Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Si Presedintii trebuie sa asculte...

 

Pilot si presedinte

In formula din titlul principal, nu, nu ma refer la dragul nostru presedinte, Dumnezeu sa-l fereasca de accidente, ci la moartea tragica a presedintelui Poloniei, in catastrofa de la Smolensk, alaturi de sotia sa si aproape o suta de persoane – o buna parte din elita politica, militara, intelectuala si religioasa a Poloniei. Cum declara generalul Waldemar Skrzyczak, s-a comis „o eroare capitala", s-au incalcat procedurile care interzic persoanelor importante din stat sa calatoreasca in aceeasi aeronava. Pe aeroportul din Smolensk nu se putea ateriza din motive meteorologice. Echipajul si pasagerii au fost anuntati de acest lucru de controlorii de zbor si li s-a indicat sa aterizeze la Minsk sau la Moscova. Cu o jumatate de ora inainte de catastrofa, un avion militar rusesc cu oficiali la bord, care primise aceleasi indicatii, s-a intors, dupa doua tentative esuate de a ateriza, la Moscova. Avionul polonez a incercat de trei ori sa aterizeze si nu a reusit. A patra – unele surse vorbesc de a cincea! – tentativa a fost, din nefericire, fatala.

Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei plecati dintre noi, dar catastrofa ar fi putut fi evitata.

Toate informatiile de pina acum vorbesc despre eroare de pilotaj. Deci pilotul a fost de vina. E o explicatie comoda pentru toata lumea. Doar ca se trec sub tacere citeva fapte – presiunea la care era supus un pilot la bordul avionului in care se afla presedintele tarii, intreaga conducere militara, inclusiv comandantul aviatiei militare, si o multime de alte notabilitati, care doreau sa ajunga la timp la ceremonia de la Katyn. Da, pilotul e de vina, dar nu pentru ca ar fi luat o decizie nefericita, ci pentru ca a acceptat o asemenea decizie venita de la cel mai inalt nivel. De altfel, in urma cumplitei catastrofe, gazetarii polonezi si-au reamintit de obiceiul regretatului presedinte al Poloniei de a face presiuni asupra echipajelor cu care zbura, mai ales in directia aterizarii in orice conditii meteorologice. Cazul cel mai asemanator este cel din 2008, cind presedintele Kaczynski i-a cerut pilotului Karol Kopczyk sa aterizeze la Tbilisi, in ciuda conditiilor meteorologice cu totul necorespunzatoare, si nu in Azerbaidjan, cum recomandau controlorii de zbor. Atunci, din fericire pentru toata lumea, pilotul, desi a fost considerat „las" si amenintat ca „va suporta consecintele", si-a anuntat superiorul si a condus avionul in conformitate cu indicatiile de zbor survenite – in siguranta. Mai tirziu, tot din fericire, Procuratura Militara a decis neinceperea urmaririi penale in cazul pilotului. De data aceasta insa, pilotul pare a fi cedat presiunilor care, date fiind conditiile de acum, au fost probabil mult mai mari decit in situatia precedenta.

Problema care se pune este aceea referitoare la limitele autoritatii si la excedarea acestora. In chestiunile privind pilotarea unui avion, nimic nu ar trebui sa treaca peste autoritatea pilotului/echipajului, singurul care stie efectiv despre ce este vorba, care poate decide ce se poate face si ce nu se poate face. Celelalte autoritati, civile sau militare, in cazul de fata presedintele si seful aviatiei militare, ar fi trebuit sa-si autolimiteze autoritatea, sa evite presiunile psihice asupra celor insarcinati cu bunul mers al zborului, sa accepte fatalitatea intirzierii la o ceremonie importanta daca incercarea de a respecta punctualitatea punea atitea vieti in pericol. N-a fost asa, din pacate! E ciudat, nimeni, fie el si un presedinte, nu se gindeste sa conteste diagnosticul pus de un medic si tratamentul propus de acesta, dar crede ca este competent in cele aviatice, ca stie el mai bine decit pilotul ce se poate face si ce nu in materie de pilotaj, desi efectul erorii este, in acest caz, infinit mai mare si se manifesta instantaneu! Orice credincios – iar Lech Kaczynski era un om credincios – care merge la spovedanie stie ca nu-si poate acorda singur absolvirea sau penitenta, dar acelasi, la bordul avionului, capata un fel de senzatie de uns al divinitatii si crede ca poate invinge conditii oricit de ostile.

