Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Interviu cu jurnalista Cristina Mihai din Canada



Ben Todica: De ce ati plecat din tara?

Cristina Mihai: A fost dorinta de a mentine familia unita si… iata-ne ajunsi pe continetul american. Mai precis, in Canada.

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-ati infruntat ca emigrant, la inceput si dupa aceea? Ce a fost cel mai greu?

C.M.: Eh, aici e aici. La inceput nu prea am simtit vreun obstacol. Stai putin… poate faptul ca la angajare mi se cerea peste tot experienta canadiana, ceea ce nu era de unde sa fie. Am incercat sa apelez la un program de integrare a noilor veniti, mai bine-zis m-am dus si am intrebat daca exista asa ceva, mai ales dupa atatea acte verificate, lucru care a mirat foarte tare functionarii din Gatineau (Quebec). Da, mi-aduc aminte cu un fel de revolta faptul ca respectiva angajata mi-a spus ca “Aici nu o sa va dea nimeni un loc de munca pe o tava de arigint“, ceea ce de fapt nu ceream deloc. Pana la urma mi-a promis ca se va interesa ce si cum, mai ales ca aflase ca exista un program prin care angajatorii puteau lua un nou-venit, iar salariul era platit (aproapre in intregime) de catre stat, timp de vreo 8 luni. Dar… n-a fost sa fie. A promis ca ma suna, nu a mai facut-o si  nici eu nu am insitat, pentru ca fusesem acceptata deja la Universitatea Carleton, ceea ce ne-a facut sa ne mutam cu mult avant la Ottawa. Adevaratele obstacole le-am intalnit dupa absolvirea masteratului in Politici Publice, pentru ca la vremea respectiva, in 2010, guvernul  introdusese niste masuri drastice, mai ales fata de angajatii sai, ca sa poata trece puntea cu bine peste haul creat de criza  din 2008.
Asa ca… vreo doi-trei ani am luptat din greu cu integrarea profesionala.
Dar, daca e sa vorbim de integrarea sociala, aici nu au fost probleme, pentru ca, pentru romani e destul de usor, mai ales ca exista aceeasi paradigma psiho-sociala si in Canada si in Romania, chiar daca sunt si  diferente.

B.T.: Ce simtiti pentru Romania, acum si de-a lungul anilor?

C.M.: Romania e locul nasterii si al formarii mele, nu ma refer numai la scoala, ci la un mod de gandire si de simtire. Si, daca pentru unii e un loc pe care simt nevoia sa-l biciuiasca zilnic, pentru mine a fost si ramane un taram magic. Nu pentru ca nu as fi avut niciun fel de necaz sau de problema, ci pentru ca  de acolo mi-a venit cel mai frumos  si pur izvor –oricat de ciudat li s-ar parea unora- care sa-mi modeleze si sa-mi intretina fiinta. Cred ca e destul de greu sa aleg cele mai potrivite cuvinte si stii de ce? Nu vreau sa cad intr-un fel de dragalasenie ieftina, dar nicidecum sa las ca indiferenta si ura cea de toate zilele a multora sa-si intinda aripa otravitoare si asupra mea. Dar hai sa apelez la pragmatism: am reusit sa ma integrez cultural, profesional  si social, fara probleme in Canada, fara nicio cunostinta sau pila omeneasca (dar am o “pila“ perfecta, adica pe  Dumnezeu!), la fel in SUA, in Marea Britanie. Asta-mi spune ca educatia din Romania a fost cat se poate de larga ca sa poata cuprinde si filonul anglo-american. In Franta m-am simtit intotdeauna ca la mine acasa, si nu cred ca acest sentiment  se datoreaza doar literaturii franceze, iar in tarile nordice am simtit ca avem valori comune vis-a-vis de ce inseamna respectul fata de celalalt. In Romania am trait si retraiesc de fiecare data un fior unic, un ceva distinct care se cheama acasa, dar un acasa adanc, pentru ca e legatura cu trecutul, cu ideea de apartenenta si cu apetitul nostru spre curiozitatea culturala si spirituala, fara ca sa ne departam prea mult de traditionalism. E o tesatura pe care o port in gene si de care ma bucur zilnic, oriunde as fi. Datorita ei, datorita Romaniei, cu tot ce inseamna ea (trecut si prezent, civilizatie, framantari, vise, esecuri, dar si reusite si sperante) pot fi deschisa fata de multe culturi si, totusi, pot ramane legata de  o fizionomie aparte. Cred ca un roman poate comunica cu usurinta, la nivelul intelegerii sufletesti, cu asiatici, cu europeni, cu africani si cu americani. Nu spun gratuitati. Multi straini se lauda ca au prieteni romani si ca se simt intelesi de romani, ajutati la nevoie si  apreciati. Avem asta in sange. Dar, mult mai important, Romania este locul unde mi s-a revelat bunatatea lui Dumnezeu, acea dragoste minunata care nu-i poate apartine decat lui Cristos. Toate acestea inseamna, de fapt, Romania.

