Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Sinceritate, adevar si minciuna


„Sinceritatea este temelia vietii spirituale.”
– Albert Schweitzer

   Omul sincer beneficiaza de calitatea franchetii, a loialitatii. Este omul lipsit de ipocrizie. El este sincer cu sine si cu ceilalti, fiindca nu poti fi sincer cu ceilalti, daca nu esti sincer si impacat cu tine insuti. Cand mintim si nici macar nu constientizam acest lucru, ii pacalim nu numai pe cei din jur, ci si pe noi insine. Anton Pavlovici Cehov spunea ca „cel care se minte pe sine si-si pleaca urechea la propriile sale minciuni ajunge sa nu mai deosebeasca adevarul nici in el, nici in jurul lui, sa nu mai aiba respect nici pentru sine nici pentru ceilalti”.
   Unii considera sinceritatea a fi o prostie. Si-atunci sa ne intrebam: este sinceritatea o calitate sau un defect? Este necesar sa ne straduim a fi pe cat posibil sinceri? Sau este mai bine sa ne invaluim in valul negru al ipocriziei? Fiindca daca ar fi sa dam culoare sinceritatii, am spune ca ea are culoarea alba, iar falsul, minciuna, ipocrizia - culoarea neagra.
   A fi sincer inseamna a grai adevarul, inseamna sa existe o concordanta intre ganduri, cuvinte si fapte. Oamenii sinceri au fetele senine, privirea clara, te privesc direct in ochi, sunt oameni vii. Omul sincer este linistit, netemator, impacat cu sine, iar cei din preajma lui se simt bine. Oamenii mincinosi poarta masti pe chipul lor, isi falsifica personalitatea, sunt vesnic agitati. William Shakespeare se intreba: „De ce nu-s oamenii asa cum par?” si continua: „Sau, daca nu, sa nu mai para oameni!”.
   Cei in necunostinta de cauza, nehotaratii, amesteca uneori adevarul cu minciuna, dau culoare gri adevarului, culoare neclara, amagitoare, derutandu-i pe cei din jur. Dar  spusele lor pot fi verificate si confirmate sau infirmate prin observatie, prin experienta, prin demonstratie logica si oamenii pot fi adusi pe drumul bun, corect, dar pentru aceasta trebuie sa existe, la ei, o cat de mica deschidere a sufletului spre adevar. Comunicarea este necesara in relatiile dintre oameni pentru intelegerea adevarului, pentru lumina lui, de multe ori in scopul elucidarii unei probleme, sau de a ajuta pe cel ce se zbate in intuneric si nu poate iesi la lumina. Vorbim de adevarurile care ne inconjoara. Se mai intampla sa spui adevarul si sa nu fii crezut, fiindca cel caruia i-l spui, judeca prin prisma propriilor lui pacate; el este un om obisnuit cu minciuna si desigur ca este greu sa accepte adevarul spus cu sinceritate, el este suspicios, te poate acuza pe tine de neadevar, crezand  ca astfel se debaraseaza de minciuna..
  Pragmaticul William James spunea: „O propozitie este adevarata daca este utila”. Poate ar trebui formulata invers, si anume: Daca ceva este clar si util omului, inseamna ca el contine adevarul. Si pentru a constata utilitatea, trebuie folosita simtirea si ratiunea. Ratiunea va decide daca acea destainuire, acel adevar trebuie exprimat sau trebuie retinut, eventual asteptat momentul adevarului, intrucat el poate sa raneasca uneori, sau sa faca chiar mult rau celuilalt sau celorlalti. Dar, nici nu trebuie sa ne trezim ca facem confesiuni pe care nimeni nu le cere, marturisind tot adevarul pe care-l stim, impovarandu-l pe celalalt, obosindu-l. Se mai intampla sa fii sincer fara sa simti cat de mult ai plictisit sau l-ai zapacit pe celalalt. Daca dai de un om intelept, el poate fi politicos, te asculta si nu retine nimic. Altul, iti intoarce spatele.
   Dadeam candva ca exemplu piesa „Rata salbatica” a lui Henrik Ibsen, marele dramaturg norvegian al secolului al XIX-lea, a carui opera a avut o insemnatate majora pentru generatiile care i-au urmat, inclusiv pentru generatia secolului nostru, temele si moralul operelor sale fiind valabile prin analiza profunda a psihologiei omului si a filozofiei vietii. Criticul de arta Petru Comarnescu l-a numit „uriasul Nordului, poetul icebergurilor, cantaretul serios si grav al ciocnirilor de constiinta, vizionarul viguros al ultimului romantism”, intrucat a fost preocupat de influenta crizei moralitatii individului asupra societatii, de adevar si minciuna, „incercand sa trezeasca o umbra de idealism in noi”, comenta altcineva.
