Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Prieten de-o viata

Dupa mine, exista doua sentimente umane majore care domina relatiile dintre oameni: dragostea si prietenia. Durata si profunzimea lor este conditionata de multi factori, intre care pot fi enumerati caracterul partenerilor, conditiile in care s-au plamadit aceste sentimente, influentele exterioare imprimate de imprejurarile afective, sociale si economice, precum si desfasurarile din vietile fiecaruia. Exista exemple, din pacate destul de rare, cand legaturile de acest fel se pastreaza pe parcursul unei vieti intregi, nealterate, animate de sinceritate, respect reciproc si dorinta de a le conserva. Personal, consider ca sunt privilegiat sa ma pot bucura de cateva astfel de relatii.

Cand, in 1951, familia mea s-a relocat in Ocna Muresului (un orasel provincial predominant muncitoresc, datorita uzinelor de produse sodice, minei de sare, unei fabrici de tutun si altor catorva intreprinderi mici), eram in clasa a VII-a si m-am trezit dintr-o data cu colegi si dascali noi, intr-o ambianta careia trebuia sa ma adaptez. In clasa mixta respectiva structura era preponderent oraseneasca, iar profilul social al parintilor era variat: muncitori la intreprinderile locale, tarani din satele apropiate sau intelectuali din localitate. Am trecut relativ usor peste stressul de acomodare, chiar daca nu am legat prietenii din primele luni. Cu cei cu care aveam drum comun de la si spre casa, in mod firesc legaturile personale s-au inchegat mai usor. Intre acestia era si Gigi Gliga, cu care eram vecin de strazi. Cu toate ca avea o fire apriga, ce se aprindea usor, mai ales in disputele cu un alt coleg - Mircea Gainaru - Gigi era un coleg corect in relatiile sale cu majoritatea celorlalti. Cu Mircea avea multe preocupari comune in timpul liber, cand impreuna faceau escapade la vanat de porumbei cu prastia, intr-o zona a orasului care se chema "teritoriu". Era o suprafata paraginita de vreun kilometru patrat, unde se produsesera surpari de teren cauzate de portiuni ale exploatarilor saline abandonate. Carari batatorite de localnici pentru a face scurtaturi in traversarea orasului treceau pe langa gropi prapastioase adanci, care apareau ca niste hauri, unde porumbeii isi facusera cuiburi si abia ca se vedeau. Eu, ca si unii copii cu parinti excesiv de grijulii, nu aveam voie sa ma aventurez in zona respectiva, ea fiind periculoasa. Pentru altii restrictia nu functiona, acolo existand senzatia de libertate deplina, departe de ochii parintilor.

In timpul recreatiilor, din "indeletnicirile" unora dintre colegi nu lipseau episoadele de fumat (pe ascuns) la WC-ul scolii, adesea suprinse de director sau cadre didactice si scoase in evidenta cu prilejul "careurilor" scolare periodice, in fata carora cei care apucasera obiceiul, erau scosi ca exemple negative. Colegii Gainaru si Gliga se numarau frecvent printre citati, dar efectele erau temporare, pentru ca mustruluiala nu prea se lipea de ei. In pauze, divergentele care se iscau intre cei doi se soldau adesea cu nasuri sau buze sangerande. Victoriile se imparteau fara discriminare, cand de-o parte cand de cealalta, cu perspectiva unor confruntari viitoare, care nici odata nu intarziau. Exista intre cei doi o stare de permanenta beligeranta, desi aveau atatea preocupari comune. Daca insa se intampla ca, in alt anturaj decat scoala, vreunul din ei sa fie atacat, in mod automat deveneau aliati, iar agresorii trebuiau sa infrunte doua forte unite, cu experienta de necontestat in materie de cafteala.

Ce elev, Gigi era printre elevii buni, nu atat pentru ca ar fi depus eforturi deosebite, cat pentru ca inteligenta cu care era dotat ii permitea sa prinda repede si sa faca corelatii. Citea multa literatura si tot ce-i cadea in mana, inclusiv cartuliile din seria de aventuri numite “dox”-uri, care pe vremea aceea circulau "subteran". Dupa multi ani, la una din revederi, am aflat ca chiar profesoara noastra de literatura facea schimb de asemenea dox-uri cu Gigi. Lectura si spiritul lui spontan l-au ajutat sa poata purta discutii elevate, pe cele mai variate teme, dovedindu-se un bun cunoscator al fenomenelor si realitatilor ce-l inconjurau.

Cand am ajuns in liceu, componenta clasei, evident, s-a modificat prin venirea unor noi colegi de la alte scoli elementare, o parte din satele din jurul Ocnei Muresului. Intre ei erau si doua surori foarte bune la invatatura si aratoase. Cea mai tanara, pe nume Lena, devenise slabiciunea multora dintre baieti, care nutreau sperante sau chiar sufereau in taina. Gigi era unul dintre ei si pe tot parcursul anilor de liceu, devenise notoriu prin afectiunea neimpartasita pe care o nutrea. Fusese pus de diriginta in prima banca pentru a-i mai domoli pornirile iesite din albie. Lena statea intr-o banca in spatele lui, ceea insa nu impiedica tentativele lui Gigi de a o privi. Spre a usura acest lucru folosea o oglinda mascata de vreun caiet sau o carte. Colegii si colegele observau, bine-inteles, stradaniile lui si nu-l scuteau de remarci malitioase, ori de cate ori se ivea ocazia. Extrem de amuzant, pentru toti, a fost episodul cu prilejul revederii de 40 de ani de la absolvire, cand a iesit la iveala, nu fara vadita suprindere, ca toti baietii prezenti (provocati fiind), de fapt au aspirat la gratiile Lenei. Chiar si cei care erau printre cei mai rezervati, in virtutea proverbului “in vino veritas” au marturisit atunci ca in liceu inima lor a vibrat de sperante. Insasi eroina, prezenta fiind, a fost mirata de multitudinea de furori pe care le-a starnit in randurile colegilor. Am facut mult haz pe aceasta tema si la revederile noastre ulterioare.