B.T.: Ce faceti sau ati facut pentru Romania (in Romania si-n strainatate), pentru schimbarea imaginii)?

C.M.: Buna intrebare. Asta inseamna responsabilizare. Cat am fost in Romania, am facut emisiuni la Radio Timisoara, radio public, parte din Radio Romania, emisiuni cu caracter informativ si educativ. Atat la sectia de Actualitati, cat si la sectia Sociala. Eu am vazut si vad in continuare aceasta profesie ca pe o vocatie si ca pe un mod de-a transmite adevarul, atat cat putem sa-l cunoastem si sa-l intelegem cu scopul de-a ne face mai buni, de-a fi mai apropiati unii de alti, de-a ne construi un viitor solid. Cand m-am gandit ca ar trebui sa fac presa, era la inceputul tumultosilor ani ’90 si am considerat ca prin cuvant, prin cuvantul potrivit, curat, menit sa zideasca si sa vindece, se poate reconstrui societatea romaneasca. Cred in continuare acest lucru, chiar daca nu toti il percep asa. Iar ceea ce vedem pe piata media si in viata noastra reflecta tocmai faptul ca vorbele au mare importanta, dar conteaza cine, ce fel de vorbe, cum si de ce le foloseste.
Si, poate mult mai important, e faptul ca m-am straduit sa ma comport cum se cuvine si ma straduiesc in continuare. A-ti ingriji familia, a da buna-ziua, a-ti plati taxele, utilitatile, a tine la niste valori, la istoria nationala, toate ajuta la o buna imagine si, mai mult, la o realitate sanatoasa a Romaniei.
In Canada, mai scriu articole, pentru ca de la distanta vezi unele chestiuni care nu se vad din valtoarea focului si, impreuna cu cativa membri de la Asociatia Romanilor din Regiunea Ottawa-Gatineau, ARCOG, am participat la tot felul de evenimente menite sa promoveze imaginea Romaniei, ca de exemplu; Festivalul Lalelelor, Picnicul romanesc, Martisorul Romanesc. Intalnirea doamnelor cu ocazia Martisorului imi este cea mai aproape de suflet, pentru ca prin ea am reusit timp de patru editii, sa aducem laolalta romance si canadience de alte origini, interesate de cultura si civilizatia romaneasca, carora le-am oferit atat hrana fizica, traditionala, cat si hrana culturala. Toate au fost placut impresionate si sper ca au dus mai departe un mesaj pozitiv despre Romania. Dar, desigur ca toata aceasta actiune nu s-ar fi putut face fara contributia fiecarei romance participante, pentru ca ele au platit si biletul invitatelor canadience. Anul acesta l-am prezentat pe Eminescu, in anii trecuti am vorbit despre civilizatia dacilor si sarbatoarea Martisorului, despre George Enescu si despre Constantin Brancusi. Invitatele canadience sunt sotii de diplomati, cadre universitare (chiar directorarea Centrului de Studii Central si Est  Europene si Euroasiatice de la Universitatea Carleton), medici, functionari publici, ziariste si… impatimite de ceea ce inseamna contributia cetateanului in societate.  

B.T.: Daca ati avea multi bani, cum ati ajuta Romania?