   Ideea ca omul are nevoie de minciuna pentru a trai, este, se poate spune, o axioma pe care a supus-o dezbaterii in operele sale. Aidoma lui Nietzsche, considera ca un adevar absolut si general valabil pentru toate persoanele nu exista, pentru ca timpul si societatea impreuna cu oamenii se schimba, mentalitatile se schimba, astfel intelegerea lumii sau orice tip de intelegere se schimba; ceea ce a fost valabil timp de sute de ani poate sa nu mai fie valabil si astazi, adevarul fiind intr-o schimbare continua. Aceasta idee Ibsen a supus-o gandirii treptat, trecand-o prin mai multe piese de teatru, filozofia sa parea ca se contrazice si totusi ea se lega si se definea prin adancirea gandirii in urmatoarea piesa. Interesul sau fata de adevar, de conceptul de adevar s-a datorat comportamentului societatii norvegiene din timpul sau, el considerand ca important este a se preocupa de revolutionarea sufletului oamenilor. Conceptia lui despre libertate, de exemplu, ocupa un loc central in gandirea sa. Statul era ca o limita pentru individ, pentru el individul si cetateanul fiind doua concepte diferite; cetateanul - legat de regulile societatii si de politica statului, pe cand individul - ceva interior, launtric, care-l face pe om, uman. Pentru intelegerea lumii, a societatii si a omului, individul trebuie inteles a fi mai mult decat un cetatean care traieste intr-o societate, el luptandu-se pentru a scapa „din conventionalismul obiectiv al ipocriziei” cu care este „dotata” societatea. In piesele sale dialogul, pana la urma, duce la incercarea si incurajarea omului de a fi mai bun si de a deveni constient de propria-i identitate ca individ, astfel omul putand sa faca lumea mai buna.   
   Cineva a sintetizat foarte bine cele doua piese ale lui Ibsen: „In Nora avem un Ibsen razvratit - care iubeste adevarul pentru adevar si pentru morala inalta. In Rata salbatica avem un Ibsen domnesc - profund omenesc, care predica dreptul la viata al minciunii, atunci cand aceasta minciuna este elementul vital al unor fiinte”. Titlul folosit  „Rata”, semnifica pasarea, imaginea sufletului care scapa din trup, iar adjectivul „salbatica” – intareste ideea de libertate, de nesupunere la normele materiei si la limitarile date de ipocrizia prin care sunt reglate mecanismele sociale. Personajele lui isi pierd libertatea in momentul in care li se dezvaluie adevarul. In cateva cuvinte, in piesa Rata salbatica, se porneste de la ideea ca rata traieste in cuplu, fiind simbolul fericirii conjugale; este vorba de o familie fericita pe cale sa se destrame la aflarea adevarului ascuns pana atunci, iar doctorul, prieten al familiei, incearca sa medieze folosind o formula cinica: „Asculta, domnule …, nu te mai servi de aceasta vorba pompoasa ideal, cand noi, in vorbirea curenta ii zicem atat de minunat minciuna... Daca ii iei unui om obisnuit minciuna vietii, ii iei in acelasi timp si fericirea”. Si in loc sa re-invete zborul, rata salbatica a lui Ibsen, ranita, se cufunda in moarte…
   Lectura piesei te pune mult pe ganduri: Trebuie spus si infaptuit adevarul cu sinceritate, chiar daca uneori pretul  platit este mare? Nu era mai bine sa nu fi existat acea destainuire? „Rata salbatica” nu-si putea trai viata fara sa cunoasca adevarul? Sinceritatea dezvaluirii adevarului nu a facut mai mult rau? Se astepta cineva la reactia tinerei de a nu suporta adevarul si a alege sfarsitul vietii - sinuciderea? Nu este mult adevar in aforismul: „Sinceritatea nu inseamna a spune tot ce gandesti, ci a gandi tot ce spui”? Este necesar ca filtrul ratiunii sa actioneze asupra simtamintelor?  Dar „Rata salbatica” a lui Ibsen nu exclude sinceritatea, adevarul, ea este, in principal, drama omului neputincios fata-n fata cu adevarul.
