faca ceva. La inceput, in 1993, era reforma amanata, la sfarsit, in 2012, era schimbare prosteasca. Personal, m-am repliat in asumarea unei traditii viabile, nationale si internationale, si in reforme competente, chibzuite si discutate public, pe care le-am propus, explicitat, aparat si promovat univoc. Sunt convins ca aceste reforme vor trebui continuate, daca Romania este sa iasa cat mai curand din marasmul ultimei decade.
Din cele spuse - universitatea este institutie de invatamant superior specificata nu doar nominal; universitatea nu este intreprindere si nici unitate comerciala; universitatea nu este asociatie civica; universitatea nu este partid, nici politic si nici nepolitic - rezulta obligatii pentru profilul de rector al unei universitati. Din aceste premise am derivat ceea ce am conceput si ceea ce am practicat in exercitarea functiei de rector al UBB in cei cincisprezece ani (1993-2004 si 2008-2012). Iar specializarea mea de baza, in filosofie si sociologie, a fost un avantaj enorm in a intelege situatii, a analiza alternative, a concepe solutii si a lua decizii. (Din volumul Andrei Marga, Anii inovarii, in curs de publicare).

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page