Uau, ce mult mi-ar placea sa am acesti bani multi ca sa-i pot ajuta si pe altii! Mi-as dori sa restaurez cat mai multe monumente, sa salvez Bucurestiul si alte orase, sa iau sub aripa-mi ocrotitoare conacele de pe la tara si sa ingrijesc sau sa constuiresc monumente care ne ocrotesc memoria. Si, nu i-as uita nici pe confratii de la diverse ziare, reviste, radio-tv, mai ales pe cei din domeniul cultural.
Dar, de unde sa scot banii astia? Ha, ha, ha. Nu ne mai ramane decat sa ne incredem in minuni, nu atat ca voi avea banii, ci ca respectivele frumuseti vor fi salvate de la degradare, uitare si pieire.
Trebuie sa recunosc ca e o intrebare superba: voi visa placut zile si nopti in sir.

B.T.: Neavand multi bani ce faceti pentru Romania?

C.M.: O vorbesc de bine si ma refer la lucrurile bune, reale. O promovez pe unde pot si cat pot. Desigur, fara sa agasez lumea (sper!). Vreau doar s-o graiesc de bine.
Sa stii ca vorba de la coltul strazii poate parea un lucru marunt, fara o prea mare influenta, dar nu e asa.  Imi place cum spune inteleptul Solomon in proverbele sale, anume ca o cetate este ridicata prin binecuvantarea celor fara prihana, dar este surpata prin gura celor rai. E atat de patrunzator si… atat de adevarat. Vezi, surparea se refera chiar la o degenerare venita din interior. Dusmanul nu surpa o cetate. O bombardeaza, o darama, dar surparea o fac cei din interior. Si, cum? Cu vorbe rele, spuse cu rautate (cum altfel?), de catre oameni rai. Am repetat aceste etichete, dar ele sunt importante. Pe de alta parte, se pune intrebarea cine sunt cei fara prihana? Pentru ca niciun om nu e perfect, dar toti cei care se numesc crestini ar trebui sa mediteze la ce inseamna acest cuvant si la puterea lui Cristos de a-l face pe om neprihanit. Asa, pas cu pas. As mai spune si altfel: orice om cu bun-simt, spune o vorba buna, de incurajare, de zidire (iata ce expresive sintagme sunt in limba romana) si nu de tocare si de otravire. Sau, din alt unghi: cui i-ar placea sa fie ocarat mereu, barfit mereu si, mai mult, cat si cum ar rezista in timp la un astfel de tratament? Suna ingrozitor, nu? De ce ar fi diferit cu propria tara sau natiune? De ce s-o palmuiesti incontinuu, doar de dragul eliberarii unor frustrari? Sau al unor ganduri rautacioase si distrugatoare? si, prin biciuirea ei, de fapt se biciuesc si se injosesc si cei care o practica. Asa ca, sa incepem sa folosim cuvintele de bine, cuvintele care aduc tamaduirea si nadejdea, ca si realitatea sa fie mai luminoasa (era sa zic mai roz). Ne-ar face bine la toti un astfel de tratament.

B.T.: Credeti ca romanul emigrant dupa ’89 simte diferit pentru Romania?

C.M.: Din pacate, da. Multi au fost invatati sa urasca tara din care fac parte, fie ca mai traiesc acolo, fie ca nu. Se cred grozavi, dar adevarul e ca pierd foarte mult. Si, odata cu ei, pierd toti cei de dinaintea lor, cei contemporani cu ei si multi dintre cei care vor veni.
Acuma, strict la emigranti: hai sa ne punem in pielea unui italian, francez sau britanic. Cui ii place sa auda toata ziua doar vorbe urate la adresa unei comunitati sau tari?  Poate la inceput sa mai si creada ca in Romania sunt numai rele si grozavii, dar dupa o vreme nu numai ca se plictisesc de asemenea lamentatii si atitudini dar, pe buna dreptate, se intreaba cata incredere pot avea in cineva care defaimeaza incontinuu locul de unde se trage?
In lumea anglo-americana, si puritanul si libertinul sunt patrioti. A-ti denigra si uri natiunea, tara din care faci parte, e considerat un lucru josnic si demn de tot dispretul. Ceea ce, sa fim sinceri, e normal. Am intalnit aici o multime de filipinezi, de oameni din Africa, din Asia (China, fosta Birmania, Cambodgia, Vietnam,) din Albania, din alte tari din  Europa, din America de Sud, dar nu am intalnit oameni care sa-si dispretuiasca si sa-si blameze natiunea. Toata lumea mai zice de politicienii corupti, dar ii separa foarte clar de istorie, de cultura, de poporul in sine. Ar trebui sa dea de gandit celor care pleaca si nu mai vor sa stie de Romania, decat atunci cand mai trag o injuratura sau un gand rau. O astfel de atitudine nu le aduce niciun beneficiu.

