Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Traditii enigmatice

Sarbatorile de Iarna la romani sunt un prilej de rasfat culinar, din nefericire diminuat enorm in ultimul deceniu, datorita precaritatii penibile a posibilitatilor pecuniare ale populatiei, indeosebi cea rurala. Dincolo de momentele solemne religioase crestine, ale Nasterii Domnului, continuate pana dupa Anul Nou, tot romanul stie ca preparativele pentru sarbatori incep de Ignat, ziua cand se taie porcii. Apoi se fac, dupa retete transmise din generatie in generatie, carnati, caltabosi si altele, inclusiv sarmalele, mancarea nationala.

In dimineata zilei "de Ignat", porcii se taie in mod traditional, dupa un tipic si nu de oricine, ci de persoane anume stiute. Barbatii de rand nu cuteaza a ucide porcul, varsand sangele animalului, in perioada postului Craciunului, considerand fapta drept un pacat. Taierea porcului se face si acum la tara dupa un anumit ritual, nu oricum, imbracand episoade paradoxale. Conform acestui ritual, in parte uitat datorita impedimentelor la care a fost supusa taranimea dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, barbatii care participa la taierea porcului "sunt dezlegati", adica nu ucid, dar trebuie sa vada neaparat sange si sa zica fiecare: "Ignat, Ignat, porc umflat", spre a fi iertati de pacatul la care participa. Apoi prind porcul, il tin, iar macelarul cu un par in mana spune ceremonios: "Porc gras, o maciuca in cap, si te culca in pat". Aceste cuvinte arata si modul in care va sacrifica animalul. Porcul va fi transat, stapanul acestuia facand si "pomana", anume daruind celor prezenti o halca de carne sau numai sorici afumat, cinstind impreuna un pahar de rachiu.

Despre respectarea manierei de sacrificiu circula si azi legenda Ignatului, in care se pune ca, mai inainte, demult, oamenii dadeau cu securea in capul porcului, dar s-a intamplat ca un taran sa nimereasca in crestetul lui taica-sau, care tinea porcul, ucigandu-l. Pe faptas il chema Ignat. Cuprins de remuscari, acesta s-a spovedit unui popa batran, care l-a sfatuit, spre a fi iertat de Dumnezeu, sa faca o pluta si sa treaca cu ea toti calatorii, gratuit, peste o apa mare. Iar peste zi sa-i adaposteasca in casa lui pe cei obositi de drum. Asa a facut. Intr-o dimineata a trecut peste apa doi batrani istoviti, pe care i-a ospatat in casa lui, dupa obicei. Mosnegii nu erau altii decat Dumnezeu si Sfantul Petru, care vazand pocainta lui l-au iertat, poruncindu-i sa nu mai repete niciodata fapta comisa candva. Alte legende adauga elemente de detaliu ritualului respectiv, acestea venind din trecutul foarte indepartat al unor credinte barbare practicate pe meleagurile actuale ale Romaniei. O traditie musceleana arata ca in ziua de Ignat, daca nu se taie porcul, trebuie sa se sacrifice macar o pasare - gaina, rata, gasca. "Sau de n-ai, ai intepa musai creasta la o gaina neagra, ca sa dea sangele, ca asa e bine, sa vezi sange in ziua de Ignat, ca numai atunci vei fi ferit de boale", se relateaza intr-o culegere de obiceiuri populare aparuta in anul 1910. Se mai crede ca Ignatul are randuit sa moara negresit un om la ziua lui. Sau ca porcul sacrificat este chiar Ignatul. Tudor Pamfile, in studiul sau ramas clasic in etnografie, intitulat "Sarbatorile la romani", aparut in 1910, sub egida Academiei Romane, descrie si alte obiceiuri legate de Ignat. Interesant este ca acelasi Ignat este numit si Inatoarea, aparand in ipostaza de aratare pocita, de baba scofalcita, care ucide si mananca femei ce torc si cos tesaturi din in si canepa in ziua respectiva. Sirul acestor superstitii este amplu, avand o tema comuna, anume sacrificii de animale si interdictii pentru femeile care nu respecta Ignatul, ocupandu-se de lucruri casnice, altele decat prepararea carnii animalului taiat ritual.