Cele doua taisuri ale incapatinarii

L-am cunoscut pe Lech Kaczynski. L-am cunoscut, e un fel de-a spune! E ca si cum as spune ca am cunoscut citeva zeci, poate chiar sute de mari personalitati poloneze si straine, cu prilejul Congresului aniversar al Solidarnosc din 2005, de la Varsovia si Gdansk, cind eu n-am vorbit mai mult decit cu Cardinalul Lustiger, caruia i-am cerut si am primit permisiunea de a-i traduce si publica interventia in „Timpul", si cu Bronislaw Geremek, pentru simplul motiv ca amindoi erau buni vorbitori de franceza, singura limba straina in care pot conversa fara eforturi prea mari! Erau acolo de la Walesa la Havel si de la Baroso la Madeleine Albright aproape toata elita politica a lumii si, normal, s-a intimplat sa string niste miini, sa schimb niste saluturi. Cu Kaczynski, pe atunci primar al Varsoviei, s-a intimplat chiar sa ciocnesc un pahar de sampanie. Asta inseamna l-am cunoscut! Insa i-am urmarit cu atentie evolutia inca de atunci, cind era candidat inscris in batalia electorala pentru presedintie. Ceea ce pot spune sigur este faptul ca era de o incapatinare iesita din comun. Aceasta incapatinare l-a ajutat sa cistige o competitie in care plecase cu un handicap de peste 25 de procente. La jumatatea cursei, inca era cu aproape 20 de procente in urma lui Donald Tusk, actualul premier, liderul liberalilor. Oricine ar fi renuntat, nu si Kaczynski. Citeva erori ale adversarului, care se vedea deja cistigator, si o campanie „incapatinata", aproape pina la monotonie, i-au adus victoria.

Tot incapatinarea sa a reclasat Polonia in politica internationala unde a devenit o voce ascultata. Mai degraba eurosceptic, conservator, apropiat de Statele Unite mai mult decit de UE, critic in egala masura al Rusiei si Germaniei, dar cochetind cu Anglia in afacerile europene, ridiculizat uneori, nu foarte iubit nici in Polonia de la un punct incoace, Kaczynski insusi a devenit o voce de care a trebuit ca marile puteri sa tina seama. O voce care acum a tacut. Dar a tacut, ca sa spun asa, tot pe mina incapatinarii sale. I s-ar potrivit o vorba adaptata a lui Napoleon: „Cuvintul imposibil nu este polonez". Din pacate, a trebuit sa afle, laolalta cu aproape o suta de oameni, ca acel cuvint poate fi tradus si in limba polona! Inima-Rea avea dreptate – incapatinarea e o sabie cu doua taisuri. Cind ne serveste prea multa vreme unul dintre ele, uitam ca exista si cel de-al doilea si catastrofa se prabuseste asupra noastra.

Nu sint insa de acord in alt punct cu Inima-Rea. Nu cred ca celebra sarja a cavaleriei poloneze asupra tancurilor nemtesti merita ridiculizata. Este un gest de cumplita semnificatie istorica, care marcheaza destinul unui popor, un gest de o tragica poeticitate. Oricum, il prefer cu toata fiinta mea lesinului lui Mihail Manoilescu la semnarea Dictatului de la Viena si rusinoasei retrageri a armatei romane din Basarabia fara a fi tras un foc de arma…

Polonia dupa catastrofa

Polonia e in doliu. Polonia si-a pierdut o parte consistenta a elitei sale civile si militare. Lech Walesa are dreptate, este cea mai grava catastrofa de la masacrul de la Katyn incoace. Analistii de serviciu se intreaba catastrofic: Ce se va intimpla cu Polonia? Cum va iesi din aceasta situatie. Cu Polonia nu se va intimpla nimic, Polonia isi va urma drumul prin istorie. si va iesi din situatie cu aceeasi demnitate cu care isi traieste doliul. Polonia a fost impartita de trei ori de-a lungul incercatei sale istorii, dar a redevenit o tara mare si puternica. A reusit ceea ce n-a mai reusit nimeni, sa treaca prin marea criza economica si financiara mondiala avind crestere economica! Polonia nu si-a inclinat coloana vertebrala nici in timpul comunismului, impotriva caruia a fost in revolta aproape continua si pe care l-a invins aproape de una singura. Polonia a suferit ieri niste pierderi umane aproape imposibil de evaluat, dar din fericire pentru ea e o tara care chiar are elite, are elite puternice  in toate domeniile – politic, intelectual, militar, religios etc. De altfel, aparatul de stat functioneaza fara sincope. Pina la finele lui iunie va avea un nou presedinte ales.

Polonia merge mai departe. Este bine ca o insotim in acest multiplu doliu, e omeneste si prieteneste asa, dar ar fi bine daca am fi in stare sa invatam ceva din exemplul istoric al acestei tari.

Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei atit de devreme si atit de absurd plecati dintre noi! Dumnezeu sa binecuvinteze Polonia!

Liviu ANTONESEI

11 aprilie 2010

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page