B.T.: Despre atitudinea pentru limba?

C.M.: Limba este cheia de bolta a creatiei unui popor. Avem o limba foarte frumoasa (si nu sunt exagerari), dar daca noi nu o ingrijim, nu o promovam, cine s-o faca? Mai sunt unii de pe alte meleaguri care vor s-o faca, dar e de datoria noastra in primul rand, in  ultimul rand si  intre ele. Ma doare folosirea nenecesara a anglicismelor. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit: si mie imi place limba engleza, acum e si la mare moda si e bine s-o cunoastem. Dar una e sa stii cat de multe limbi poti si e cu totul altceva sa-ti macelaresti propria limba, numai si numai ca sa-ti arati dispretul fata de ea si de tot ce e romanesc pana la urma si, pe de alta parte, sa te consideri foarte destept ca arunci anglicisme de care nu e nevoie. Exista si neologisme pe care o limba le adopta, dar sa apelezi la cuvinte care-si au echivalentul in limba romana, doar ca sa te maimutaresti, e deceptionant. Oare nu mai stim sa zicem baiat, de spunem boy? Nu mai stim cuvantul femei, de trebuie sa-l inlocuim cu women? Stirile au devenit news si chiar nu stiu de ce (afara doar de dorinta de fandoseala), sfaturile sunt inlocuite cu tips-uri (« pentru ca asa se zice acuma », conform explicatiei unui cunoscut om de televiziune), lucurile grozave nu mai sunt asa, trebuie ca sunt cool, nu poti incarca si descarca, trebuie upload si sa download, iar de actualizare ce sa mai vorbim? Este updatare (ar trebui de fapt sa fie o adaptare la limba romana). E ridicol dar, mai ales, infiorator acest balci prin care limba romana este facuta terci. Am scris un intreg articol pe aceasta tema, dar se poate vorbi mult si ar trebui sa se vorbeasca, sa se ia atitudine si sa se stavileasca nebunia aceasta cata vreme mai e timp. Se poate, chiar prin lege (cine nu ma crede, poate trage cu ochiul la ce au mai facut si altii, recte francezii, nemtii). Dar exista o explicatie (sau chiar mai multe) la acest dezmat lingvistic. Se leaga de ocararea zilnica a  ideii de roman, a trecutului, de manualele alternative de limba romana si de programa mai mult decat jenanta la aceasta materie si la istorie, ca sa amintim doar cateva seminte ale raului. Pe langa unii intelectuali de-a dreptul tradatori -vorba lui Dan Puric-, care nu au gasit nimic bun de facut decat sa arunce cu fecale in  ideea de ROMANIA si de limba romana (si, sa nu uitam, ei nu puteau fi altceva decat… scriitori! Nu medici, nu ingineri sau economisti, nuuu, ci chiar scriitori si filozofi!), au aparut si o seama intreaga de imitatori. Si toate acestea converg spre un singur punct: lipsa patriotismului  si a demnitatii nationale, care fac parte integranta din identitatea personala. Dar, sa nu disperam. Exista solutii la aceasta  alunecare. Pur si simplu sa ne deschidem ochii si sa vedem ca pastrarea limbii romane, de la vorbirea zilnica, pana la literatura de specialitate si la cea beletristica, ramane cea mai buna cale de iesire din aceasta negura  in care ne gasim.
Si, as incheia parafrazandu-i pe Nichita Stanescu si pe Mircea Eliade: pentru primul, patria era chiar limba romana, iar pentru cel de-al doilea, limba romana era  limba in care visa intotdeauna.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page