Este indubitabil faptul ca, in pofida unei aprecieri idilice a credintelor geto-dacilor facute de istorici eruditi, dar subiectivi, precum Xenopol si Daicoviciu, existau cel putin in perioada ocupatiei Daciei de catre legiunile romane ale lui Traian, ritualuri sacrificiale, probabil si umane, dar in mod uzual de porci. Elementele ceremonialurilor erau consacrate unei zeitati cu atribute punitive, ce urma a fi imbunata prin varsare de sange. Era in acelasi timp si o divinitate a focului, definita prin culoarea rosie, specifica vietii si sangelui. Astfel nu se pot explica puzderia de legende si superstitii care au razbatut peste vremuri, pana astazi. Aceste credinte barbare trebuie sa fi fost extrem de puternice, daca ele au lasat urme atat de adanci in constiinta poporului roman, chiar dupa ce a impartasit crestinismul. Hagiografia crestin-ortodoxa romaneasca, mult diferita de restul descrierilor vietii sfintilor facute de teologi catolici si ortodocsi din intreaga lume, prezinta pe Sfantul mucenic Ignatie, drept "Purtatorul de Dumnezeu". Potrivit acesteia, pe timpul lui Traian, pastorea ca episcop al Antiohiei, Sfantul Ignatie. Cand era mic copil, parintii l-au prezentat Domnului Iisus Christos, spre binecuvantare. Mantuitorul, vazand pruncul a zis: "De nu va veti intoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor si cine va primi pe un copil ca acesta intru numele Meu, pe Mine Ma primeste". De aceea i s-a zis Sfantului Ignatie si purtator de Dumnezeu, deoarece a fost purtat de chiar mainile Domnului si purta pe Dumnezeu in inima si in gura sa, fiind vas ales, asemenea lui Pavel. Ignatie, conform hagiografiei romanesti, a fost ucenic al Sfantului Ioan, cuvantatorul de Dumnezeu, asezat episcop al Antiohiei in urma sfatului Sfintilor Apostoli. Imparatul Traian, dupa ce a biruit pe daci, a pornit cu legiunile sale spre a cuceri Asia Mica. Ajungand in Antiohia, el a poruncit sa-i fie infatisat episcopul Ignatie, ordonandu-i sa-i aduca inchinare si jertfe ca unui zeu. Sfantul a refuzat, spunand ca el se inchina unui singur Dumnezeu, cel ceresc. Drept urmare, imparatul Traian l-a condamnat sa fie ucis in groapa cu lei, la Roma. Ignatie a sfarsit ca un martir, dupa voia lui Traian, parcurgand pe jos, legat in lanturi si pazit, drumul din Antiohia, pana la Roma.

Sigur, sunt multe inadvertente de factura istorica in aceasta biografie a Sfantului Ignatie. Traian a ocupat tronul imperial dupa moartea lui Nerva, in ziua de 27 ianuarie in anul 98, deci la aproape un secol dupa Nasterea Domnului Iisus Christos. El poarta razboaiele in Asia Mica intre anii 114-117, ocupand pe rand Armenia, Mesopotamia si Asiria. O rascoala a evreilor in Egipt, Cyrenaica si Siria il constrange sa intrerupa campania militara, spre a se ocupa de reprimarea insurgentilor, dar va muri la 9 august 117 in orasul Selinus, in Asia Mica. Prin urmare, dialogul dintre Traian si Sfantul Ignatie ar fi avut loc cel putin in anul 115, cand legiunile ajunsesera in Antiohia. Este greu de crezut ca Ignatie, care ar fi avut atunci mai mult de 80 de ani, a facut pe jos, la acea varsta, un drum extrem de anevoios pana la Roma. In plus, se stie ca varsta medie de viata in antichitatea romana era de 25-30 de ani. In fine, pentru a-si impune dogmele morale si civilizatorii, crestinismul a procedat la suprapunerea peste credinte si ritualurile pagane a unor celebrari de sfinti, avand nume apropiate de cele ale diferitelor zeitati. Fenomenul este cunoscut ca sincretism religios. Sfantul Ignatie este un asemenea exemplu. Desigur, nu se poate pune la indoiala martiriul acestuia. Insa celebrarea lui a fost necesara pentru stingerea unor ritualuri sacrificiale prezente nu numai la geto-daci, ci si la alte popoare europene in curs de crestinare, precum cele italice, hispanice si germanice care celebrau solstitiul de iarna prin sacrificii de animale si pasari, precum si aprinderi de ruguri de brad.

Este posibil ca Ignat sa fi fost denumirea unei ceremonii barbare, consacrata unei zeitati bizare, numita Inigo, de celti, Inatoarea de catre daco-romani, Ignaz si Naz de germani. Latinii foloseau prenumele Ignatius, ca forma a vechiului nume prelatin, preluat de la etrusci, Ecnate si Ecnatna. In latina, substantivul "ignis" are sensul de foc, dar si de fulger, stea, vapaie, pasiune, patima ascunsa. Sub numele de Ignopotens era desemnat "Stapanul focului", pe care latinii l-au schimbat in Vulcan, zeul focului. Ceea ce arata uriasa vechime a cultului, prezent candva pe o arie uriasa a Terrei. O arata mitologia vedica, fundamentala pentru India, unde exista triada suprema alcatuita din divinitatile Agni (Focul), Indra (Fulgerul) si Surya (Soarele). Zeul Agni era si patronul sacrificiilor religioase, denumite agnihotra. Simbolismul multiplu al acestei zeitati coincide cu epoca arhaica a descoperirii focului de catre om.

Extraordinar este faptul ca vestigiile acelui cult primitiv, care nu are nimic crestinesc, pastrate fragmentar in traditiile poporului roman, sunt regasite si in toponimie. Exista denumirile unor localitati precum Agnita, Ignatesti, Ignesti, Inau, Ineu, Incesti, Inand, Inele, Inlaceni, Inoc, toate in Transilvania si in Banat, deci in vatra vechii Dacii, care pot indica stravechi centre sau altare consacrate lui Ignat sau Inatoarei. Ceea ce nu exista nicaieri in Europa.

Gh. Bratescu

 

 

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page