   Filozoful si scriitorul francez Pierre Janet spunea, si aici se pot cantona intrebarile, raspunzand: „Nu e intotdeauna bine sa spunem tot ce avem pe inima, dar sa cautam sa n-avem pe inima decat ceea ce am putea spune”. Si sa mai avem in vedere spusele scriitorului francez Al. Dumas: „Sinceritatea este singura bogatie a oamenilor care nu au nimic”. Sinceritatea inseamna o inima deschisa spre adevar. Nu putem trai in minciuna! Sinceritatea trebuie sa-l imbogateasca pe celalalt, nu sa-l saraceasca sau, mai rau, sa-l loveasca. Iar omului i se cere sa aiba puterea de a suporta adevarul ascuns si dintr-o data dezvaluit, infipt ca un cutit in inima. Concluzia este ca firile slabe nu pot primi adevarul, el le tulbura. Curaj si intelepciune ii trebuie si celui care dezvaluie adevarul, si, la fel, curaj si intelepciune celui care primeste adevarul in suflet. Dar, adevarul trebuie sa triumfe! Exista si remedii pentru ranile care ar putea fi produse in urma dezvaluirii adevarului. Dintre acestea, in primul rand, ar fi alegerea momentului mai putin dureros al destainuirii, iar daca acest adevar a indurerat fiinta, exista posibilitatea de a cere iertare, de a incuraja fiinta, dar … sa nu fie prea tarziu. Sentimentul iertarii este nelimitat, el poate ocupa intregul suflet: „… ci pana la saptezeci de ori cate sapte!” sa ierti. In fond, sinceritatea face parte din simplitatea vietii. Simtirea omului o dramatizeaza. Copiii sunt sinceri, chiar daca ei fac cu greu distinctie intre real si imaginar alterand adevarul, ei totusi nu mint. Sufletele lor sunt curate si nevinovate, de aceea i-a iubit Hristos si i-a chemat la El. Din punct de vedere religios, minciuna este considerata a fi un pacat. Cea de-a noua porunca este „Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau”, adica sa nu minti.
   Politicienii, oamenii care fac politica in interesul tarii, trebuie sa fie sinceri? Peiorativ, se spune ca sunt cei care fac din politica un mijloc pentru realizarea intereselor personale. Sigur ca nu toti se inscriu in aceasta formula. Fac ei parte din categoria oamenilor duplicitari? Sau functia le schimba personalitatea? Politicienii zilelor noastre mai au idealurile politicienilor de altadata? Traseismul nu este fariseism? Putem pretinde de la un politician sa fie sincer? Ar trebui! Dar, politica este numita de unii „arta ticaloseniei”, tocmai fiindca exista intotdeauna motivatia compromisului, a promisiunii si a neimplinirii. Filozoful francez Paul Ricoeur (1913- 2005) dadea o conotatie pozitiva termenului de ideologie, reusind sa argumenteze intr-o maniera convingatoare ca intre ideologie si om, ca fiinta sociala, este o legatura greu de rupt. Atunci cum o rup cu atata usurinta unii politicieni?   
   Cand filozoful si politicianul italian Giovanni Gentile(1875-1944) vorbea de „celalalt” din  noi, ne amintea ca cel dintai tribunal din vasta retea de tribunale de pe pamant si din cer, in fata carora suntem judecati din cand in cand si carora le recunoastem dreptul de a ne judeca, este „tribunalul ce se constituie in interiorul spiritului nostru”. El este liber si se framanta, cantareste continuu, pentru a lua o anumita decizie. „Chiar daca am fi in stare sa ne razvratim impotriva oricarei forme de disciplina sociala, spunea Giovanni Gentile, va trebui sa ne supunem acestei discipline intime a spiritului nostru”. Si spiritul nostru, pentru echilibrul fiintei noastre, trebuie sa beneficieze de sinceritate si intelepciune. Idealismul lui Gentile punea in valoare adanca intelepciune a filozofiei crestine: „Adevarul e inauntrul omului, nu in afara”.   
   Cand politica se dovedeste a fi haotica, este normal ca oamenii sa aiba cumplite indoieli, sa devina suspiciosi, pentru ca ei au nevoie de adevaruri spuse cu sinceritate, pentru a intelege si a pune umarul la ridicarea societatii. De aceea, cred, ca pentru reusita este nevoie in primul rand de sinceritate din partea alegatorilor, dar si a candidatilor. Interesele tarii trebuie gandite, intelese, in acest moment important. Sinceritate inseamna adevar si adevarul insemna verticalitate.    
   Opusa sinceritatii este perfidia, o trasatura de caracter manifestata prin minciuna, cinism, rautate, viclenie, necinste (separate sau impreuna toate), de multe ori in ciuda aparentelor binevoitoare. Si ele sunt folosite in zilele noastre drept arme de lupta dintre cele mai eficiente. Cu ele se poate distruge pana si „o natie”, spunea Parintele arhimandrit Iustin Parvu (1919-2013), vorbind despre „industria minciunii” a vremurilor noastre.
   Si sa ne ferim de politicienii care pot fi aproape de gandirea inversunatului comunist Lenin, care pentru atingea scopul recomanda: „Trebuie sa folosim orice siretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciuna…”.

Vavila Popovici
 Carolina de Nord
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page