Tot in contextul amintirilor depanate in asemenea ocazii si legate de subiectul acesta, colegul Gigi ne-a povestit cum, impreuna cu acelas Mircea, invidiosi fiind pe un inginer de la “Soda” care-i facea curte Lenei, s-au gandit sa-i faca de petrecanie “intrusului”. Intr-una din serile intunecoase cand acesta se intorcea, dupa ce o condusese acasa pe “Julieta”, cei doi l-au prins intr-o zona mai ferita si i-au administrat o chelfaneala, cum s-au priceput mai bine. Victima nu a aflat nici odata cine au fost faptasii, care s-au "racorit" in felul acesta de naduful ce-l simteau.

Dupa absolvirea liceului, in mod firesc, drumurile noastre s-au despartit, fiecare urmanandu-si calea aleasa. Eu am m-am straduit sa mentin legaturile cu colegii de adolescenta, de care ma legau atatea momente frumoase, caracteristice varstei. I-am cautat ori de cate ori am avut posibilitatea si mi-a facut o placere deosebita sa-i revad si sa ne amintim de anii de liceu, atat de colorati. Soarta a facut ca la un moment dat, sa ajung cadru didactic universitar in Cluj, unde l-am regasit pe Gigi Gliga in postura de ofiter cu probleme economice la Inspectoratul Judetean de Militie. Timp de 24 de ani cat am trait in acelas oras legaturile noastre s-au consolidat intr-o prietenie cum cred ca rar se intampla. Ne intalneam adesea la cate o bere sau un vin, amandoi sau cu alti prieteni comuni si discutam verzi si uscate, ne spuneam bancuri (atat de frecvente pe atunci) si nu de putine ori ne reveneau in minte episoade din anii de liceu. Ma trezeam adesea la facultate cu cate un telefon de la el: "Dom’ doctor (asa obisnuia sa ma abordeze), nu ai tu chef de un vin? La crama Bucuresti au un vin de Tarnave excelent". Si pentru ca oferta era tentanta, raspunsul meu era de fiecare data pozitiv. Faceam si cu familiile, numeroase "iesiri" in imprejurimile Clujului, care se "lasau" intotdeauna cu buna dispozitie, glume, farse si o atmosfera care vor ramane pentru totdeauna ca niste amintiri de neuitat. Nu am avut niciodata vreo disputa sau vreo scena de care acum sa ne fie jena.

Impreuna am organizat toate revederile noastre aniversare de la absolvirea liceului. El, cu gradul lui de maior (intre timp absolvise si facultatea de drept), dispunand de un statut care pe vremea aceea insemna foarte mult, facilita multe lucruri care altfel nu ar fi fost posibile, cum era de exemplu inchiriatul unei cabane, procurarea de vin de calitate sau aflarea adreselor colegilor, dintre care unora le pierdusem urma. De fiecare data reuniunile ieseau foarte placute, as putea spune memorabile, prin parfumul deosebit al atmosferei care le-a dominat. Ne prindea dimineata in buna dispozitie caracteristica unui grup de petrecareti care o tineau numai in poante si glume, pe seama oricaruia dintre noi.

Cand la una din revederi, in cursul "raportului" pe care fiecare il dadeam in fata dirigintei si a colegilor, eu am mentionat ca realizari personale ca scrisesem niste carti, Gigi a intervenit cu spontaneitatea-i caracteristica : "Si eu am scris, dar numai pe garduri". Rasetele clasei au putut fi cu greu stavilite. Interventiile si completarile lui devenisera notorii si colegii se asteptau tot timpul ca Gigi sa vina cu cate ceva de pomina.

Dupa 1990, de fiecare data cand m-am reintors in tara, am petrecut impreuna clipe extrem de placute, fie la el acasa, fie in anturajul celorlalti colegi de liceu. Sotia lui - Ileana - ma astepta intotdeauna cu mancaruri traditionale romanesti, intre care nu pot uita mamaliguta cu branza sau ciorba de salata, cum numai la mama acasa mai mancam. Cu prilejul uneia din incursiunile mele in Romania, ma aflam la un congres national la Voineasa si, date fiind legaturile proaste cu trenul spre Cluj, unde trebuia sa ajung, l-am sunat pe Gigi sa ma ia cu masina lui. Raspunsul a fost prompt si fara echivoc: "S-a facut! Cand sa fiu acolo?". Altul poate ar fi invocat ca n-are cauciucuri, ca-i este masina in reparatie sau ca i-a murit pisica sau soacra. Ori de cate ori am avut nevoie, in vreun fel sau altul, el a inteles sa se comporte conform zicalei "Prietenul la nevoie se cunoaste".

De acest Craciun am primit o felicitare de la familia Gliga, cu un text din care redau esentialul: "Prieten drag, prieten de-o viata, Fiind unul dintre rarisismele inscrisuri care atesta legaturile de prietenie dintre noi, poate ca ar trebui pastrat si predat biografilor, spre binemeritata consemnare". Nu ma consider o personalitate atat de importanta incat sa fie vorba de biografi care sa consemneze legatura deosebita pe care o am cu acest coleg drag, dar m-am gandit sa relatez in aceste randuri trasatura de exceptie a unei relatii prietenesti. Ea este pentru mine cu totul deosebita si voi continua sa o pastrez ca pe o valoare de pret.

Dr. Emil G. Onet, Phoenix, AZ

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page